luni, 13 mai 2013

Scriitorul zilei: Mircea Ciobanu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/05/scriitorul-zilei-mircea-ciobanu.html

Pagini de jurnal, 1992 
4 iunie.  A. despre floarea de tei întinsă la uscat: Ce frumos miroase! Amestec de galben şi verde, parcă ar fi o pădure!

Mă întreb de ce nu ne-au „repatriat” în ‘45-‘46? Poate ne-au uitat, poate unui Gălbenuş sau Niculae Chiţu le-a fost milă de noi. Oricum, primarul Nicolae Chiţu o venera pe mama.
9 iunie.
Poezia: dacă nu te vezi tu cum arăţi
 Al doilea ciopor de vite se bănuia după talăngi, în tufişurile pe care pădurea le răsturna spre poiana din obîrşia văii. Cineva întins pe jos, la ora prânzului, să doarmă – învelit într-o folie de plastic, cafenie; în preajmă, doi cîini albi, aţipiţi ei înşişi. M-am dat mai aproape de un băţ lung, căzut pe jos, pregătit să mă apăr de cîini şi l-am strigat pe paznic. Au sărit îndată cîinii, dar nu direct asupră-mi, lătrînd ca la urs. Insul s-a desfăcut din folia de plastic, ploiţa rară aproape încetase, îmi strînsesem umbrela, ca să fiu liber în mişcări, la confruntarea cu cerberii. Era un flăcăiandru. L-am întrebat de cioban. S-a dus către sat; dar de ce? A cam tras la măsea. Poţi să-mi spui unde e locul de unde se scotea un pămînt alb, cu care pe vremuri se văruia prin casă? Nu ştie, nu e de pe-aici. Nimeni pe-aici, să-mi poată da o informaţie?! Dar femeia aia nu ştie? Între timp observasem pe cineva mai în sus de fîntîna cu cuitură. De lîngă ea lătra un cîine negru, rasa aceea mică şi vrednică. Nu e femeie, e o fată venită azi la vaci, cu rîndul. Dar nu ştie nici ea, e venită aci din Parva. Mă uitam încolo şi încoace, nehotărît încotro s-o iau. Dacă veneaţi mai devreme, adaugă flăcăiandrul, a trecut un om pe-aci, căuta o vacă, el poate să fi ştiut... Mă uitam spre fetişcană, nu-i distingeam chipul, de la distanţă; se uita spre noi, stînd în iarbă, în capul oaselor şi lovea cu un băţ în pămînt, ca să ne atragă atenţia. Toca iarba cu băţul, să o luăm în seamă. Flăcăiandru, fără tuleie, dar deja cît mine de înalt. Îl priveam nedumerit: Ăsta nu are nimic în nădragi? Îşi strînsese folia şi o îndesa în traistă. Ce e cu puzderia asta de peri mîndri, înţesînd poiana?, îl întreb. Ai cui sunt? Dau roade? Da, mai fac, sălbatice, unele se pot mînca. De la ăla şi de la ăla. Cum se cheamă valea asta? dar dealul de dincolo? Parcă Faţa Soarelui, aşa.
Am luat-o din loc, i-am lăsat acolo, parcă pentru totdeauna, în poiana cu peri imenşi, bătrîni: el, păzit de doi cîini albi, ignorînd-o pe fata care lovea insistent iarba cu băţul, aşteptînd să fie întreruptă cu un cuvînt, cu un gest. Vor rămîne pentru totdeauna acolo, la distanţa de la care nu se pot distinge feţele, undeva, la obîrşia văii Petarcii, la 7 km de satul Mintiu, într-o poină cu peri, înconjurată de păduri şi de vîrfuri înalte: Faţa Soarelui, La mese, Cicera, Secături, Zăpodii. (Cândva pe-aici vor fi fost case, sălaşe, oamenii se localizaseră în poienile astea şi se nutreau din rodul pământului...). Într-o zi de iunie, cu cîntece de mierle şi cri-criuri de greieri, în zvon de talangă. Singuri, în rai, şi nepricepuţi, cum ar fi spus badea George Coşbuc, din vecini. I-am lăsat pentru totdeauna acolo, parcă în adolescenţa mea, cea chinuită de prezenţa femeii sau doar de gîndul la ea. Cu nepriceperea şi neîndemînarea şi crisparea de atunci. Mi-am smuls dintre tîmple banda magnetică cu greieri şi mierle şi am trecut ogaşul, pe lîngă fîntînă, tot fără să-i pot distinge fetişcanei chipul, în timp ce încă mai toca iarba cu băţul. Aveam de mers, nu glumă…
La un izvor, văd un triton şi-mi amintesc perplexitatea şi vexaţia din copilărie, la gîrla din Sărăceşti, cînd am văzut nişte tritoni, corcituri de peşte şi guşter, aşa cum înţelegeam eu lucrurile pe-atunci, la şapte ani..., cu muşcătură foarte periculoasă, după cum mi-a şoptit un alt copil cu care mă nimerisem „pe vale”…
Din Lamentaţiile Uitucului, jurnal 1990-1999
va urma


Cărţile prietenilor mei





































ion lazu, Fotografii din cartier...