duminică, 15 decembrie 2013

Scriitorul zilei  Cella Delavrancea, n.1887  http://ilazu.blogspot.com/2011/12/scriitorul-zilei-cella-delavrancea.html

Alti scriitori din Calendar: 
A.de Herz, n. 1887   http://ilazu.blogspot.com/2012/12/scriitorul-zilei-ade-herz-poezia-zilei.html
Sanda Movila, n.1900   http://ilazu.blogspot.com/2012/09/scriitorul-zilei-sanda-movila-poezia.html
Vintila Horia, n.1905  http://ilazu.blogspot.com/2012/04/scriitorul-zilei-vintila-horia.html
Leca Morariu, m.1963

Poezia zilei: Ion Lazu

Când sufletul

Când o pasăre nu vrea să zboare
E mai grea decât dovleacul bubos
Din brazdă, trăgând după sine
Cătuşa unui vrej rugos.

Când o sămânţă nu vrea să răsară
Ea cade la antipod şi încolţeşte
Dalac.

Când soarele nu vrea să apară,
Când norul nu vrea să treacă
De dig,
Când ochiul nu vrea să vadă,
Viaţa e o prăbuşire în aven.

Când sufletul meu nu mai vrea
Să se bucure,
Îşi trage deasupra doi metri cubi
De pământ
Şi e mort de o mie de ani.
1986


LORSQU’UN OISEAU

Lorsqu’un oiseau ne veut pas voler
Il est plus lourd
Que la citrouille a terre,
Agrippee par les menottes
D’une tige vigoureuse

Lorsqu’un grain ne veut pas donner
Il  tombe aux antipodes
Et pousse de travers

Lorsque le soleil ne veut pas se lever,
Lorsque la nuit ne veut pas passer
Lorsque l’oeil ne veut pas voir
La vie est une chute dans le ravin

Loerqur mo name ne veut pas
Etre joyeuse
Elle se couvre de deux metres cube
De terre
Et meurt pour un millenaire.

 traducere de Georges Astalos


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995

5 sept. 95. Pe la ora 16 văd de la fereastra etajului patru versantul montan estic împădurit, al Cernei, deasupra Peciniştii. Lumină dintr-o parte, neasemuită. Ies pe deal, singur cu mine, răpus de un imbold irepresibil, de atracţia magnetică a peisajului. Îmediat îmi dau seama că sunt literalmente robit de lumina de pe piscuri. Ies dintre casele staţiunii, caut drumul spre culme, urc, pe-aici sunt ţigani. O ţigăncuşă, cu aluzii erotice, desigur, se adresează alteia: Marioaro! Ai un gagic? Ţigăncuşa pe lîngă care trec: Săru-mîna. Mă va fi crezut preot. Trec de izvor, aici e deci baza carstului. Cărare abruptă, pe grohotiş. Cîntec de fluier, capre pe panta cu lespezi mari, se desprind fragmente, zuruind ca ţurţurii. Cel cu fluierul, ascuns în tufele de alun, repetînd ca la şcoală acelaşi motiv, uneori greşind, de fapt insistînd, căutînd, încercînd, mai cu ocol, mai pe-aproape de firul abstract al melodiei. Cîntecul grecesc din antichitate. Păstorul să rămînă pe ţancuri, cu turma lui de capre, cîntînd pe dibuite la fluier. Altcineva să-l asculte, să se gîndească la sine şi împrejur. O iadă behăie, într-un fel anume, speriată? Ce e mă, ai? Iar iada behăie din nou, anume ca să audă glasul păstorului: Ce e mă, ai? Însă eu trecusem deja, iada s-a liniştit. Ciobanul, tot ascuns în tufe, sau poate izolat de zgomotele din vale, ca să se poată concentra pe exerciţiul său obstinat, aci perfect muzical, aci ezitant, sau cu totul fals. Ascuns, sau plasat în centrul amfiteatrului montan?
Urc, în plin, cu sentimentul că oboseala e foarte departe, că am să-mi trag suflarea abia în Pisc. Am suflul de la 20 de ani, îmi zic, sigur de mine. Apoi, fără să întorc capul, ca să am cînd voi ajunge sus răsplata perspectivei cucerite, intru între pereţii ogaşului. Grote, întuneric, ca într-un alt timp-anotimp, indicatoare de trasee pentru alpinişti, etc., dar practic nu mai e nici o cărare, doar scocul apei la viituri; caut mereu soluţia optimă pentru urcat, fie şi pe brînci! Dintr-odată pe un pod de iarbă şi lut, deasupra marii crevase, însă tot între cei doi munţi, a căror escaladare îmi pare că ar lua prea mult timp, ora fiind tîrzie pentru aventuri. Merg aproape o oră, pe acest uluc împădurit, nemarcat, pe cărarea turmelor, cred. Teama de lupi, ipotetică, teoretică. Nuci sălbatici, coarne, balegă de cal. S-a făcut ora 17. Acest drum pe scocul văiugii, după ce am ieşit din zona cataractelor, nu-mi oferă decît îndepărtarea în spaţiu, dar nici un peisaj, nici o deschidere asupra văii Cernei, rămasă dedesubt, ascunsă după pereţii verticali, aşa că la bifurcare ezit, apoi chiar pornesc înapoi. Am să găsesc vreun loc pe cornişa calcarosă, deasupra văii, ca să privesc Înserarea.
Mi se păruse că această ascensiune ar fi o posibilă parabolă la viaţă: atras de zări spectaculoase, pleci cu elan, efortul nu mai contează; apoi te laşi prins pe tunelul aspru al urcuşului, aici sunt grote, primejdii, efort la maximum; deodată răzbeşti la un loc mai lejer, înaintarea te fură în continuare, dar nu mai ai orizont deschis înapoi, spre valea cea adîncă, nici ieşirea spre culmea montană nu se mai zăreşte – ţi-o închipuiai ca pe o răsplată cuvenită la capătul efortului răbdător, a urcuşului consumat în modestie: ai plecat pentru ceva anume şi deja eşti în altă întîmplare.
Revenit deasupra cornişei calcarose, îmi găsesc punct de observaţie pe o clădăraie de stînci mai mari ca o casă; privesc valea Cernei cu nesaţ, spre amonte şi spre aval – şi chiar că nu mă satur deloc privind-o, e foarte spectaculoasă, dar deja ceva îmi scapă… Trebuie să admit că atenţia privitorului oboseşte şi ea, se diminuează drastic, oricât ţi-ai încorda voinţa... Continui să priveşti, dar degeaba. Şi revin spre staţiune pe-o altă cărare, din stînga, ochită în timp ce privegheam de sus…
Citind H.R.P.: La insul însemnat cu geniu nimic nu este anormal – nici durerea, nici fericirea – nici homosexualitatea, dacă este explicită, nici sinuciderea. La el funcţionează alt imperativ, mai înalt.
Ce mi-a lipsit cel mai mult în adolescenţă? Prietenia unei fete de familie bună – asta m-ar fi îmblînzit, m-ar fi modelat…
(din Lamentatiile Uitucului