joi, 2 mai 2013

Scriitorul zilei: George Bariţiu  http://ilazu.blogspot.ro/2012/05/scriitorul-zilei-george-barit-poezii.html


ion lazu - Pagini de jurnal, 1992
31 martie. Rece, dar soare. Primii zarzări înfloriţi. Ni-l laudă pe Nichita de-ai zice că numai timiditatea i-a împiedicat să-l laude şi pe când trăia. (Căşunau pe el, îl duceau la băutură, nu-l lăsau o clipă liber, să-şi vadă de scris. Sabotorii aşa-zişi amici...)
Femeia de la parterul blocului pe lângă care revin de la metrou, cea care a scăpat o cratiţă verde pe geam, la trecerea mea. Când vin spre casă, de la slujbă, arunc o privire într-acolo şi o zăresc uneori la geamul bucătăriei, parcă în aşteptarea cuiva. Azi mă întâmpină cu miros de friptură. Când simte că trec, se întoarce din profil.
Problema intrusului: îţi vine în casă, tam-nesam şi începe să-ţi dirijeze viaţa. Cum au făcut sovieticii cu noi.
B., cîrtind împotriva pletoşilor lălăitori de la TV – după ce ani şi ani ne-a terorizat cu casetele lui, date la maxim. Ironia soartei?
Acei “comunişti cinstiţi”, au ei dreptul moral să se regrupeze politic? După ce, aşa cinstiţi şi blegi, s-au înregimentat, au suportat şi au acceptat şi au aplaudat pacostea bolşevică…
Nelu Ivan, excelentă Ultima iarnă, scrisă cu superb aplomb, fără urmă de provincialism.
A.: La belle epoque/ a făcut poc!
Azi dimineaţă fugă la Dămăroaia, să umplu buteliile de campanie – aglomeraţie, cozi stresante, dar se găseşte un lucrător care ne ia câte 100 lei de butelie şi ni le încarcă în zece minute. Apoi alerg după mezeluri prin centru, iar la 12 sunt la tanti M. care mă tratează cu borş de perişoare şi cu tocană. I-am dus gladiole de munte, de la o băbuţă care se ruga de trecători să cumpere şi care îmi promite că acasă o să se roage pentru mine.
Apoi tanti îmi vorbeşte de ultimul parastas, îi povestesc visul cu unchiul Mişu, ea visînd că Mişu o înşală şi apoi aduce vorba despre Andrei: că e foarte deştept deoarece pe ea o apreciază altfel decît pe rudele dinspre partea Lidiei, cum i-a şi declarat. Simptomatic e faptul că niciodată născocirile ei nu pot fi verificate. Cum aş afla că A. e lipicios cu ea şi îi declară mare iubire? Tot aşa, din una în alta, Tanti Monica îmi spune că tatăl ei n-ar fi Ilie Ţipei, nici mamă Licsăndrina (mama-bătrînă), ci tatăl ei ar fi nenea Mitică, directorul de la CFR. Cică ar fi făcut armata la CFR, apoi a ajuns impiegat şi fiind om foarte arătos, o nevastă de om  bogat a rămas gravidă cu el, a născut-o în secret şi a dus fetiţa la Mărgineni, la maică-sa, care şi ea era pe naştere, iar peste trei săptămîni a născut şi a declarat două gemene, dintre care una a murit (care dintre ele, aş întreba eu?), iar ea ar fi cea care a supravieţuit. În timp, nenea Mitică (fratele mai mare) s-a încurcat cu Tanţa din Buzeşti, dîndu-i-o în braţe pe Monica. Iar Bebe ar fi fiul lui Mitică din altă căsătorie, cum ar veni frate de tată cu Monica. Acel nenea Mitică de la CFR a murit la bombardamentul din aprilie ‘44, mare şoc pentru Monica. Or, Tanţa avînd un amant, odată s-a enervat şi i-a zis “bastardo”, ca apoi să-i pară rău şi să-şi ceară iertare, că nu i-a dat mîngîierea de mamă. Tanţa mai era şi bolnavă TBC, deci Monica a reuşit să se separe de ea şi şi-a luat cameră pe Cuza, apoi prin schimb de locuinţă a ajuns în Costache Marinescu 29, după care apare unchiul Mihail. S-au căsătorit în ‘52, zice, de fapt în ‘53. Tot ea acreditează ideea că tatăl ei din acte, Ilie Ţipei se întîlnea la vie cu bunicul Timofei, care păzea la prunii şcolii. Cînd nenea Mitică a murit, ar fi întrebat-o dacă ştie cine şi de ce i-a dat medalionul şi cruciuliţa. Ea îi spune că ştie. El zice: Aşa cum n-ai ştiut pînă acum, nu ştii nici de acum înainte (cine îi e tată). În această variantă, tanti Marioara nu i-ar fi soră mai mare, ci mătuşă. Dar e cam răutăcioasă şi deci să nu-i spun şi să nu o întreb nimic. Oricum, n-a avut parte de dragoste de mamă; iar  unchiul Mişu era la curent cu povestea adevăratei ei naşteri şi i-ar fi spus-o mamei mele, care de aceea avea faţă de ea nu o dragoste de cumnată ci de mamă (?) Îi spunea, de pildă: Cheamă-l pe tata (nu pe Grigore!) şi că uneori, noaptea Vera venea la ea în cameră şi o săruta de la frunte pînă la picioare (lucru de necrezut, dar şi imposibil de verificat, căci acum nu mai ai pe cine să întrebi… Şi altele de acest gen, spuse de tanti M. cu patetism şi chiar cu lacrimi. Pot fi la fel de bine simple mistificări, mitomanie crasă. Iată subiectul unui roman, autorule!
Iar despre alde Rodica şi Tache al ei, le-a telefonat că face parastas unchiului M. şi R. i-a răspuns cu ţîfnă că ei se duc la Smîrdioasa, la sapă. De ce nu vine Ionel? ar fi întrebat R. Ea: Ionel e în Munţii Apuseni. Şi de ce vorbeşti aşa de el? Că dacă eu de faţă cu Ionel v-aş vorbi de rău pe tine sau Tache, Ionel ar sări asupra mea ca un leu! Ionel vă iubeşte etc.  Cu asta a redus-o la tăcere. Mă roagă să nu spun nimic despre marele ei secret. Nu spun,  o asigur eu: nu e secretul meu, ci al dumitale.
Uneori îmi dau seama că aş fi vrut să fiu profesor, să joc un rol de om bun şi înţelept în faţa elevilor, să stîrnesc emulaţie pentru ideile de frumos, bine, adevăr, cultură…
Angela îmi aduce un pix, cu vorbele: Lazule, m-am gîndit la tine.
Ceea ce am uitat dintre amănuntele furnizate de mama despre tinereţea ei, despre bunicii mei, s-a topit în chiar imaginea mamei – în sentimentul meu pentru ea. Sunt lucrurile prin care ea a ajuns la mine, inducîndu-mi ideea de continuitate.

va urma



Cărţile cunoscuţilor mei





















ion lazu, Fotografii...