Scriitorul zilei: Aurel Covaci
http://ilazu.blogspot.ro/2012/05/scriitorul-zilei-aurel-covaci.html

Pagini de jurnal 1992 

23 iunie. Marţi, ultima noapte la Năsăud (localnicii pun accentul pe prima silabă). Camelia, Ramona, aud aceste nume frumoase, văd fetele de 6-8 ani jucîndu-se cu mingi, făcînd plajă, alergînd, spălîndu-şi rufele, întinzîndu-le pe sfori în curte şi pe pervazurile ferestrelor de la Casa copilului. Au trei biciclete cu care fac ture toată ziua prin curtea cu asfalt şi iarbă; se plimbă cîte două trei, strigă prin curte sau de la geam, se stropesc cu pungi de apă. Sunt 3-4 femei care au grija lor şi vreo cîţiva bărbaţi. Cînd sună clopoţelul pentru masă, abia dacă se adună de prin curte, semn că nu sunt lihnite şi, în general, sunt cochet îmbrăcate şi bine dezvoltate pentru vîrsta lor. Curtea asta are aerul unei recreaţii fără sfîrşit. În această veselie şi animaţie nu le mai lipsesc decît părinţii. Afecţiunea lor unică, de neînlocuit. Cea care face din fiecare copil omul care trebuie să devină.

Luni, pe Rebra în sus, pentru a lucra zona Telcişor-Prislop, incursiunea putea să se termine foarte rău. Plecăm din zori cu un camion IFET prin Salva-Coşbuc-Telciu, pe valea Telcişor. Urcă mereu oameni care merg să lucreze la pădure, cu securi, drujbe, desagi în care de pe la magazine îşi cumpără pîine, alimente, băutură… O adevărată expediţie... Destul de greu ajungem în valea Rebrei, ne dăm jos la o cabană silvică, apoi ne dăm seama că trebuia să mai mergem cîţiva km. Ajungem la cabana Negru, ne cazează. Începem lucrul, la confluenţa cu Rebrişoara ne prinde ploaia, de cum scriem primul punct în carnet. Găsim un adăpost, mîncăm, reluăm lucrul, ne prinde altă ploaie – şi aşa pînă seara. Prindem o ocazie să ne întoarcem la Năsăud, un camion care încărcase buşteni. Pornim după ora 22, şoferul merge extrem de încet, vreo două ore de chin, fiind noi vreo 6-7 în cabină; deodată şoferul opreşte, spune că are pană. Sar cîţiva jos, îi aduc roata rămasă la vreo 10 m înapoi. Nenorocirea ar fi fost şi mai mare dacă nu oprea, căci roata cealaltă era în situaţia de a exploda. Nimic de făcut, roţile de nereparat. Cineva merge să dea un telefon, vine o Dacie şi ne transportă pînă la Năsăud, ajungem după 2 noaptea. Dar oameni foarte amabili, şi-au cerut scuze. Eu le spun colegilor: Asta nu a fost un ghinion, a fost un mare noroc – am scăpat cu viaţă…

Tata: Visez aşa frumos, numai că uit toate visele. Mi-e ciudă că nu o pot visa pe Vera. Şi această mărturisire care mă ajută să-l înţeleg mai bine: Aşa am fost eu: mă grăbeam să ajung mai repede acasă. În asta chiar că-i semăn!

28 iunie. Euro-sceptici în Anglia. Cutremur de pămînt la Los Angeles, ora locală 2’ 30”, gradul 6,6 pe scara Richter. Ora 15 Bucureşti.

Îl conduc spre gară pe tata care a fost pe la noi. Probleme mari la mers, ne oprim de patru ori pînă la metrou. Iar spre tanti M. simte arsura de la hernia care îi ieşise. Mi-a părut efectiv rău că nu am luat un taxi, se vede treaba că nu apreciasem corect gradul lui de neputinţă.

Ajunşi la tanti M., după cîteva minute îşi revine. I se ia tensiunea: 155 / 85, “ca de aviator!” Eu am 135 / 90. Spre gară Tata merge mai bine. Pe drum, se uită la un copilaş dus de cineva de mînă şi care se întorcea mereu să ne privească. Îmi spune: Aşa se uită copiii după mine pe stradă, îşi dau şi ei seama că îi iubesc. Ce mult mi-au plăcut mie copiii în viaţa mea! Voi, mai ales...

Trenul pleacă din Nord, avem noroc. Instalat în tren, Tata îmi spune ce rău îi pare că se desparte de noi. La un moment dat: Ce frumos eşti tu, Ionele, cînd apari aşa dintre alţi oameni! (Mă dusesem să iau bilet şi l-am lăsat singur pe peron.) Vorbim de fraţii Kovalschi, care au murit pe rînd, apoi de casa de la Găiţoaia, de viscolul cel grozav, de capra Miţa pe care a încolţit-o lupul, de porcul pe care l-a găsit înzăpezit în pivniţă; zice: Stătea pe burtă, se făcuseră două găuri în dreptul nărilor, pe unde respira; şi-i era cald ca în cuptor, adaugă tata, cu mirare. Tot din zăpadă a scos pe rînd şi gîştele – aveam deja gâşte, mama le prăsise din prima vară a refugiului! Semn că era mare gospodină. A dat mai întîi de gîscan care a scos ciocul şi a început să sîsîie, apoi, tot aruncînd cu lopata zăpada, dădea de vreo gîscă... De pomii din grădină îşi aminteşte mai vag. Foarte impresionat a fost tata de faptul că l-a lăsat pe Andrei supărat de plecarea lui grăbită. Şi-a dat astfel seama că nepotul îl iubeşte cu adevărat. 

Din Lamentaţiile Uitucului, 1990-1999

va urma

Cărţile prietenilor mei

ion lazu, Fotografii de autor...