sâmbătă, 7 decembrie 2013



Scriitorul zilei: Nicolae Grigore Mărăşanu  http://ilazu.blogspot.ro/2012/12/scriitorul-zilei-nicolae-grigore.html

Alţi scriitori din Calendar:
Sorin Titel, n. 1935  http://ilazu.blogspot.ro/2011/12/scriitorul-zilei-sorin-titel-poezii.html
I.M. Raşcu, m. 1971
Ion Luca, n. 1894  http://ilazu.blogspot.ro/2012/12/scriitorul-zilei-ion-luca-poezia-zilei.html
Al. Talex, n. 1909
Gabriela Creţan, n. 1955 http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.ro/2009/03/exilul-interior-gabriela-cretan.html



Ion Lazu - O pagină de jurnal, 1995
9 iunie 95. Ieri – pentru că există un Dumnezeu al perseverenţilor! - am găsit ochelarii pe care-i pierdusem acum o săptămînă: în grădina spitalului, sub socul unde culesesem floare.
Visez că Lidia făcuse încă o lansare a cărţii ei, dăduse cîteva autografe, iar unul dintre participanţi îi făcuse un portret destul de reuşit. Avea şi nişte tapiserii pe care i le etala lui Dinescu.
Ruptura: Visez că o aşteptam pe M.P. în holul de la parter, apoi de la etaj: uitasem orarul ei şi intenţionam să mă iau după vreunul din colegii de an şi să ajung la sala de curs; apoi mi-am dat seama că ne aflam în sesiunea de examene, deci ea s-ar putea să nu fie în Universitate, să înveţe acasă. Mă gîndeam să-i dau un telefon Şi că o să mă gîndesc mereu la ea, precum Maniu la Clara lui.
10 iunie 95. Ruptura: MP: eu nu pe tine te visam, ci îmi visam cartea.
MP: ce-a fost atunci între noi - şi ce este încă? Aceasta ar fi întrebarea întreagă, corect pusă – pentru că altfel, prima ei parte nu are nici un rost. Deci: Ce a fost atunci – şi ce mai este încă? O întîlnire între doi tineri, ce s-au plăcut şi erau pe cale de a se lansa în iubirea lor. Însă din lumi diferite: ea era tinereţea, ardoarea, frumuseţea, vocaţia faptei. El a văzut toate astea şi s-a minunat şi le-a găsit unice – şi a vrut să le aducă omagiul lui entuziast. Să le treacă în cuvînt, să le păstreze aşa cum le-a văzut din prima clipă: dumnezeieşti; dar în timp ce îndeplinea acest ritual orfic, fata i-a luat-o puţin înainte, cătînd în dreapta şi-n stînga, nerăbdătoare. Apoi chiar s-a desprins. El mai stăruie şi azi la acea cotitură a amintirii, repetîndu-şi că nimic din ce a fost trăire adevărată în inima sa nu se poate pierde...
Azi singur pe deal, cu ţestoasele, care se urmăresc şi se împerechează sonor.. Cîntec de păsări. Inima nu-mi dă ghes să mă întorc acasă. Gînduri la ai mei – aş vrea să-i aduc aici, pe vreo zece zile măcar.
Găsesc prin curtea spitalului şi readuc la lumină, spălînd-o bine, o strachină tradiţională. Să procur şi nişte oale, ulcioare etc.Ceramica de Şişeşti.
Înainte de 21, la Coşuştea, astăzi mai limpede, spăl rufe.
Mă întreb cît de mult să extind Veneticii, ca să aibă un mesaj complet, să nu fie doar un episod bine, chiar foarte bine scris şi nimic mai mult.
11 iunie 95. Duminecă, cincizecimea, Ispasul, Căluşul.
Cu patru luni înainte de moarte, Brâncuşi s-a prezentat la legaţia română de la Paris spre a dona sculpturile şi întregul atelier statului român. A fost refuzat  (se pare că de Cţa Crăciun) cu cuvintele: Moşule, nu avem nevoie de lemnele dumitale! A doua zi a făcut cerere de cetăţenie franceză – şi-o păstrase pînă în acel moment pe cea românească! – i s-a acordat pe loc şi astfel a fost nevoit să doneze statului francez ceea ce ar fi vrut să lase românilor…
La fel s-a întîmplat cu G. Enescu, la fel cu atîţia alţii. În acel stadiu, aceste celebrităţi le stricau socotelile comuniştilor-stalinişti, încă nesiguri pe ei.
(din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)
Va urma. 



O nouă cronică la Odiseea plăcilor memoriale:

Viaţa scriitorului în spatele unei  plăci de marmoră
                                    - un eseu de Radu Cange - 

Scriitorii care n-au participat la „viaţa intensă” de până la 22 decembrie 1989 – şi mă refer la cei care nu au scris lozinci, n-au fost turnători, n-au fost descurcăreţi sau sforari, sunt şi acum, în deplină libertate spirituală, neglijaţi, inobservabili, mereu obstaculaţi în a publica în principalele reviste literare, de multe ori din cauze ... necunoscute. Ce să mai spunem de critica literară care are în grijă alte promovări şi care critică literară rareori se ocupă de categoria scriitorilor pomenită mai sus. Acest fenomen poate ar trebui observat de, numai dacă există aşa ceva, unul sau mai mulţi experţi în acest fenomen psiho-socio-literar – şi nici nu ştiu dacă acest termen este corect sau dacă el există. Sau poate l-am observat eu, acum.
Din această categorie de scriitori pare să facă parte Ion Lazu, poet şi prozator, meseriaş meticulos, talentat, dar fără tupeu. El nu face parte nici din categoria scriitorilor văicăreţi – aceştia mai mult cerşind premii literare sau subvenţii consistente, cu toate că talentul respectivilor nu-i recomandă la asemenea recompense.
 Dar să trecem la subiectul nostru şi să aducem la cunoştinţă scriitorilor, în primul rând, şi apoi cititorilor, că domnul Ion Lazu a scris o carte care se numeşte „Odiseea plăcilor memoriale”, carte apărută la Editura Biblioteca Bucureştilor în 2012, format mare, cu o copertă excelentă semnată de Anca Ivan, carte ce conţine şi câteva fotografii realizate tot de I. Lazu, dar şi un portret al autorului creionat de nemuritorul AHOE, mare sonetist şi baladist, plecat dintre noi la începutul anilor 90, uitat de critica literară şi de confraţi.
 Cartea are un Preambul şi un motto preluat din Mircea Vulcănescu, motto care sună aşa:” Vreau să mă devotez, nu să poruncesc”. Cel puţin o frază din acest Preambul trebuie reţinută şi o redăm: „Ca să se înţeleagă acest lucru pe cât de adevărat tot pe-atât de trist: scriitorul român, de care convivii se plâng îndeobşte şi îl privesc chiorâş, a avut de cele mai multe ori ghinionul să-şi ducă viaţa printre semeni de-o cruzime fără frontiere.”
 Această carte-jurnal conţine avataruri greu de imaginat ale scriitorilor, cât şi unele întâmplări care, destul de rar, îţi mai aduc un zâmbet pe buze. Vezi partidele de şah pe care le jucau N. Velea şi Gr. Hagiu şi banii de la Fondul literar pe care aceştia îi luau, grăbindu-se cu ei la cârciumă, „de teamă să nu-i cheltuiască”..., întâmplări narate de soţia lui N. Velea.
 Mizeria în care şi-au dus ultimile zile scriitori ca Hortensia Papadat-Bengescu şi ea amintită în această carte, merită reţinută, uneori autorul, în speţă I. Lazu, fiind ajutat de alte cărţi pe care acesta le-a citit – şi facem cuvenita referinţă la „Caietul albastru”, jurnalul lui N. Balotă. Ce menţionează N. Balotă aici şi înserează I. Lazu este de reţinut, în privinţa respectivei romanciere:  ... că pe 9 martie 1955, la înmormântarea scriitoarei, căzută în dizgraţie, „moşiereasă, scriitoare decadentă etc.”, practic uitată şi sfârşindu-şi viaţa în mizerie, nu s-au prezentat decât Balotă şi Nego, ambii provenind de la Cluj. „Ciudate, strâmbe vremuri am trăit !” exclamă Ion Lazu.
 În căutarea fostelor adrese, unde au locuit scriitorii, autorul acestei cărţi notează: „4 aprilie 2007, Tudor George:  Îmi amintesc a-l fi căutat la această adresă pe poetul Tudor George, supranumit Ahoe.  Sun, iese o doamnă încă tânără, de 55-60 de ani. Da, poetul T.G. a locuit în spate, la mansardă – cum altfel?  Uniunea scriitorilor a decis să pună o placă memorială acestui mare poet, care ... Ea : Da, ştiam că e poet, am cărţi de la el. Şi adevărul este că poetul avea acest obicei: să dea cu autograf cărţile sale doamnelor de pe la diverse ghişee, de ce nu şi vecinilor?, probabil în ideea de a le câştiga bunăvoinţa. ... Era un tip complet nepractic, nedescurcăreţ, inhibat, paralizat de hienele birocraţiei ... Domeniul lui fiind visătoria. Încerc să-mi închipui ce relaţie va fi fost între poetul singaporean şi această doamnă, acum rubicondă, dar care va fi fost nurlie cu trei-patru decenii în urmă, pe vremea haiduciei lui Ahoe. Doamna Moraru admite că T. G. merită o placă, însă această casă se află în litigiu.”
 Periplurile lui I. Lazu sunt adevărate aventuri în mai toate cartierele bucureştene şi nu de puţine ori primejdioase, date fiind reticenţele unor foşti vecini, aversiunea şi chiar invidia pe gloria postumă a unor scriitori. Aşa ajunge să te judece un vânzător de la aprozar, un inginer sau un doctor ieşiţi la pensie. Vorba lui Jules Renard: „Nu mă interesează părerea unui individ fără talent în ce priveşte un scriitor.” – citat din memorie.
 Dar, I. Lazu, pe lângă indivizi nu de puţine ori agresivi, a întâlnit şi oameni simpli, cumsecade care i-au dat, în acele împrejurări, ajutorul de care avea nevoie în fixarea plăcilor memoriale. Aşa s-a întâmplat în cazul lui Ştefan Bănulescu, Leonid Dimov, Al. Philippide şi mulţi alţii.
 Dureroasă este incursiunea în scurta viaţă a lui Nicolae Labiş. I. Lazu spune despre acesta: „Cântase imnul regal într-un restaurant, deja securitatea îl identificase ca dizident, era practic interzis ca poet, poeziile lui erau respinse în redacţii, iar volumul „Lupta cu inerţia” i-a apărut postum”. Toate acestea domnul I. Lazu le-a aflat dintr-o carte pe care tocmai o citea. Labiş era urmărit până ajungea noaptea, acasă, în strada Miletin nr. 14, unde autorul Odiseei... intenţiona să fixeze o placă memorială.
 Dar lumea scriitorilor este total diferită de la unul la altul – şi aşa este în firea lucrurilor. În vizită la Gigi Astaloş: ce povesteşte acesta despre O. Paler, pe când acesta răspundea de televiziune. O fiară. Au vrut să facă un spectacol di granda, a venit Paler şi nimic nu-i plăcea, balerine erau prea dezbrăcate, li se vedeau picioarele. Un politruc sinistru, considerat ca atare de toţi, pe atunci. Iar acum îl auzi: „Nu mai cred în democraţie, în libertate, în capitalism.” Deci tot comunist, tot pentru dictatura celor duri. Eu, R.C., care scriu despre această carte, nu i-aş fi pus acestui scriitor niciodată o placă memorială. După umila mea părere, a fost un fariseu.  
Îndreptăţită mi se pare părerea lui I. Lazu despre corifeii latranţi ai comunismului, începând cu M. Beniuc. Şi spune Lazu: „Oricum, ceva se va fi întâmplat în mentalul nomenclaturii scriitoriceşti, îmi zic, - alde Z. Stancu, alde E. Jebeleanu, alde M. Beniuc, de prin cotloanele unde vor fi fost pe vremuri – ajunşi în aceste vile ultraelegante, de mari potentaţi, şi ştiind bine că adevăraţii boieri stăpâni de drept ai imobilelor au fost alungaţi, dacă nu băgaţi la zdup sau chiar la Canal, oricum spulberaţi, aduşi la zero, exterminaţi – unde aflam aseară că l-au trimis pe generalul Mociulski, unul dintre titanii celui de al doilea război mondial – s-a întâmplat ceva de genul: v-am luat locul, trăim boiereşte, acum să tragem brazda deasupra voastră, să nu vi se mai ştie de nume. Şi o să scriem poezii proletare, cu Partidul..."
La pag. 91, autorul notează dezamăgit: „Îmi dau seama că vor fi mulţi care se vor bucura de aceste plăci, familiile, bietele neveste, dar se vor găsi şi destui care să cârtească: ăla scriitor !?”  Ion Lazu nu este obstaculat, în demersul său, numai de vecini, fii ai scriitorului sau neamuri mai îndepărtate, dar şi de firme – un doctor îl întreabă pe autor: Ce a făcut statul pentru mine ? Avea un cabinet unde locuise, cândva, un scriitor -. Dar şi de cei angajaţi şi plătiţi înainte pentru a fixa respectivele plăci memoriale; domnul Lazu are o tenacitate ieşită din comun, probabil şi dublată de respectul faţă de unii scriitori – nu în egală măsură, după cum a reieşit pe alocuri. Ba, mai mult de atât, aflat în de acum cunoscutul bloc al scriitorilor de pe lângă fosta Operetă, dacă am înţeles bine, dânsul îşi dă seama că aceştia se ignoră reciproc, dacă nu mai rău de atât. Şi, adaug eu – R. C. -, dacă între noi nu ne respectăm şi, mai mult de atât, ne mai şi urâm, ce pretenţii să mai avem din partea celor fără har.
 Da, în această carte, mi se confirmă încă odată că romancierul E. Barbu este fiul lui N. Crevedia. De fapt, ştiam cu mai bine de 45 de ani în urmă, încă de pe vremea când mă mai duceam pe la Clubul epigramiştilor „Cincinat Pavelescu”; părinţii mei erau epigramişti, dar şi cu mare dragoste pentru poezie. Dacă nu mă înşel prea mult, N. Crevedia mai trăia pe atunci. Să mă fi lăsat memoria ? Ce nu ştiam este faptul că E. Barbu mai avea un frate şi o soră.
 Într-un dialog cu Elis Buşneag, aflăm, împreună cu autorul – câte ceva mai ştiam şi noi - că Adrian Păunescu era aproape nebun, mitoman, un versificator impenitent, un escroc sentimental, om laş, pe care l-a văzut ieri seară la TV.
 Cuvinte şi amintiri frumoase despre prozatorul Sorin Titel, pe a cărui familie nu o interesează posteritatea scriitorului – eu, R.C. mă mir -, dar şi despre Tudor George – Ahoe şi camerele pe care acesta în decursul anilor, le-a locuit.
 O groază de lucruri dureroase aflăm, mai departe, cum ar fi declaraţia unei doamne: Alde Pandrea au fost daţi afară din casă, noaptea, aruncaţi în stradă; au venit alţi locatari, s-au folosit de mobila domnoasă a lui Petre Pandrea, iar acum, ca proprietari se opun instalării unei plăci memoriale.
 Printre puţinii care se bucură cu adevărat de placa de marmoră sunt urmaşii poetului, eseistului şi prozatorului Al. Philippide.  Pe lângă acest periplu, care numai periplu nu a fost, al autorului în a identifica locuinţele scriitorilor care ne-au părăsit şi, deci, în scopul amplasării plăcilor cât mai favorabil vederii, autorul divaghează cu talent şi precizie pe teme mai mult decât interesante, adică, scrie un fel de jurnal în paralel cu această îndeletnicire pe care o întreprinde din respect pentru scriitori şi care este plătită, din partea U.S., cu o sumă derizorie.
Cu această ocazie, aflăm lucruri terifiante despre prieteni şi cunoscuţi care sau opus regimului roşu şi care au înfundat puşcăriile comuniste pe ani îndelungaţi.
Cert este că relaţiile dintre scriitori nu s-au schimbat. Aceeaşi ură şi invidie din partea unora – mai ales a rataţilor care printr-o întâmplare au ajuns în Uniune -, aceleaşi premii şi indemnizaţii pentru cei care au colaborat cu statul comunist – şi unde nu lipsesc descurcăreţii şi sforarii.
Acelaşi râs al „învingătorilor”, râs sfidător care nu foloseşte nimănui – doar în a-i caracteriza pe aceştia. Autorul acestei cărţi mai notează, printre altele, un pasaj, numit Învingătorii, pe 18 ianuarie 2009. Redăm pasajul: „Râsul lui S.T. , la show-urile sale cu M. D. , ce să însemne ? Ironie la adresa situaţiilor prezente ? Dispreţ faţă de cei luaţi în tărbacă ? Sau satisfacţia că în poida situaţiei jalnice din ţară şi a miticilor care o populează şi a tuturor ticăloşilor, ei doi s-au sustras, sunt deasupra tuturor relelor, după ce şi-au asigurat tot ce-şi doreau : carieră, faimă, avere, un trai de mare lux ? Şi în plus, încântarea de sine, că ei sunt mai deştepţi şi mai informaţi, că văd toate astea cu mare claritate, fără să-şi mai facă iluzii cu privire la propăşirea generală. Ei s-au văzut cu sacii în căruţă şi de rest nu le mai pasă: Troglodiţilor, uitaţi-vă la noi! Că altceva nu v-a mai rămas de făcut... Ei sunt sus, ei sunt învingătorii !”
(Text apărut în revista CONTA, 2013 )



Cărţile din bibliotecă:

Imagini inline 4 

Imagini inline 2 


Imagini inline 1


Fotografii...Lansare "Profetul. Grădina profetului", de Kahlil Gibran, în traducerea lui Radu Cârneci. Mâine, o scurtă relatare a evenimentului de la Sala Calderon.

Poetul şi traducătorul Radu Cârneci

Paula Romanescu, Petru Solonaru, Radu Cârneci, dna ambasador al Republicii Liban.