sâmbătă, 25 mai 2013

Scriitorul zilei: Ştefan Bănulescu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/09/scriitorul-zilei-stefan-banulescu.html

Pagini de jurnal 1992
4 august, continuare: Pe valea Arieşului Mic, altă lume, gospodării frumoase, case-vile, de parcă te afli în Elveţia, iar peisajul este mirific. Vizităm Muzeul Avram Iancu, în mare măsură un muzeu etnografic, ai mei au ce vedea şi-i interesează ce le explic. Mergem la vale prin sate şi vedem cascada Vidra, apoi prindem o ocazie şi ajungem la Cîmpeni, de unde abia la 8 seara luăm autobuzul spre Arieşeni. Ne oprim la Gîrda de Sus, găsim unde să dormim la o profesoară care s-a reprofilat pe agroturism. În centru se construieşte o biserică di granda, gust îndoielnic. Însă noi vizităm, a doua zi dimineaţa vechea bisericuţă de lemn, 1792 – două sute de ani încheiaţi! - căci pe cînd ajunsesem în dreptul ei, încep să bată clopotele, e slujbă, stăm de la început, oameni adunaţi de prin sălaşele de munte, preotul ne cădelniţează, credincioşii cîntă textele împreună, în cor. Podele legănătoare, pereţi de lemn, zugrăviţi, lumina venită prin ferestre, glasuri frumoase, genul de melopee, ceva între muzica bisericească şi doinele moţeşti trăgănate. S-a citit din Evanghelii, apoi preotul a ieşit să cădelniţeze şi a trecut prin faţa fiecărui enoriaş, parcă dîndu-i odată cu fumul de tămîie şi puţin har; în faţa mea s-a oprit şi m-a întrebat dacă am găsit loc de găzduire, a trecut în pronaos cu tămîierea şi la întoarcere s-a mai oprit o dată în faţa noastră, cădelniţînd, cu o solemnă înclinare a capului.
Andrei trăgea să plecăm, desigur cu gîndul la gheţar, dar Lidia nu s-ar mai fi desprins din acea atmosferă, cu cîntece-balade, lumină şi fum de tămîie. Am ieşit în fine, aş fi făcut vreo poză cu cimitirul din jurul bisericuţei cu turlă semeaţă, căci erau aspecte nostime: pălării negre puse pe cruci, desagi atîrnaţi de braţele de piatră. Dar L. nu m-a lăsat, i se va fi părut că stric vraja momentului.
Pîrîul Gîrda Seacă ne-a fermecat, apa ca un fel de miere prelingîndu-se pe mari lespezi, de fapt hidroxizii de fier din calcare. Urcăm preţ de cîteva ore, mereu pe drumeaguri cotite, de car şi de picior, printre poieni şi perdele de pădure, intersectîndu-ne cu 2-3 grupuri de tineri care coborau de la gheţar. Pe platou, case aşezate ciudat, pe mari blocuri de piatră; fîntîni cu par şi găleată. Gheţarul e o încîntare: se coboară într-un gol carstic oarecum patratic, pe trepte foarte dese, abrupte, de fier; descinzi direct pe podeaua de gheaţă albă-tulbure. Chiar în această antecameră dai de un prim cort de gheaţă, din care pe vremuri localnicii tăiau cu securea gheaţă pentru a ţine rece apa, aici o mare problemă, fiind vorba de o zonă carstică, aridă; mai departe un canin imens atîrnînd din falca peşterii; pe lîngă el pătrunzi în camera principală, coborînd încă un rînd de scări: stalactite şi stalacmite de gheaţă, înalte de 5-10 m, strălimpezi şi avînd forme umane ori animaliere – o privelişte mirifică, precum în castelele de cleştar din basme. Temperatura +1 grad vara, iarna – 7 grade, cînd formele cresc în dimensiuni, pe cînd vara se reduc cu o treime. Gheaţa de sub noi a fost sondată şi are 25 m grosime. Sunt şi alte încăperi, dar nu se vizitează, cum nici cele cu stalactite şi stalacmite de calcar colorate diferit. Fac vreo două poze pe scară, urcînd. Luasem un calup de gheţă translucidă în punga de plastic cu fructe.
Căutăm o poiană cu izvor, la sugestia ghidului. Acolo am mîncat şi am adăstat cîteva ore bune, L.+ A. au adunat chimen din fîneaţă de mi-au umplut rucsacul. Am ridicat tabăra pe la 6 pm şi am coborît spre Gîrda, pe acelaşi drum. Cînd să ajungem jos, întîlnire cu un nene cam beat, epitrop, ne văzuse la slujbă. Lungă discuţie: religie, naţiune, politică, le lăudăm bisericuţa şi preotul, dar trebuie să-i scot din cap năzbîtiile despre Rege: Nu e deajuns că l-au calomniat bolşevicii 45 de ani, acum noi să repetăm ce au născocit ei? Seara, relaxare acasă, somn bun; a doua zi pe la 9:30 plecăm de tot. Ne abatem pe la Peştera Poarta lui Ionel, ne minunăm de formele carstice date de şuvoaiele de apă, un fel de bazinete din care apa se prelinge, apoi intrăm în peşteră cu doar lanterna mea şi vedem ce s-a putut, deşi ar mai fi fost. Moment grav, cît pe ce să păşesc în golul unui aven fără fund. Frisoane de groază, dar nu le spun nimic. Ne retragem binişor, coborînd pe o scară de lemn cam putredă, cu fuştei lipsă. Masa o luăm în faţa peşterii, la soare, lîngă şuvoaiele şi bazinetele strălimpezi…
(Din Lamentaţiile Uitucului)
va urma 

Poezii de Elisabeta Isanos

Braţe seculare

Se-ntind spre mine braţe seculare,
Ca nişte crengi de carne şi de oase,
Nu sunt cu totul vie ci mă ţine
Pământul unor inimi arboroase.

Eu nu trăiesc de tot, ci numai par,
Cum face orice pasăre când cântă,
Eu vieţuiesc atât cât e nevoie
De mine-n pumnul care mă frământă,

Eu nu de tot m-am tras din primul gând,
Ci doar cât între vorbe o tăcere,
De-aceea veşnic braţul secular
Mă zgâlţâie şi a-nvia îmi cere,

Dar eu las viaţa să se odihnească,
Trăiesc încet de tot, se-ntind zadarnic
Braţe din veac din vis să mă trezească.

(Din Poemele Dagmarei / Les poemes de Dagmar, Ed. Lucman, 2013)


Cărţile prietenilor mei: Florina Ladislau, Culori scrise, Ed. Semne, 2013


  














ion lazu, Fotografii...în Groapa Văcăreşti...