luni, 20 mai 2013

Scriitorul zilei: Ileana Vulpescu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/05/scriitorul-zilei-ileana-vulpescu-poezii.html

Pagini de jurnal, 1992 
O paranteză: Ţuţea povesteşte că pe vremea şcolii s-a dovedit deosebit de dotat intelectual, însă complet neîndemînatec, nu putea face mai nimic cu mîinile. (M-am temut că o să spună asta şi chiar a spus-o...) Poate şi acest aspect să-l fi descurajat de munca practică, să-l fi împins spre speculativ, spre abstracţiuni... Nu pot spune că m-am dovedit de mic un îndemînatec, mai ales că nu aveam ocazia să-mi exersaz dexterităţile, să le exercit sau măcar să încerc. Cu timpul, ceea ce s-ar numi la mine îndemînare s-ar putea să nu fie decît rezultatul perseverenţei, rudă bună cu buna-credinţă şi cu ingeniozitatea, poate şi cu ceva exasperare: nu-mi place să văd că lucrul rămîne nefăcut. La nivelul lăcătuşului, nu suport tirania unei uşi care nu se închide bine – caz concret: uşa de la primăria unde locuiesc, pe moment. Pe de altă parte, eu nu sunt într-o ceartă cu lucrurile, la alţii văd un divorţ de ele, eu nu am duşmănie pe ele, ci mă apropii cu prietenie, căutînd înţelegere, conciliere; un rezultat mulţumitor.

Nici în privinţa scrisului, eu nu căşun pe cititor, să-l scot dintr-ale lui, să-i prezint o lume insolită, pe dos – ci eu mă străduiesc să-mi fac pe cît posibil explicită propria părere. Sigur, cu un asemenea mod de a vedea rostul scrisului, nu poţi ajunge prea departe întru glorie. Mulţi ţi-o vor lua înainte. Ci eu, repet, nu vreau să întrec pe nimeni, nu vreau să o iau altuia înainte; am pus cîndva asta pe seama unui deficit de vitalitate, apoi pe seama unei rău-înţelese modestii, sau direct pe seama unei nu prea bune păreri despre sine. Poate să nu fie decît mulţumirea de sine a omului mediocru, care îşi spune şi ar vrea să spună şi altora: sunt aşa cum sunt şi asta mă bucură atît de tare, că nu are nici un rost să mai cîrtesc şi să-mi doresc mai mult. Dar sunt şi un om demn, deci nu mă exhib, nu mă dau peste cap numai ca să atrag atenţia. Dacă voi avea ceva de spus, o voi face în mod firesc, convins că mesajul meu va ajunge la cititor. Izvorul e izvor şi dacă ţîşneşte din stîncă şi dacă se prelinge discret în iarbă; apa vie e apă vie oriunde şi oricum s-ar prezenta.
Ţuţea: Dacă nu ai conştiinţa existenţei metafizice, bătrîneţea e o ofensă. (De ce nu o ai, bătrîne domn?)
Poezia  În tine îmi pun nădejdea, frunză - vezi ms.
Poezia: S-au scris demult toate poeziile…- vezi ms.
 ***
Elţîn declară că problema Transnistriei nu trebuie rezolvată decît pe cale politică, prin negocieri; el “exclude rezolvarea pe cale militară”. Dar ce constatăm? Lebed îşi vede de treaba lui şi Elţîn nu-i spune un cuvinţel: “Cavalere treci la loc!” Vorba lui C.: lefurile le vin de la Moscova, în continuare. Nu li se taie subvenţiile.
Spun unii, cam aceiaşi: sub comunism, cultura nu a pierit, ea a mers mai departe. Pare un elogiu adus literaturii, forţei creative, în general, dar cînd vezi cine aduce aceste elogii, te întrebi dacă nu vor să-l scuze pe dictator, arătînd că dracul nu e aşa de negru, iar ceea ce era important a fost salvgardat. Creatorul român a rezistat cenzurii, şi-a scris cărţile şi chiar a reuşit să le strecoare.
Mă întreb în continuare cum a fost, de fapt. Şi cum ar fi fost dacă în literatura română nu ar fi survenit nefericitul hiatus, dacă ea şi-ar fi urmat linia fericită dintre războaie, cu oamenii care-şi făcuseră mîna atunci etc, etc.
Ce-au făcut unii şi alţii dintre scriitorii de seamă, rămîne de amănunţit. Unii n-au putut să publice nimic important, alţii s-au dat cu puterea ca să aibă un os de ros, iar cei mai mulţi au încercat să rămînă decenţi, cînd exista un sistem bine pus la puct de a-l constrînge pe autor să facă toate concesiile, să se compromită deci. Cum au încercat unii şi cu mine, de ex. I Horea, în mai multe rînduri, cerîndu-mi poezii şi articole “pe linie”; l-am respins politicos, dar ferm. Se va fi gîndit: să mai scrie şi alţii, să mă pierd printre atîţia care s-au mînjit. Îmi amintesc că mi-a cerut prin ‘84 un ciclu de Ziua femeii; probabil o fi sperat să-i duc ceva cu Savanta. Aveam nişte poezii de dragoste, i le-am dus, de bună credinţă, nu le-a publicat niciodată. Dar acum aş vrea să caut un răspuns la altă întrebare: Mi-ar fi apărut mie cărţile într-un regim democratic (de tip capitalist)? Şi iată că răspunsul nu e nici net, nici concludent. Cum au stat, în fapt, lucrurile? Am început să scriu poezii (neocazionale) după terminarea facultăţii şi am trimis la Poşta redacţiei, la Luceafărul, la Contemporanul. Mi-au răspuns pozitiv Mihu Dragomir şi Geo Dumitrescu. Am debutat cu două scurte poezii în Ateneu, în decembrie ‘64, apoi am mai pulbicat ici colo poezii, ba şi vreo 2 proze scurte ăn Ateneu; pînă în ‘70, cînd mi-a apărut primul volum de proze scurte. Nefiind pe teme conjuncturale, aş zice că ar fi apărut cu atît mai lesne sub un alt regim politic. Cred că şi volumele următoare mi-ar fi ieşit, bine-înţeles fără atâta întârziere, dar şi fără să facă gaură în cer, fără să–mi aducă faimă şi bani. Aş fi devenit mare scriitor mare? Greu de spus.
E greu de spus ce-ar fi devenit România însăşi. Nici asemenea Italiei, nici Greciei, nici Turciei – şi atunci îmi e greu să estimez. Ce ar fi fost cu mine, cu familia mea? Ne întorceam pe malul Nistrului? Mi-e greu să mă gîndesc, de fapt nici nu-mi convine, sînt solidar cu trecutul meu, vezi-bine…
Poezia Are baba o grădiniţă lată de un pas
va urma


Recital fraţii Garbis şi Gabriel Dedeian la Sala Alfred Alexandrescu 


















Cărţile prietenilor mei

















Fotografii de autor...

Mormântul scriitorului Mircea Ciobanu

Un mormânt de sculptorul George Apostu

Biserica cimitirului Eroilor Revoluţiei