duminică, 12 mai 2013

Scriitorul zilei: Jean Bart
http://ilazu.blogspot.ro/2012/05/scriitorul-zilei-jean-bart-cronica-la.html

Pagini de jurnal, 1992 
24 mai, duminecă. Vînt rece pe dealuri. Azi la Poderei, în satul Luşca, despre care aflu de la un Ion Mutu că a fiinţat cîndva Pe Poiană, sub Vîrful Luşchii, apoi locuitorii s-au strămutat aici. Om la 45 de ani, gîndind corect situaţia actuală; muncitor la drumuri, are un circular de tăiat lemne. Nu are copii. Cînd află cît cîştig, zice: Eu sunt mai domn ca dvs. Ceea ce poate fi adevărat, căci berbelecii ne ţin la nişte salarii de mizerie. Şi noi stăm, căci nu avem iniţiativă şi curaj. Săraci pe... merit!

26 mai. Sosim în Bucureşti pe la opt seara, plecaţi din Năsăud la zece dimineaţa. Ameţit de la mersul cu maşina. A., singur acasă, se uita la desene animate. Ne sărutăm, trece un timp, apoi realizează: A, tata, ce surpriză! Ai venit…
Azi, numai noi doi acasă. Toată dimineaţa, căci era planificat să meargă cu clasa la circ, dar s-a contramandat din cauza ploii; îi dau o ocupaţie profitabilă: să întocmească primul inventar al bibliotecii sale, pe patru secţiuni: franceză, engleză, autori români, autori străini traduşi în româneşte. Se scufundă în pasionanta lucrare, iar eu pregătesc mîncarea. De cîte ori intru în cameră, A. tresare, apoi revine la înregistrarea cărţilor. Foarte uşor îl fură visarea…
30 mai, sîmbătă. Lidia plecată la Şoimu. Am demarat povestea cu tanti M.
Particip la lansarea colecţiei Poeţi români contemporani. Izverna nu a venit. Nelu Ivan foarte evaziv, parcă nu vrea să audă laudele mele cu privire la Ultima iarnă. Nici să-mi dea autograf pe carte. Pare că-i e silă să se gîndească la textul terminat. Zice că are deja materialul pentru o nouă carte, dar de un an nu reuşeşte să înceapă. Vorbesc cu Andrei Ionescu, cu Cornel Popescu şi cu M.C., care spre deosebire de I.I. pare ieşit la luptă cu guvernanţii.
Nostim? Un ziar îl ia peste picior pe C.D. care ar fi afirmat că FSN este etern. Şi totuşi, ce deosebire! Petre Ţuţea afirma că dimpotrivă, poporul român este etern şi că, “faţă de poporul român eu nu reprezint nimic!” Ce diferenţă de viziune!
Citesc memorialistica lui N. Carandino.
1 iunie. Ieri, la Convorbiri de duminecă, Nina Cassian: inteligentă, fluentă, nuanţată, dar şi tranşantă: trăieşti inerţial, nici o speranţă! S-a lăsat sedusă de partea utopică a socialismului, însă din 1956 etc… ”A doua oară nu mă mai prindeţi!” 1956 fiind anul dezvăluirilor lui Hruşciov, al revoluţiei din Ungaria şi al morţii lui Labiş.
2 iunie. Azi dimineaţă, după ce-l duc pe A. la şcoală dau fuga la telefoanele de la oficiul poştal din Fizicienilor. Închis pînă la 7:30. Îmi cad ochii pe ziarul Est-Vest citit de cineva. Titlu mare: Adrian Păunescu, evreu!; caut ziarul la chioşc, nu-i. Pentru că telefoanele din cartier nu funcţionează, fug tocmai în Baba Novac, apoi mă întorc spre casă prin Dristor 2 şi tot nu dau de Est-Vest. Dar în Europa văd un alt titlu mare: AP, evreu? Cum de la un timp nu mai citesc asiduu presa, doar prosupun că asta e o temă la ordinea zilei, iar faptul că într-un loc se exclamă, iar în celălalt se întreabă nici nu mai are mare importanţă. În ce mă priveşte, ştiam despre AP sau aveam o bănuială foarte apropiată de ceritudine – se zvonise, zvonurile se cam adeveresc. Şi dacă auzisem eu, destui alţii auziseră, fiind vorba de un personaj care se exhibă cu deosebită furie. (“fiara!”, vorba lui Nicolae Ioana…). Însă problema e totuşi aceasta: dacă mama lui AP este evreucă din Basarabia, căsătorită cu un învăţător oltean "civilizator", dacă apoi părinţii s-au despărţit (el cam legionar, ea cam evreucă… dar s-au mai văzut atîtea cazuri…), sau a fost repudiat de vreo mamă nevrotică, apoi asta e drama lui AP, poate mutilatoare. E mai mult decît te-ar respinge iubita, din asta unii devin misogini! Însă de la a-ţi urî (din dragoste!) mama evreucă paranoidă, care te-a abandonat (?) şi pînă la a căşuna pe poporul evreu e totuşi o prăpastie, pe care numai alde Hitler a sărit-o. Pînă la urmă, fiind între literaţi, aş admite că această temă-traumă ar putea fi convertită în subiect de roman, - literatura, să nu escamotăm, se nutreşte, vai, din neîmpinirile personale ale autorilor, mai mult decît din jubilaţiile acestora. Dar să aduci resentimentele pentru o persoană în sfera politicului şi să te dezlănţui împotriva popoarelor, asta e o aberaţie tipică lui AP. Tot ce a făcut el vreodată, în viaţă sau în poezie, este aberant.  Uneori mă întreb: pînă unde să-l laşi pe om să scrie tot ce vrea? Probabil Cţa B. cunoaşte prea bine parametrii acestei excrocherii sentimentale; dar ce-o fi în sufletul unui Matcovski, care a crezut sincer în AP? De G.Vieru nu mi-e teamă, el e mai vulpoi. Învăţătura de minte ar fi să nu ne aducem în publicistică resentimentele. De la resentimente la “ultrasentimente”. Atenţie deci la mamele scriitorilor şi, de ce nu?, la taţii acestora, pentru primul caz Arghezi însuşi, pentru al doilea Ionesco. Dar şi Călinescu, Macedonski, Topîrceanu, Mateiu Caragiale… Mame, nu-i îndepărtaţi din preajmă şi din inima voastră pe bieţii copii. (M-am gândit mai bine: totuşi, nu e cazul lui AP). Unii vor ajunge pe prima pagină cu ideile lor resentimentare, alţii tot pe prima pagină, prin actele lor antisociale.

 Din Lamentaţiile Uitucului
va urma

Cărţile prietenilor mei




















ion lazu, Fotografii...