Scriitorul zilei: Magda Ursache, n. 1943 http://ilazu.blogspot.ro/2012/12/scriitorul-zilei-magda-ursache-poezia.html
Alţi scriitori din Calendar:
Daniel Drăgan, n. 1935  http://www.crispedia.ro/Daniel_Dragan
Al. Căprariu, n. 1929
Nicolae Cartojan, m. 1944  http://ilazu.blogspot.ro/2012/12/scriitorul-zilei-nicolae-cartojan.html
Ioan Flora, n. 1950   http://ilazu.blogspot.ro/2011/12/scriitotul-zilei-ioan-flora-poezii.html
Mihail Sorbul, m. 1966  http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Sorbul


Scriitoarea Magda Ursache la Aniversară: 70
Scriitoarea Magda Ursache împlineşte astăzi o vârstă "rotundă", o vârstă "frumoasă", "invidiabilă" - şi s-au mai născocit atâtea alte subterfugii, când e vorba de femei... Eu voi spune că a împlinit o vârstă pe deplin meritată, fiind vorba despre o scriitoare în plină efervescenţă creatoare, care are a ne spune încă multe, căci lung e drumul către Normalitate! Nu putem fi decât foarte încântaţi de scriitorii  care au devenit celebri cu doar o carte-două - şi sunt prea cunoscute cazurile unor Lampedusa, Axel Munthe etc - cu atât mai bine, nu avem a ne încurca în cine ştie ce bibliografii complicate... Magda Ursache reprezintă în schimb cazul scriitorului de mare talent care a debutat la timp, în studenţie, a avut însă dificultăţi cu cenzura, publicând "pe apucate" şi abia după Decembrie s-a afirmast ca scriitoare de primă linie a literelor româneşti contemporane (era să caligrafiez: contimporane,  urmând sugestia unui titlu recent al autoarei). Am spus de primă linie, îmi dau seama că asta ar putea să creeze confuzii, căci prin sintagma în chestiune se înţelege deobicei scriitorul răsfăţat de media, era să zic de jocurile la cel mai înalt nivel, dacă nu chiar cel mai ocult; or, Magda Ursache, prin tot ce scrie şi publică, prin personalitatea-i copleşitoare, s-a plasat de bună voie, mai exact spus prin fire şi prin opţiune, în tranşeea din linia întâi a scrisului contemporan. (Noi ştim prea bine cine erau soldaţii din tranşeele războaielor noastre istorice: de Independenţă, de Întregire, de Reîntregire... erau flăcăii de la talpa ţării, nu? Viitorii eroi necunoscuţi... Se cunosc însă şi câteva cazuri, puţine ce-i drept, dar cu atât mai preţioase, de intelectuali care s-au prezentat ca voluntari în linia întâi...)
Magda Ursache este, într-ale literaturii şi publicisticii culturale, cazul cel mai elocvent de scriitor angajat în marea bătălie din aceste ultime 2-3 decenii pentru istoria adevărată, pentru cultura cu literă mare, pentru recuperarea marilor valori ocultate de culturnici, dacă nu de-adreptul împinse sub şenila roşie... A face dreptate pentru cei care nu mai pot să-şi pledeze cauza, a despărţi apele de uscat, a re-istaura Adevărul, Arta, Frumosul, Credinţa este acţiunea căreia s-a dedicat pe deplin Magda U. Iar mai simplu spus, nu încetează a vorbi despre problemele esenţiale ale culturii noastre, în aceste vremuri destabilizate, când chitsul, manipulările, minciuna sunt la îndemâna celor ticăloşiţi, cinici, ipochimeni de toate soiurile... 
Din ce spun s-ar deduce că Magda Ursache este totuşi un condeier de nişă,  excepţional dotat şi totuşi sortit să vorbească pentru un sector limitat de cititori. Oricum ar sta lucrurile, în nişa sa dacă nu la tribună, când aceasta este arvunită sine-die, Magda Ursache face singurul lucru pe care i-l dictează conştiinţa, demnitatea şi vocaţia culturală constructivă: spune lucrurilor pe nume, într-o societate debusolată, dezorientată, amăgită cu ispitiri şi contrafaceri la scară mondială, prin politică, prin Audio-vizual, prin...
La Mulţi Ani, Magda Ursache!


Citiţi şi acest text recent al subsemnatului:

 Nu putem pleca toţi...

Cândva am scris această propoziţie: Nu putem pleca toţi...(din România, se subînţelege!)... Cândva, nu se ştie când... De fapt e cum nu se poate mai clar că am făcut acestă afirmaţie după Decembrie, când a devenit posibil să pleci de voie , dar şi de nevoie, din păcate. Căci înainte de decembrie, să nu ne facem a uita: erai împuşcat pe fâşie. Însă la cine mă refeream eu cu acest „toţi”, nu putem pleca toţi? La intelectuali, la scriitori în primul rând, a căror soartă ingrată o cunosc mai bine şi mă îngrijorează cu deosebire. Şi chiar ar fi de ştiut: De ce nu plecăm noi toţi, să lăsăm spaţiu liber de manevră celor puşi pe căpătuială? Unii pleacă, au plecat, ce-i drept; dar de ce alţii n-au dorit să plece, totuşi? Desigur nu neapărat din lipsă de bani – un bilet de avion până la Parisul visurilor noastre face 200 de dolari, o jumătate de salariu, pensia pe o lună... Dar nu asta e problema, pentru cei „ ce au cuvinte” să-şi dorească smulgerea din marasmul danubian. Or, dacă de 25 de ani unii dintre noi nu au plecat şi nu vor să plece, e semn că asta face parte din structura lor sufletească. Nu voi face eroarea să susţin că fugarii sunt neapărat partea cea rea a intelectualităţii noastre, nici să acreditez că, prin contrast, cei care rămân sunt neapărat pâinea lui Dumnezeu. Îmi e însă clar că ei rămân, strângând din dinţi, pentru că nu admit să părăsească unul sau altul dintre lucrurile pe care le iubesc şi care îi definesc: casa părintească, familia, mormintele, părinţii, copiii, prietenii, cunoscuţii; nu pot să-i părăsească pe fiecare în parte şi pe toţi deodată. Cei care s-au decis să plece au văzut ce şi cum stau lucrurile, s-au convins fără echivoc că aici nu mai e nimic de făcut, la nivel personal, nimic bun de aşteptat în general – şi atunci şi-au strămutut aspiraţiile pe meleaguri străine, care oricum nu-i aşteptau cu lapte şi miere. Cei care s-au îndărătnicit să rămână, ei înşişi pe deplin edificaţi că aici nu mai e nimic de făcut şi de aşteptat, rămân aici, în această societate în plină disoluţie, în această cultură ce se manelizează iremediabil, în această literatură care şi-a pierdut rostul şi mijloacele – ei rămân pentru a supravieţui în restrişte şi nu doar atât, ci pentru a forţa imposibilul, încercând să-l facă posibil măcar cât de cât... Aceşti oameni care au rămas îşi pun nădejdea ultimă în alţi semeni de-ai lor, nepervertiţi, fie ei cât de puţini numeric! pe care îi cunosc sau îi bănuiesc a exista ici şi colo, în largul mancurtizat al naţiunii – şi rămân, trebuie subliniat acest aspect, pentru că au convingerea nestrămutată că aici se află înfipte adânc, în geniul locului, rădăcinile spirituale ale unei naţii de care nu avem dreptul să ne dezicem, chiar în condiţii de avarie. Căutăm în trecut îndreptăţiri: fapte, mesaje, tâlcuri, avânturi, sacrificii, opere, ctitorii, chemări şi îndemnuri, valori umani şi repere culturale care în sine sunt semnele distinctive ale unei seminţii ce s-a individualizat aici, în aria carpato-dunăreană şi aspiră nu doar să dăinuiască în veac, ci să fie recunoascută ca atare, omologată între celelalte naţiuni surori ale continentului.

Magda Ursache este primul nume ce/mi vine fără greş în minte, de câte ori mă gândesc la destinul nostru cultural, la speranţele noastre pentru mâine; ea este una dintre personalităţile reprezentative pentru acea categorie de oameni care nu se dezic de naţia lor – şi nu doar atât, ci nu precupeţesc niciun efort spre a-i resuscita energiile, disponibilităţile, receptivitatea la gândul cel bun, la nădejdea într-un viitor demn, luminos.

Prozatoare de mari resurse, aşa cum stau mărturie romanele sale mai vechi ori mai recente, Magda Ursache s-a concentrat în ultimul deceniu pe scriitura eseistică, pe publicistica în revistele culturale, care îi permite să spună lucrurilor pe nume, fără echivoc şi până la capăt. A intuit că nu se poate merge mai departe dacă nu despărţim apele de uscat şi răul de bine, la modul răspicat, tranşant: Pe muche de hârtie, Citiţi-le bine, Vieţile cărţarilor contimporani după Magda U.

De curând i-a apărut, la aceeaşi editură clujeană Eikon o nouă carte: Comunismul cu rele şi rele. Este vorba despre o carte de aproape 400 pagini şi despre un număr de 40 de texte, grupate tematic în 7 capitole, multe dintre ele citite de mine prin revistele literare unde au fost publicate în aceşti ultimi 2 ani, - şi voi menţiona faptul că parcurg cu prioritate textele Magdei Ursache de fiecare dată când iau în mână o publicaţie, căci sunt texte mereu incitante, pe teme arzătoare, care nu te lasă indiferent. Nu sunt deci nişte simple şi rapide tablete-pamflete – arunci piatra şi fugi, combatantul îşi alege un câmp larg de luptă, foloseşte strategii de mare clasă pentru învăluirea adversarului „când din faţă, când din coastă”, după tipicul marilor bătălii... Temeinic documentate, la obiect, ingenios concepute, riguros argumentate, probând o putere de cuprindere şi de sintetizare redutabile, eseurile sale se constituie în adevărate examene de conştiinţă pentru intelectualul de astăzi. Acum, primind prin poştă noua carte, am recitit-o cu creionul în mână, veţi înţelege această procedură, pentru a face sublinieri, adnotări, pentru a alege sentenţe, motouri, punând mereu semne de exclamaţie. Nu-i nicio mirare, tipărirea unor astfel de eseuri într-o carte le pune în adevărata lor valoare şi le stabileşte locul cuvenit în cultura noastră, fiind vorba de lucruri importante, care trebuie să rămână, ca permanenţe iar nu ca efemeride gazetăreşti.

De ce acest titlu Comunismul cu rele şi rele? Nu e doar o punere la punct a celor care se scaldă în două ape, nu, şi ţin să accentuez asupra acestui aspect. Ni se pun în faţă relele intrinseci ale Epocii de aur – şi avem o radiografie necruţătoare, pe cât de odioasă, a dictaturii comuniste, cu ceea ce a făcut trista faimă a dejismului, apoi a ceauşismului – dar titlul acesta vrea să ne atragă atenţia asupra faptului că relele comunismului s-au perpetuat nemijlocit, împotriva speranţelor şi iluziilor noastre, în societatea de astăzi, postcomunistă – este vorba în primul rând de structurile securisto-mafiote, despre care s-a acreditat ideea că musai să fie asigurată stabilitatea în ţară! - dar este vorba şi despre oameni ai vechiului sistem, revopsiţi/cosmetizaţi, strecuraţi-împinşi în noile organisme statale – şi care fac legea în societatea consumistă de astăzi.  Sunt urmaşii şi continuatorii în postmodernitate ai activiştilor din Internaţionala comunistă, ce manevraseră din fosă şi din culise în deceniile comuniste, iar acum au ocupat avanscena vieţii politice de la noi; sunt aduşi de ciulfă cei din clica lui Chişinevschi, Leonte Răutu, Drăghici, Alexandru Nicolschi, Pantiuşa, sunt torţionarii de teapa lui Vişinescu, actualmente zelos preşedinte al unei asociaţii de locatari, ins cu crime ce însumează sute de victime, sunt monştri cu chipuri umane precum Ţurcanu; sunt apoi luaţi la refec aplaudacii culturali, care încearcă să dreagă busuiocul ideologic, sunt puşi sub reflectoare colaboraţioniştii care se străduiesc să arate că pe lângă relele comunismului,  au fost şi „bune”; după cum sunt daţi în vileag autorii unor memorii şi jurnale contrafăcute, din care să reiasă că ei au rezistat, iar trăderea lor, binecunoscută nouă, a fost doar pe alocuri şi nicidecum gravă. Sunt apoi notoriile cazuri de securişti care, postsocialist, au îmbrăţişat propaganda religioasă...ei fuseseră şi pe vremuri înflăcăraţi patrioţi, nu-i aşa?, ei nutresc cele mai fierbinţi sentimente creştineşti... Dar câte alte forme de ticăloşie au proliferat în societatea noastră fără moral şi fără prinţipuri! Ca la o intempestivă Judecată de apoi a apostaţilor, toate aceste figuri de neagră comedie trec prin faţa Magdei Ursache, spre a fi  probozite fără cruţare. Şi ne atenţionează autoarea: da, a existat un holocaust, însă a existat şi un Gulag, nu numai în URSS, ci şi aici, la noi. A existat un Canal, un Aiud, un Sighet, pe care Dl Eli Wisel cată să-l ignore...

Se va vedea că demascările virulente, impecabil conduse de Magda Ursache, expurgările elocvente sunt însă mereu dublate, în context, de galerii, repere, portrete, destine, nume de făuritori ai istoriei naţionale, de la voevozi la paşoptişiti şi junimişti, de ctitori ai culturii noastre, de la Eminescu şi Maiorescu şi Hasdeu la Iorga, Pârvan şi la marii unionişti, la interbelici, la scriitorii care au ţinut sus steagul demnităţii în comunism, apoi în post-loviluţie. În tuşe sigure, aprige, care fac stilul de neconfundat al autoarei noastre, sunt trasate principalele momente ale devenirii noastre din ultimele 2 secole: Unirea principatelor, Independenţa naţională, Regatul, Reîntregirea, Unirea cea mare. Şi ajungem la momentul sfârşitului celui de al doilea de război, la ocupaţia sovietică, cu anularea tuturor cîştigurilor democratice şi de civilizaţie din ultimul secol; la naţionalizări, colectivizare, la Canal şi la închisorile comuniste, hecatombă a tuturor valorilor umane din Interbelic, inclusiv lichidarea cu sânge rece şi cu metode barbare-asiatice a tuturor personalităţilor de prim rang ale naţiunii. Nume glorioase, care au făcut istoria acestei ţări, declaraţi în masă duşmani ai poporului, uneltitori împotriva ordinii de stat etc - lichidaţi până la unul: oameni politici, generali, savanţi, istorici, oameni de cultură, scriitori, publicişti, oameni ai credinţei - tot ce reprezenta elita intelectuală-spirituală a naţiunii, toate valorile umane remarcabile. Iar în fapt personalităţile care prin exemplul lor ar fi dejucat propaganda comunistă, care dorea musai pereţi goi pe care să-şi scrie lozincile. Ce-au făcut cei care printr-un noroc au scăpat de detenţiei, rămânând în liberate, însă marginalizaţi, timoraţi, intimidaţi – într-o închisoare mai largă, însă straşnic păzită, cum spuneam?

Unii dintre ei au tăcut, anulaţi pentru totdeauna ca scriitori. Alţii au depus mărturie de taină, fără speranţa că vor izbuti să-şi publice lucrările. Au păstrat în sertar iar mai corect spus, şi-au ascuns cu străşnicie scrierile, cum este cazul lui Pan M. Vizirescu, într-o groapă, sub podeaua grajdului – însă după 23 de ani avea să constate că umezeala distrusese absolut totul... Au trimis lucrările lor peste graniţă, ca să dea ştire lumii libere despre raiul pe pământ din RSR – un rai pe care vezi-bine, n-aveai voie să-l părăseşti...

Au fost astfel de oameni, în închisorile din ţară dar şi în afara lor. Au fost eroi, au fost martiri, întru adevăr, onoare, credinţă. În cele mai devastatoare momente ale omului din carceră, noaptea, venea Iisus Hristos în celulă. Asemenea şi în schimnicia omului rămas afară, dar fără sprijin din nicio parte. Azi-nopate a intrat Hristos în celulă...

Care este până la urmă lecţia Magdai Ursache, a neuitatului său soţ etnologul şi filosoful Petru Ursache, cu care a făcut legendară pereche în avanpostul de pe Dealul Copoului, din dulcele târg? Este avertismentul adresat duşmanului dintotdeauna al omului liber în spirit, este sfidarea aruncată tuturor demonilor mărunţi sau mai mari, este averescanul: Pe aici nu se trece! Şi este lecţia supremei demnităţi umane. Este înţelesul că atunci când nu mai e nimic de pierdut, dintre toate înlesnirile materiale cu care s-a înconjurat omul, că atunci când niciunul dintre bunuri şi mijloace nu i-au mai rămas - căci toate i-au fost smulse, pe rând, fără milă -, mai rămâne atunci ceva ce nu-i poate lua nimeni pe astă lume: Onoarea, demnitatea, cinstea, moralitatea, credinţa în valoarea umană, indestructibilă; respectul adevărului, al frumosului, al binelui. Când nu mai ai nimic de pierdut, este de câştigat încrederea în om şi în valorile umane dintotdeauna. Nu ne puteţi intimida, deturna, manipula, corupe, ispiti, terfeli, macula. Nimic de vânzare, domnilor! Scriitorul, element de conştiinţă în mijlocul semenilor săi, este un paznic al valorilor, cum bine spunea Iordan Chimet.
După a mea părere, Comunismul cu rele şi rele de Magda Ursache poate fi considerată nu doar "cartea anului", ci cartea acestor ani...

ION LAZU

Poezia zilei : Ion Lazu, Poemul de dimineaţă, 1999

De pe mal

Cu oamenii de peste apă

Nu ne vom învrăjbi niciodată.

Aerul se-mparte egal

Apa curge după legea ei

Viaţa peştilor e o enigmă.

Ce bine e când îi vedem

Pe malul lor

Cu găleţi, cu strigăte

Cu traiul întreg

Ce ni se arată pe faţă.

Bun ar fi, Doamne,

Câte un fluviu, câte un râu

Câte un torent sau ogaş

Printre fiecare dintre noi!

Cu ce duioasă înseninare

Ne-am petrece, străini, de pe mal

Şi uneori, zic aşa,

Ne-am potrivi la capetele

Unui zâmbet egal.

1968, Pocola-Beiuş

Păsări

Zboară stolul de păsări

Câteva păsări pe sus –

Oare de ce împreună

La două sute de metri deasupra

Pădurii şi-a dealului.

De ce perechi

Zboară acolo sus, întunecoase,

Seara, înainte de ploaie,

Încât numai după fâlfâit

Pot spune că sunt păsări?

Râpa nopţii

Cum mă-ncolţeşte noaptea

Prin viroage

Cum hala dă năvală

În păduri

Cum ţipă frunza-n crengi

Şi sare-n lături

Şi cum mă plouă

Pe la-ncheieturi...

1979, Goranu

Aripi

O pasăre neagră pe cerul sur al serii

Singură zburând, după ploaie,

Nu îmi dă griji, ci doar nostalgie –

Ea nu zboară degeaba!

Dar atâta tristeţe

Ca un praf greu pe iarbă, lângă drum,

înfundând ogaşul,

Dar atâta tristeţe

Îngreunând aripile

Sufletuluisingur zburând

Oareunde...

1979

Seara

La ora amurgului opresc lectura

Îmi încălzesc ceva ceva de mâncare

Apoi lungit în pat ascult muzică

Şi pândesc pe geam

Schimbarea culorilor, potriveala

Lor în ochiuri până se întunecă de tot

Până vitraliul ferestrei se învineţeşte

Cu doar o dungă mai galbenă, subţire.

În cealaltă fereastră, ca un puls, ca o

Respiraţie urcă şi coboară cumpăna

Fântânii.

Apoi aprind lanterna şi mai citesc

Două trei ore. Cumpăna se odihneşte

De-acum proptită în Orion.

1981, Alexeşti

Afară

Să las poemul –

Să ies afară, în noapte

Să stau, să ascult –

Acolo este

Şi va rămâne

O taină cu mult peste noi,

Cu mult...

1980, Păuşeşti

Citiţi aici: Scriitorul Ion Lazu prezentat la Luxembourg

http://www.romlux.org/fr/evenements/autres-evenements/207-lecrivain-roumain-ion-lazu-luxembourg


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995

26 oct. 95.

Îngrozitoare veste: s-a sinucis Gabriela Negreanu! Am aflat astă seară, la sala Dalles, unde cu patru luni în urmă am participat la lansarea volumului ei de poezii “Memoria unui creier”. Pe loc mă gîndesc că şi-a ieşit din minţi, din cine ştie ce motiv şi nu a mai reuşit să evite gestul disperat. Dar n-am aflat la sala Dalles, ci în pasajul de la metrou Unirea, cu Ţone şi un ins care ne zăpăcea la cap cu proiecte de difuzare a cărţii prin şcoli etc. Trăznit de veste, îl stopez pe acela: Domnule, lasă-ne în pace, nu vezi că am primit o veste îngrozitoare?! NŢ l-a luat ceva mai încolo, iar Lidia se străduia să mă aducă la realitate, spunîndu-mi că asta e, Gabriela s-a sinucis acum cîteva zile şi nu mai putem face nimic. Am reuşit să mă urnesc spre scări, în timp ce trecătorii se uitau nedumeriţi, trăgînd cu urechea. Mă copleşise groaza, mila de Gabriela şi regretul că am tot amînat să-i dau telefon pentru a-i spune că mi-au plăcut versurile din volumul lansat. Chiar mă străduiam să însăilez o scuză care la ea ar fi prins, anume că am fost plecat pe teren, în munţi. Lidia, şi ea regretînd foarte mult, îmi reproşează că am acestă meteahnă, nu telefonez prietenilor, cunoscuţilor. Ne tot zbuciumăm, neînstare să înţelegem cum s-au petrecut lucrurile, ce se află în spatele acestui gest disperat-disperat.Mă gîndeam la strutura ei specială, uşor labilă psihic, alternînd puseele de sinceritate cu altele de neîncredere şi suspiciune, la distanţa pe care o punea uneori, brusc, după alte momente, de francheţe, la toate semnele care spuneau că are nevoie de a se confesa. În drum spre nepotul – ziua lui de naştere – îi spun Lidiei: Vezi la ce e bună religia? În astfel de momente de cumpănă-panică-disperare, cînd nu mai vezi nici o ieşire. Lidia tot nu poate înţelege cum a putut recurge la un asemenea gest o femeie care are copil, soţ, o familie, mamă, soră. Tocmai aici e tragedia, îi spun, i-a luat Dzeu minţile, şi-a ieşit din minţi, cum zice poporul. În acea clipă Diavolul se bagă în sufletul omului, îl păcăleşte cu o falsă raţiune, aşa încît insul crede că judecă logic – şi astfel diavolul îşi împlineşte lucrarea lui mişelească. La Mălina aflăm că vestea apăruse zilele trecute pe prima pagină: poeta şi redactora GN s-a sinucis, fiind bolnavă de cancer. Promite să-mi găsească ziarele.  Acasă nu dormim ore în şir. Îmi vin cu insistenţă în minte scene din aceşti ultimi 15 ani de cînd ne cunoaştem, cum am colaborat la apariţia Curţii interioare, 1983,  şi cum eram pe cale să scoatem şi volumul de poezii, dar a trebuit să plece de la Albatros pentru că scosese volumul de poezii al lui Adr. Păunescu, al şicanelor şi bădărăniilor lui Eugen Barbu. Cum i-am dus cele două pietre frumoase şi o pagină de carte veche bisericească, iar ea m-a luat prin surprindere punîndu-mi în braţe Istoria lui Călinescu. Cum îi vedeam pe optzecişti la ea în redacţie, pe Florin Iaru şi ceilalţi pe care reuşea să-i strecoare, mai într-o antologie a debutanţilor, mai într-un concurs de debut… L-a publicat şi pe Felix Sima iar acela, în următorul volum i-a dedicat o poezie. Îi telefonam de cîte ori îi apărea un nou volum, un grupaj de poezii, sau cînd i-a apărut o proză scurtă, un coşmar cu iscusinţă captat, în Ramuri. Am discutat pe larg despre şansele ei ca prozatoare. Am fost cu Felix Sima la Biblioteca Universităţii cînd s-a lansat cu mare pompă Epica magna a lui Nichita Stănescu, îi vedeam pe amîndoi la tribună, de la balcon, şi o clipă m-am gîndit ce norocoasă este, ce bine le stă şi că poate sunt îndrăgostiţi. Oricum, nu m-aş fi mirat să pună ochii pe o fată superbă ca ea, numită tot Gabriela şi semînînd cumva cu Melineasca. Cum se interesa de familia mea, de Lidia, apoi şi de Andrei, oferindu-se să-mi dea nişte lucruşoare de-ale lui Brăduţ. Părea să se bucure cînd îi spuneam că eu şi Lidia ne iubim, ar fi vrut să vină odată cu noi într-o excursie la munte. Îi dădeam uneori telefon din gară, cînd să plec pe teren, o felicitam de 8 noiembrie. Se pare că a impresionat-o neplăcut faptul că pe eroina mea din Capcana… o chema tot Gabriela şi poate de aceea mi-a înapoiat manuscrisul fără să-l fi terminat de citit. Se arăta impresionată că scosesem şi cărţi de poezie dar şi de proză, scenarii premiate, un album de artă fotografică – şi una dintre dedicaţiile ei se referă chiar la această polivalenţă a resurselor mele artistice. Am cunoscut-o pe soră-sa şi cu acea ocazie am conversat despre vizita ei la Gigi Astaloş, căruia îi luase un interviu. Mi-l prezenta ca pe un ins foarte iscusit în a-şi crea relaţii, ceea ce-l ajutase să-şi vadă piesele jucate în multe săli mici din toată lumea. În ultima vreme făcuse la televiziune emisiuni culturale, dar nu se înţelegea cu ceilalţi şi i-au desfăcut contractul. Oricum, am chemat-o la recitalul Lidiei, la muzeul Ţăranului român, unde s-a emoţionat pînă la lacrimi, a venit cu drag la lansarea Lidiei de la Dalles, în aprilie, apoi şi-a lansat Memoria… unde au vorbit excelent despre ea vreo cinci critici de marcă, inclusiv Dan Laurenţiu. Lidia nu-şi putea scoate din minte imaginea chipului ei radios cînd ne-a dat autograful, numindu-ne adevăraţii ei prieteni…Şi nu puteam adormi de obidă, de mare tulburare şi adîncă tristeţe.

Am vorbit la telefon cu Izverna, care nici el nu ştiuse; că toată ziua se gîndise la ea, pentru că îi promisese nişte cărţi; s-au văzut la mare, în iulie, au stat la plajă. Ca medic, zicea, nu crede că a avut cancer. Azi la prînz dau telefoane lui Acsan, lui Petre Ghelmez şi dna G. îmi spune că drama s-a petrecut duminecă, după ce dereticaseră prin apartament. PG o angajase la Albatros…

E groaznic, de cîteva ori am fost acasă la GN şi de fiecare dată am sfătuit-o insistent să-şi închidă balcoanele – un balcon imens, dînd ocol întregului apartament: ar cîştiga spaţiu util, ar scăpa de zgomote şi de praf. Nu pot spune de ce, dar ideea că GN are un balcon deschis, gol, la etajul 9, mă neliniştea.

Scrisul nu a ajutat-o, asta mă întristează în plus. Scrii jurnal, de exemplu, şi te iluzionezi că smulgi uitării măcar cîteva fragmente de viaţă, dragi sufletului “însetat de real” – dar se face că totul este “vînare de vînt”, scrierea jurnalului nu face decît să-ţi fure din viaţă, să-ţi anuleze din amintiri, necum să ţi le păstreze…

Cu atîtea cărţi publicate, aşezate cronologic în raftul bibliotecii sale, cu manuscrisele din dosere, cu foi răzleţe, notiţe şi însemnări de jurnal care i-ar fi putut ţine sufletul dar şi trupul în aer, plutitor, biata Gabriela se va fi azvîrlit cu capul în jos, într-o pornire de autodistrugere definitivă. Va fi murit încă din aer, la acea viteză nici nu mai poţi să respiri. Aseară, în panică, mă rugam: Doamne, ajută-ne şi ocroteşte-ne!

În seara asta îmi dă telefon Ciobanu şi-mi spune că marţi la 14,00 la Casa Scr. are loc lansarea Editurii sale şi a cărţii lui Al.Paleologu. Editura noastră, zice. Dă doamne!

  (din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)
Va urma



Fotografii luxemburgheze...Lasauvage...(un sat de mineri,,,)