miercuri, 8 mai 2013



Scriitorul zilei: Petru Dumitriu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/05/opera-selectiv-pasarea-furtunii-ed.html

Pagini de jurnal 1992 
10 mai - continuare Ieri la Constantin Popovici, în legătură cu machetele unor lucrări ce i-ar putea fi comandate din Franţa.
Agitat. Se scoală pe la 4 dimineaţa şi vine la atelier; iar pe la 7, cînd apare un june din vecini, se miră că P. lucrează de la ora 4. De fiecare dată CP înscenează o anumită chestiune, face niţică literatură, are grijă să se pună în pagină (în centrul paginii, era să zic). Aşa că pe la prînz, cînd ajung eu, el e deja stors de vlagă. Acum se fîţîia de colo colo, mirîndu-se că nu vreau să bem ceva. Tot în stilul lui de a se încontra, zice că eu trăiesc din 25000, iar ei din pensia de 4000; la ei mîncarea e pe ultimul plan; nu au bani lichizi, îmi spun, dar au mari valori pe care le-ar putea valorifica. De altfel, e un om care se situează pe sine cu toată convingerea în centrul lumii sale, pretinzînd pentru sine tot ce-şi poate dori: are deci numeroase aparate foto şi de filmat, de pescuit, unelte pentru atelier, maşină, barcă de pescuit etc. Tentat să trăiască pe picior mare, convins că totul i se cuvine, pe merit.  Singur admite că are acest morb: pixul meu, guma mea, aparatul meu. Strînge şi iar strînge obiecte. Şi nici măcar nu am pentru cine, că nu am copii, zice. L-a pus pe gînduri moartea mamei sale: i-a pus în cosciug un pachet de ţigări din cele care-i păcea să fumeze şi o insignă cu Electricitatea de la Vidraru, ca să o ducă pe lumea cealaltă. În rest, nu a luat nimic din ce adunase, zice. Eu, în schimb, îmi zic,  nu-mi pot permite asemenea fantezii: să dau banii pe aparate. Am avut aparat foto de la întreprindere, l-am pierdut şi pe acela. Mă pun de fiecare dată în coada listei, cînd e vorba de pretenţii. Gesturile lui generoase, la vedere, sunt de o natură specială, în calcul intrînd şi destul orgoliu (donaţia făcută Ambasadei Fanţei, de exemplu).
A fost seara trecută la Ce ne facem fără Willy?, a ţinut trei ore şi ceva şi au murit toţi de plictiseală, zice. Sunt supărat că ar fi putut să fie genial şi nu e! Cei doi s-au văzut des la Paris.
Pe stradă se salută şi face conversaţie cu diverşi artişti sau oameni din această lume a lor, apoi mi-i foarfecă: avortoni, impostori, kaghebişti etc. Nu ştiu în ce măsură chiar crede că aşa stau lucrurile, poate doar vrea să spargă monotonia zilei; să mă şocheze; să facă pe vigilentul.... Tandreţea lui din anumite momente se amestecă tulbure cu răutatea, ranchiuna, uneori în doze surprinzătoare. Cînd să plecăm, apare Iaru şi cu încă unul, ne întoarcem la atelier şi cei doi fac o poză după Sacrificiu, apoi trecem la Turist, pentru bere cu alune. Discut cu FI problema regalităţii. Noi doi o luăm spre Piaţa Palatului. Manifestanţii deja dădeau ocol pe la Piaţa Romană; ajunşi la Palat, lume nu prea multă, trasă la umbră, în pîlcuri. Traversăm piaţa, oarecum dezumflaţi şi CP zice: Neconcludent! Propun să rămînem, poate se adună lumea; dar nu vrea: nu se schimbă situaţia cu doi monarhişti în plus. Totuşi eu rămîn, anume pentru că am convingerea că totul începe cu prezenţa mea la faţa locului. Pe post de simplu participant, unul din mulţime, cum s-a şi văzut apoi la Actualităţile de seară. Altor amici literaţi, participarea ca persoane anonime la manifestaţii de stradă li se pare că i-ar coborî.
Ieri nu l-am prins la telefon pe CP şi am venit acasă pentru Andrei. Să vezi ce se supără CP, care nu se gîndeşte decît la ale lui, iar despre faptul că tu ai avea alte probleme importante de familie, nici nu vrea să ştie. De aceea, cînd i-am spus că suntem foarte diferiţi, am vrut să înţeleg opuşi. Mulţi ţepi în firea lui CP, dar şi destule zone catifelate – şi nici nu e nevoie de mai mult pentru ca o prietenie-amiciţie de acest fel să dureze 25 de ani!
Toate zborurile lui CP sunt frînte şi se referă la împuşcarea tatălui său Grigore, pe cînd C. avea doar 8 ani.
Din Lamentaţiile Uitucului
va urma


Cărţile prietenilor mei
























ion lazu, Fotografii...Mrea Curtea de Argeş, Palatul domnesc...