miercuri, 15 mai 2013

Scriitorul zilei: Petru Ursache
http://ilazu.blogspot.ro/2012/05/scriitorul-zilei-petru-ursache-la-81-de.html

Pagini de jurnal 1992 
10 iunie Ieri, amînarea alegerilor pentru 27 septembrie.
Azi, urîtă lovitură, a murit Virgil Tatomir, la 47 de ani. Inima? Mîna lungă?
Într-un vis făceam remarca, foarte pertinentă de altfel, că nu mă visez decît ca soţ în fosta căsnicie.
Într-alt vis era vorba de un ol pe care eu şi Mircea C. voiam să i-l facem cadou lui Octavian P. La început văzusem că doar capacul meşteşugit încrustat al olului se stricase şi trebuia înlocuit, apoi am observat că şi olul avea o spărtură la gură, de unde se desprinsese o aşchie şi eu tratam cu o femeie-olăriţă să ne facă altul. I-am mărturisit, ca să o impresionez, cui vrem să-l cadorisim. Apoi am plecat cu căruţa pe un drum de ţară, printre lanuri şi nu ştiam încotro mergem, îi întrebam pe cei întîlniţi în ce parte e oraşul…
12 iunie. Vine Val. în inspecţie la Năsăud şi doarme peste noapte la căminul unde ne-am aciuat, într-o cameră părăsită de eleve, plecate de două trei zile, deşi abia azi se încheia şcoala. Copiii de la Casa copilului vor rămîne şi peste vară. Bubiţele mele se poate să fie o alergie la polen, culesesem soc, apoi m-a prins ploaia şi se pare că polenul a pătruns prin pori. V. va merge să se întîlnească pe Valea Ilvei, cu mama Ana, fosta gazdă, femeie care de 23 de ani îi trimite de Crăciun un pachet de carne de porc. Bărbatul i-a murit deja. Se întreabă dacă bătrîna o să-l recunoască: ochelarist şi chel. Se pare că are harul de a se apropia de oamenii simpli dar cumsecade, cu care intră în relaţii foarte strînse, durabile, şi continuă să le scrie ca o rudă, ca un fiu (el, orfan de tată, de la 2 ani, mort la marele bombardament din carierul Gării de Nord)… Are o mare plăcere să povestească despre aceste episoade din fostele campanii de teren, uneori reia aceste istorisiri cam în aceiaşi termeni. În Tiha a stat în gazdă la vara de soră a lui Nicu Vrăşmaşu. Lenuţa, frumoasa Bîrgaielor, blondă-albă, voinică, o forţă a naturii, pe care a plăcut-o mult şi Stela, soţia lui, într-una din puţinele ocazii cînd l-a vizitat pe teren. Acea fată/femeie cu doi copii, una dintre fetele ei e acum măritată, sunt peste 20 de ani de atunci. (V. îi monitorizează în continuare, cu mare interes...). Lenuţa, un adevărat fenomen al naturii, expansivă, voluntară, iscusită, gătind orice, făcînd inclusiv bere de casă – a făcut un cancer uterin şi a murit la 26 de ani. Imposibil să accepţi acestă idee, îmi dă de înţeles V., ea era personificarea vitalităţii. Făcea baie în bulboană, numai în furou. V., proaspăt însurat, îi scria zilnic Stelei şi alerga după acceleratul de Vatra Dornei să pună scrisoarea la cutia poştală a trenului. A pus prinsoare că face drumul dintre două staţii mai repede decît trenul. Ştia o scurtătură... A plecat odată cu trenul şi a ajuns odată cu el. Performanţele tinereţii, coane! (Şi ardoarea iubirii de Stela, aş adăuga eu). Vremurile de aur…
Ce părere aveţi despre serialul TV Memorialul durerii? Domnule, au fost chestii urîte, greşeli, oameni persecutaţi pe nedrept. Dar aşa e la schimbarea regimurilor. Legionarii ce-au făcut şi ce-ar fi făcut? Nu i-au ucis pe Iorga şi Madgearu? Apoi, domnule poet I. Gh., despre greşelile şi crimele legionarilor s-a tot vorbit 50 de ani. Dar despre sutele de mii de oameni striviţi de regimul bolşevico-ţigănesc de la noi, despre aceştia nu s-a spus un singur cuvînt, timp de 45 de ani, de parcă n-ar fi existat...deşi un popor întreg obidit, cu nodul în gît, ar fi vrut să scoată pe gură măcar o frază, un oftat…
Citind cărţile despre închisorile comuniste, impresia finală este totuşi tonică, deşi în mod surprinzător. Căci, e drept, au existat oameni-neoameni care au torturat şi au zdrobit şi au distrus destine şi conştiinţe, a existat mai ales un sistem care a permis aceste monstruozităţi, dar ceea ce reţin eu din memorialistica închisorilor este sensul rezistenţei umane, este fapul că au fost oameni care au găsit în ei nebănuite resurse de a rezista, de a se opune şi a rămîne oameni şi, în final, de a triumfa asupra diavolului.
Mare mîhnire pentru că nu am fost mai atent la discuţie şi la expresia feţelor fostelor mele iubite, cînd le-am revăzut. E un mod prostesc, frivol să o faci pe aiuritul şi pe distratul, în asemenea rarisime ocazii ce survin o dată la 20 de ani. Emotiv, dar de ce stupid? Ca să plec de acolo confuz şi să nu mă aleg practic cu nici o impresie mai exactă…
(Din Lamentaţiile Uitucului)
va urma

Poezia zilei
Elisabeta Isanos: ORA

Eu mă-nblânzesc, sălbatică e ora,
Eu vin la timp dar timpul nu mai vine,
Sosind la vreme am ajuns târziu,
Lumina zilei a fugit de mine.

Pleiadele râzând îşi joacă hora,
La vorbă eu sunt singura ce ţine,
Mă simt răzleaţă fiindcă sunt aceeaşi,
Ce oră este nu se ştie bine.

Eu am credinţă, aştrii au mişcare,
Eu stau pe loc, Pleiada pedalează,
Venind la timp nu mai găsesc pe nimeni,
Un miez de noapte ţine loc de-amiază.

Eu vin la vreme, vremea nu soseşte,
Statornică fiind ajung străină,
Mă simt în plus şi mi se face frică.

Atâta-nşelăciune copleşeşte,
Eu nu trădez dar stelele se mişcă
Şi tot eu sunt accea care strică.

(Din Poemele Dagmarei/Les poemes de Dagmar, ed. Lucman, 2013)



Cărţile prietenilor mei




































ion lazu, Fotografii...