miercuri, 18 aprilie 2012

Scriitorul zilei: Ştefan Ioanid; poezii; fotografii


Scriitorul zilei: Ştefan Ioanid, n.18 aprilie 1949 - d. 4 noiembrie 2009

     

S-a născut la Braşov. A debutat cu poezii în revista Astra, 1966. A absolvit Filosofia la Bucureşti. fost o vreme profesor, apoi ziarist şi în urmă redactor la Curierul românesc, împreună cu poeţii Gh. Istrate şi Ion Murgeanu.
Opera: Cuvântul tainic, 1976; Mersul pe ape, 1980; Al doilea vis în pădurea de cedri, 1986; Prolegomenele morţii, 1998; Jurnal cu Anselmus, 2005; Subteranele Fundaţiei, 2008

Ştefan Ioanid:  Mâna Lui

CÂT DE MĂREŢ E DUMNEZEU
VĂD MAREA CU TALAZURI GRELE
MĂ-NALŢ PE MUNŢII DE BAZALT
ŞI-MI ZBOARĂ GÂNDUL PRINTRE STELE
TOT MAI ÎNALT…


CE ÎMPĂRAT ÎŞI DUCE-OŞTIREA
SPRE UN GIGANTIC APOGEU?
ACEL CE-A PUS ÎN GOLURI FIREA,
ACEL CE-A SCRIS ORICUI MENIREA
MAI MULT DECÂT NEMĂRGINIREA
E TATĂL MEU!..

LA TRONUL ALB SE STRÂNG SFIELNIC
VOIVOZI DE FOC ÎN EMPIREU
ŞI HERUVIMII VIN CUCERNIC
SLĂVIND ETERNUL VISTIERNIC
ŞI-ACEST STĂPÂN ATOTPUTERNIC
E TATĂL MEU!

RUGĂCIUNE
Doamne, ai grijă de Ştefan.
Este deosebit.
Deschide-i Porţile Împărăţiei lin.
Şi dacă nu va fi de-ajuns cât a suferit.
Ia de la mine şi umple paharul de lacrimi.
Amin.
Ion MURGEANU

Citeşte mai mult: http://scoaladepoezie.blogspot.com/2010/07/stefan-ioanidjurnal-cu-anselmusreveria.html
http://carleadan.wordpress.com/2009/11/04/a-murit-stefan-ioanid/#1
 www.napocanews.ro/.../in-memoriam-stefan-ioanid-1949-2009.html
www.absentul.blog.com
***
M-am văzut cu Ştefan Ioanid de câteva ori, poate la redacţia revistei unde lucra şi în mod sigur la Muzeul Bacovia, însoţit de poetul Ion Murgeanu. N-am schimbat decât două trei propoziţii, însă în mod ciudat: nu ca nişte străini, ci precum nişte vechi prieteni, care nu strică vorbele în vânt.. Mai multe priviri, curat omeneşti, de o sinceritate totală.Tăcut, modest, profund uman.Total abstras de la cele lumeşti. Rar mi-a fost dat să văd pe cineva care nu face defel caz de propria persoană. Străin de ideea de a se impune, de a câştiga un loc în faţă, în atenţia celorlalţi. Viaţa i se va fi părut un miracol, deci nu făcea decât să o urmărească, fascinat. Un matur cu gravitatea copilului, totală, nejucată. Mi-a dat cu dedicaţie cartea care îi apăruse de curând: Prolegomenele morţii. Poate îi voi fi dat şi eu una, dacă am avut la mine, ceea ce nu prea obişnuiesc. După omagierea lui Bacovia, am propus un drum în grup la Bellu, la mormântul lui Mircea Ciobanu. Ştiam că scoseseră împreună două sau trei cărţi de poezie...Vestea bolii şi a morţii poetului mi s-a părut de o cruzime atroce, fără noimă. Rămân cuvintele poetului: „Nu trebuie să vă fie frică de moarte! / Nu se duce în Iad / decât acea parte a omului / care nu vrea să moară ".

 

 ION MURGEANU: Un comentariu preluat de pe blogul poetului Ion Murgeanu: absentul.blog.com
„Unul din cei mai tulburători poeţi pe care i-am gustat în ultima jumătate de veac când glorii s-au desfăcut cu Nichita Stănescu, orgolii cu Cezar Ivănescu, redempţiunea cu Daniel Turcea, teribila forţă a Angelei Marinescu; iar acest poet vine dintr-o extraordinară discreţie – acest Ioanid, acest „Bietul Ioanide” al liricii noastre, puternic şi sigur pe sine, şi orgolios când în Scriptorium îşi dictează Metafizica Sieşi”.

Nu mai ştiu exact când am scris aceste rânduri despre Ştefan Ioanid, dar în mod sigur, după apariţia „Prolegomenelor morţii (Jurnal cu Anselmus)”, în 1998, când lucram în aceeaşi redacţie, la Bucureşti, şi am făcut pentru poezia lui o adevărată pasiune, iar pentru om un fel de „coupe de foudre”, ceva cum văzusem doar la Nichita Stănescu, atunci când, îmi închipui, că ne lua la rând, să se îndrăgostească de fiecare, asumându-şi doar sieşi rolul cesaric, de rege şi domn, sau chiar de imperator (în sensul roman şi de comandant suprem), al poeziei momentului. Cu noi însă n-a fost aşa; o caldă fraternitate, dintr-un confort sufletesc al imposibilei trădări, chiar atunci când ignobila libertate prea des clamată din exterior, pre mulţi îi trăda, ori îi gâlcevea, dintr-o interioritate abandonată „beţiei de cuvinte”. Ştefan Ioanid, berbecele „lânii de aur” (n. 18 aprilie 1949 în Braşov – m.4 noiembrie 2009 în Bucureşti), tipărise până atunci alte trei cărţi, după absolvirea Facultăţii de filozofie din Bucureşti, şi debutul său la revista Astra ( 1966), cea de la Braşov, fireşte. Cele trei cărţi, rostind, încă din titluri, o artă poetică total descâlcită de poncifele vremii: „Cuvântul unic” , Editura Albatros, 1976; Mersul pe ape, Editura Albatros, 1980; Al doilea vis din pădurea de cedri, Editura Cartea Românească, 1986, afirmau un poet venind de departe, relevat de o epifanie scurtcircuitată într-o biografie aproape comună, de nu ar fi fost şi boema, mama răniţilor, a poeţilor dintotdeauna, chiar dacă ea însăşi cauzatoare de boală. „Prolegomenele morţii”, Editura Cartea Românească, 1998, veni ca un dictat al Destinului deci. Între multe altele, mult mai tânărul nostru prieten, îmi vorbise despre o călătorie în China, şi poate glumisem: „Nu cred că pe Anselmus l-ai adus de acolo?!” Dar hotărât, i-am spus amical, nu că dezavuam prea speciosul titlu al noii sale cărţi, „Prolegomenele morţii” , doar că ar fi fost de-ajuns numai „Jurnal cu Anselmus”. În noua sa carte, apărută la Editura Paideia (altundeva nici nu s-ar fi putut!), mi se re-dă satisfacţia titlului cel mai potrivit: Jurnal cu Anselmus, însoţit şi de o Interfaţă: „ În anul 1996, o maladie stranie a artrizilor seara, care m-a ţintuit şase luni la pat, timp în care nu am dormit aproape deloc, şi în care am citit mai toate cărţile pe care nu le citisem niciodată până la capăt, am făcut o călătorie cu Anselmus ( născut la 1033, în Aosta. A intrat în ordinul benedictin, devenind arhiepiscop de Canterbury în 1093. Ulterior, cei mai mulţi ani şi i-a petrecut în exil. A interpretat mântuirea în termenii umilinţei pe care o datorăm măreţiei insultate a lui Dumnezeu). Din acea călătorie s-a născut cartea Prolegomenele morţii, publicată la editura Cartea românească în 1998. În anul 2005 am luat de la capăt acea călătorie, mai mult dintr-o evidentă stare de prostraţie şi inchietudine, nicidecum dintr-o exaltare mistică, stare care mi-a fost întotdeauna străină, făcând cu totul alte opţiuni în infinitatea confuză a alternativelor posibile, crezând că istoria se va schimba…Nu s-a schimbat. L-am ucis încă o dată pe Anselmus…”
        Am transcris întreg acest text, atât de ştefanioanidian, ca pe-o unică, şi atât de rară fişă de istorie literară. Poetului, care aruncă în treacăt, cu-n fel de insolenţă virilă, o umbră „confuză” pe stările de exaltare mistică, dumnezeul măreţiei insultată de oameni i-a dăruit, în răstimp, o relativ-longevivă suferinţă, pentru a-şi releva darul şi harul, a-şi scrie deci poezia, în aceeaşi stare, pe care misticii o consideră starea de graţie, cea mai propice rugăciunii: suferinţa de pe cruce a Mâtuitorului…Faptul că Ştefan Ioanid se fereşte de aura „poetului mistic”, atât de jucată, mai ales în ultima vreme, de cohortele de versificatori ce insultă-n scamatorii ieftine măreţia lui Dumnezeu, nu înseamnă că-l şi absolvă de ea. Ştefan Ioanid rămâne  în literatura română dintotdeauna, un poet mistic integral, şi conţinut cu bună ştiinţă, în aura misticii dialectice a arhiepiscopului de Canterbury, Anselmus. Numai că stările misticii sale nu sunt convulsive, căci redempţinea ce se produce în actul poieticii, e un dar făcut dinainte: o abandonare de sine în transmisia unor stări de maximă tensiune: „De la un timp/ nu mai ştiam nimic / despre oameni Anselmus/ toţi semănau cu pata/ aceea umedă/ şi rece// a viitorului” – maxima maximorum…
Jurnalul lui Anselmus începe cu data de 1 ianuarie 2005 şi sfârşeşte cu data de 18 aprilie 2006, când poetul împlinea exact vârsta de 57 de ani (peste 4 ani avea să moară): „Astăzi dimineaţă la ora patru/ l-am ucis pe Anselmus// în timp ce visa// – Ce visa oare Anselmus / în timp ce murea?” Ultimele texte ale volumului de poezii al lui Ştefan Ioanid se referă exclusiv la Anselmus ( 1033-1109) fiind localizate şi datate Canterbury, în anul morţii „părintelui scolasticii”, şi atribuite zilei de 18 aprilie…sau poate că aceasta să fi fost ziua reală a morţii lui Anselmus?! 18 aprilie, ora 4: „Ultimele cuvinte/ din jurnalul lui Anselmus/ citându-l pe Eckhart: //Nu trebuie/ să vă fie frică de moarte// nu se duce în Iad/ decât acea parte a omului/ care nu vrea să moară”. În 18 aprilie, ora 21, epica subtilei construcţii e abandonată biografului contemporan, şi regăsim, integral, vocea lui Anselmus, translată poetului nostru, cu o epistolie trimisă din propriul Scriptorium Maestrului său: „Ca în fiecare zi/ şi astăzi a venit seara/ Anselmus// pe picioarele ei/ de cârtiţă veche// afară ploua torenţial/ peste tot omul// m-am dus în Scriptorium/ mă uitam în oglindă// la toate animalele/ acelea de dincolo/ şi nu vedeam nimic// se duseseră toate/ în acea cauză finală/ din care omul/ nu a înţeles niciodată/ mare lucru”
Dintre toţi oamenii poetul a înţeles totuşi câte ceva. 9 decembrie 2005: „Ştiu Anselmus: de la un timp/ am început să mă repet am vrut/ să reconstitui în cuvinte/ Arta fugii Tocata şi Fuga în Re Minor / de Bach din Biserica Neagră/ nu a ieşit mai nimic/ doar pustiul şi frigul// sunt cuvintele mai puţine ca fiinţa?”/ s.mea/ O întrebare tulburătoare cât un tratat de ontologie încă nescris. Şi ce potrivire: Bacovia cânta la vioară în utopia de-a fi atins pe strunele plânsului ei total melodia versului eminescian…E şi ceva de Bacovia uneori în versul „scolasticei” lui Ştefan Ioanid: 25 decembrie 2005: „Ca orice om/ care a uitat când s-a născut/ şi nu ştie când va muri/ am început să cred/ că toate cărţile din bibliotecă le-am scris eu” Dar unele consemnări strict biografice – amintesc de un altfel de Bacovia ( un Bacovia mai îndelung stilizat): 11 martie 2006: „Astăzi am cumpărat primele frezii/ anul trecut pe vremea aceasta/ cumpăram lucruri mai mari// creşteau singure în zăpada letală” iar pe contrapagină – ceva apropiat prin reflexie de Kavafis: 13 martie 2006: „Epoca miceniană abia se sfârşise/ începea barbaria/ peste munţi treceau// tot mai multe metale// domnul Stănici paznicul / genetic al domeniilor/ noastre monastice// nu mai înţelegea aproape nimic”
Trebuie să ai curajul nu să-l citeşti, ci să-l interpretezi „la orgă” pe Ştefan Ioanid, ascultându-i vocile interioare, urcând dintr-un adânc peremptoriu, stând o clipă în aerul rarefiat, ca nişte fine halouri, ca îndată să se prăpăstuiască spre alte adâncuri…

Ion Lazu: fotografii ...























2 comentarii:

  1. Mă tem că în foto din această postare nu este Şt. I. al nostru deşi aduce cu ce va fi fost el la tinereţe;cel care răspunde acestei inagini pe facebook e viu şin trăieşte la Viena!...Aş dori să nu greşesc!dar sunt aproape sigur că nu este Ştefan al nost...El nu prea se fotografia;încăuna din ciudăţeniile lui de poet într-o epocă a exhibiţioismului fotografic şi nu numai!...Deţin o foto de grup de la Curierul ...cu toată redacţiq dar nu o pot reproduce;în fine, pe blogul lui unde e plâns de Raluca-fiică şi Betiana-soţie,am găsit ceea ce căutam:o foto a lui bănuiesc că din ultimul an de viaţă! Fie-i amintirea biecuvântată!IM

    RăspundețiȘtergere
  2. În „Jurnal cu Anselmus” cartea de poezie a lui Ştefan Ioanid apărută la Ed. Paideia 2006, întâlnim „un discurs cât de coerent/despre Fiinţă şi Redempţiune” (după spusele autorului) unde, poetul de o discreţie încă imperceptibilă, îţi dă senzaţia că el scrie despre „ceva” iar tu îţi imaginezi „altceva”, cam ceea ce ar trebui să fie refracţia Fiinţei în Timp. Şi asta: „când nu mai înţelegi aproape nimic” iar „fiinţa omului era pretutindeni/iar omul nicăieri” Condensate în originara simplitate a cuvântului, pentru că (de ce nu?), întotdeauna e un “ceva “ în plus, ca trezvia de care vorbeşte în poezie poetul Ion Murgeanu; aceste haikuri răspândite în “jurnal cu Anselmus” sunt ofranda generoasă a Fiinţei aflată în introspecţie după Facerea Lumii. Ori poezia celui care se risipeşte după dispariţia lui (a omului atât de muritor) nu se lasă uşor întrezărită în nestrăduinţa noastră şi ea atât de muritoare: “am început să cred/ că toate cărţile din Bibliotecă/ le-am scris eu” Şi sunt chiar sincerităţi “care ne scapă ori ne depăşesc la prima vedere” după cum afirmă în aprecieri critice Dan Cristea. Privit în oglindă, gerul încremenit al Timpului din poezia lui Ştefan Ioanid, devine “o triadă încă incestă/peste apele vii” şi poate lămurim acum “Unde este Moartea?/ Şi unde Existenţa?” Se explică tot poetul: “limbajul omului avea tot mai puţine cuvinte” iar “ca să fii om întreg trebuie să-l cunoşti pe autorul jurnalului cu Anselmus” după cum ni se destăinuie Geo Bogza vorbind despre poezia lui Ştefan Ioanid. “Sunt cuvintele mai puţine decât fiinţa?”- se întreabă poetul în finalul unui poem scris într-o zi geroasă de “(9 decembrie 2005)”, să-l credem pe cuvânt sau vorba lui nenea Iancu: să mai numărăm încă odată! Ori ne întoarcem la cele spuse de Dan Laurenţiu în aprecieri critice: “muzica are ca ţintă (şi n-o atinge niciodată) tăcerea” Parcă nu l-am crede. Ori noi doar percepem numai micile armonii: “după ce am scris/că moartea nu există/am ajuns la o concluzie/şi mai înfricoşătoare/că viaţa nu există” (17 mai 2005), versuri ca un scurtcircuit cât pecetea (uimirea) marelui tăcut aşezat sub lama ghilotinei. Şi totuşi, când poetul rosteşte (puternic şi sigur) ceea ce noi pe departe a nu pricepe frumuseţea spaţiului său imaginar: „în fiecare noapte visez/Neantul, Nimicul şi multe/alte obiecte de care/eleaţii aveau atâta oroare” (7 ianuarie 2005), suntem încă sceptici că “elementul dominant era noaptea”; precipitare, mister, emanaţie de hierofant? Înţelegem doar cum “pe carnea mării plutea/încă vie Substanţa Universală” (11 decembrie 2005). Fastul enigmatic al spunerii în poezia lui Ştefan Ioanid ne încearcă prin tot “atâtea cuvinte/care nu vor exista niciodată”, ca la finele lecturii totuşi să-i dăm crezare poetului care ştie să ni se destăinuie în rarele clipe când poate deveni atât de sincer: “Astăzi am cumpărat primele frezii/anul trecut pe vremea aceasta/cumpăram lucruri mai mari/creşteau singure în zăpada letală” (11 martie 2005). „Jurnal cu Anselmus”- scris după spusele autorului: “nicidecum dintr-o exaltare mistică” cât pentru o alternativă posibilă a dilaogului cu muţenia îngerilor din trăirile noastre.

    RăspundețiȘtergere