sâmbătă, 28 decembrie 2013

Scriitorul zilei: Ioana Em. Petrescu, n. 1941  http://ilazu.blogspot.ro/2011/12/scriitorul-zileiioana-em-petrescu.html
Th. Damian, n. 1951  http://ilazu.blogspot.ro/2012/12/scriitorul-zilei-theodor-damian-poezia.html

O cronica de Ion Mugeanu 
 LIDIA LAZU din „Balansoarul umbrei”.

Poezia Lidiei Lazu începe cu o poveste pe care ne-o recomandă succint regretatul nostru prieten Mircea Ciobanu, poetul şi editorul, editorul şi marele prozator, memorialistul regal, generosul de care de atîtea ori ni-i ruşine că-l uităm prea des, după nici zece ani de la trecerea sa în fiinţa eternă. Povestea, „mitul” Lidiei Lazu sunt atît de poietice-n sine, încît chiar că îţi vine să le crezi, ca la rîndul tău să le răspîndeşti, ori cum se mai spune, să-i duci mai departe basmul. O fată, o tînără femeie mai mult preocupată de teatru, la început, nu ştim în ce împrejurări a scris un teanc de versuri pe care le-a abandonat „neglijentă”, regăsindu-le după un oarecare timp pe marginea unei ferestre „ciugulite de păsările cerului”, cu frumuseţea pierdută pentru totdeauna – ca toate lucrurile sortite să întreţină miracolul existenţei” (cum noteaza M.C.). Nişte versuri „ciugulite de păsările cerului” ca firimiturile din pîinea-trup de la marea masă a Cinei. Uite pînă unde ne duce gîndul citindu-i versurile Lidiei Lazu din primul volum: Poezii de care uitasem. „un nume dorit / o lumină / veghind / zile repetate/ în linişte / ninsoare bogată / în păduri de brazi // şi seara/ doruri în depărtare / mai vii decît universul // şi fiecare floare / aşezată ca un semn / între mine şi stele”. „Un nume dorit”, ceva aşteptat, „o lumină” care-i sfîşia văzul lăuntric poetei, aşteptînd această determinare metafizică, semnul, „o floare... între mine şi stele”. Cine îşi face un asemenea portret în versuri şi îl uită pe pervazul unei ferestre este ori aiurit de tot, ori mult prea dăruit sieşi, trăindu-şi în sine condiţia de artist. Aşa şi cu Lidia Lazu.
A doua sa carte Continuarea cuvîntului (toate cele trei cărţi apărute pînă acum s-au tipărit la Editura Vinea) vine să-i precizeze profilul poetic după cunoaşterea (totuşi) de sine: „şi dacă tot mă întrebi / eu ce am ales / răspund fără vreo ezitare: / nu faptele mari, nu frazele / răsunătoare / ci mărunţişurile / care se întîmplă ici şi colo / la lumina spealbă a zilei / şi mai cu seamă sub obrocul / nopţii”. Lidia Lazu scrie de fapt un unic poem discontinuu în toate cele trei cărţi ale sale, jalonat (căci nu rupt) de false „titluri” de litere mari romane. E respiraţia duhului poetic din care răsar nu de puţine ori surprinzătoare fraze de elegii într-o cheie metafizică de mare poet, amintindu-l pe Rilke şi pe alţi „intimişti” ai sacrei devoţiuni: „Zăpezi grăbite / ne-au luat prin surprindere / brînduşile mov / şi sufletele of”. Aparentul feminism este exclus de alonja unei mari poezii universale a „căderii” („Noi toţi cădem. Mîna de colo cade / şi altele, şi toate, rînd pe rînd. // Dar este Unul care ţine-n mînă / căderea asta, nesfîrşit de blînd.” Rilke) într-o idee diafană de suflete-brînduşe mov luate prin surprindere de prea grăbitele zăpezi ale existentului. În Balansoarul Umbrei – volum mai acuzat poietic încă decît primele două (deci, de la început supravegheat şi de o artă mai strictă, dacă nu şi definitivă) poeta sugerează acea „sintaxă a fulgerului” de care vorbea, mi se pare, Saint-John Perse. „fulgerul care a străbătut / o parte a unei sălcii / parcă mi-ar fi făcut cu ochiul / înainte de a se topi în pămînt // de-atunci îl aştept / să iasă din nou la suprafaţă // ca să văd urmarea”. Noua frazare a poemului pare a fi mult mai epică şi toată cartea este un unic poem din care lipsesc chiar şi cifrele romane ca „borne kilometrice”, dar primul vers induce ideea poetică ”dezvoltînd-o” sau dezavuînd-o cînd inefabila respiraţie „cade” obosită sau nu mai ştiu din ce stranii pricini. „ca să nu mă pierd / am dat instinctiv / tot ce aveam / în afară de suflet”.
Aici cred că am prins-o pe admiratoarea şi în mod sigur discipola Constanţei Buzea, cea mai mare poetă română în viaţă, căci şi cea mai discretă şi sfîntă. De altfel pe coperta a patra a ultimei cărţi a Lidiei Lazu, într-un chenar de culoare, e scrisă această dedicaţie maestrei sale, „poetei constanţa buzea: astfel era una dintre părţile vieţii / ca o coajă de pîine / înmuiată în zloată şi / ciugulită / de păsările cerului // iar altă parte / era ca o pată de ulei / pe asfaltul încins // nimeni nu le-ar putea uni / într-un singur cuvînt / măcar pentru o clipă”. Riscăm să-i răspundem ultimei terţine a poemului: Ba da, le poate uni / şi le uneşte perfect Poezia într-un teritoriu liturgic al bunei practici creştine. „năprazna lumii tale / prea bunule părinte / m-a făcut să mă uit / mai cu băgare de seamă / pînă şi la piatra din drum // şi să mi se pară o nestemată”. Oho, piatra aruncată la întîmplare de sfinţii lucrători care poate ajunge cu timpul în vîrful unghiului pe catapeteasmă.
                                             

                                                    (Ziua Literară, 24 iunie 2004)

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995 
21 dec. 95ltima zi de concediu pe acest an. Lucrez la trierea materialului din Jurnal şi la dosarul pentru Soros. L. consideră că selecţia mea e prea largă, pe cine interesează? face. Îi aduc vreo cinci volume de Jurnale, îi citesc: Standhal, Radu Petrescu, Acterian, Max Frish etc. Zice: Nu mă interesează! Cu înţelesul că nu o interesează decît literatura scrisă de aceşti scriitori. Totuşi, ce curios! Dacă un autor descrie oameni care vin, pleacă, mănîncă, muncesc etc, totul e în firea lucrurilor şi acceptat de toţi. Cînd însă bietul autor scrie despre sine ce-a păimit într-o zi, asta nu mai interesează, ci plictiseşte de-a dreptul! Dar se uită acest lucru simplu: cînd îi descrie pe alţii, de fapt autorul nu se descrie pe sine? Sau nu contează adevărul, veridicitatea, ci doar convenţia?

29 dec. 95. Ieri spre seară au sosit cu avionul Anişoara, Georgeta şi Marco. Sute de fotografii de la nunta lor excepţională, într-o biserică unde strămoşii lui Marco se cunună de peste 5oo de ani. Într-un aparte cu nepoata, despre frate-meu, stresat în familie.
Ieri mă văd la Ziua cu Pan Izverna, insistăm la Sorin Roşca Stănescu să reînfiinţeze pagina culturală săptămînală şi promite după Anul nou. PI supărat că i s-au defectat ambele maşini de scris. Irinei i-a apărut a doua carte tradusă, la All şi soţiei una la Rao. Vorbim de Popovici, cu umorul lui copilăros, de Pucă şi Ahoe care ştia să-ţi facă o cronică literară vorbită la restaurantul scriitorilor. Îmi spune că Irina Mavrodin a fost respinsă la Soros, deci se pare că-mi fac iluzii cu Jurnalul meu. Şi totuşi, zilele astea am lucrat la partea I-a, perioada 79-85, care însumează vreo 350 pagini.
va urma


Ion Lazu - Luxemburg în Decembrie, VI 
Ce-ar însemna ca acum, după trecerea a 2 săptămâni de la eveniment, să mă mobilizez întru descrierea amănunţită a minunatei noastre excursii de grup, în cea mai frumoasă şi însorită zi a lui decembrie, pe traseul Soleuvre-Belvaux- Esch-sur-Alzette- Mondorf-les.Bains- Remish- Shengen şi retur, cu plecarea la 10:30 şi revenire la ora 17:00, într-o atmosferă de calm, destindere şi visătorie?  Poate nu ar însemna decât să bruiez efectul celor 15 imagini pe care le-am selectat din tr-un număr de 5-6 ori mai mare şi să mă aleg cu senzaţia că, înşirând multe şi mărunte, n-am spus tocmai ceea ce mi-a mers la inimă...
Fotografii luxemburgheze... 


Luxembourg în decembrie, pe soare...
Remish, un oraş staţiune viticolă



Plopi, mesteceni, vile pe coline...

Lebede şi alte palmipede, pe râul Mosella, graniţa cu Germania

Dicks, poetul naţional al luxemburghezilor

Masa de prânz, la un restaurant cu vii şi cramă proprie

Câini dresaţi să salveze oameni de la înec...

Un parc cu fântână, lac, chioşc...
O anotimpuri, o castele...

Un turn medieval, pictat şi de Victor Hugo

Unde e vorba de istorie, acolo afli că a fost şi Hugo...

Însemnele Shengen

Ambasada română a sădit 27 de arbori pentru a cinsti mişcarea Shengen.

Originalul Documentului Shengen
Un fragment din Zidul Berlinului

Din nou legendarul Turn...

La înapoierea spre Differdange, apus de soare.

Fumul furnalelor anunţă apropierea de Differdange.