sâmbătă, 28 aprilie 2012

Scriitorul zilei: Ov.S.Crohmălniceanu; O cronică de Tudor Cicu la Veneticii, IV; Poezii, fotografii...

Scriitorul zilei: Ov.S.Crohmălniceanu, n.16 august 1921 - d. 28 aprilie 2000 
   
Născut la Galaţi dintr-o familie de evrei, a făcut liceul în portul dunărean şi s-a înscris la Institutul Politehnic  din localitate, dar a întrerupt studiile în 1940, reluate în 1944 şi încheiate la Politehnica din Bucureşti, cu licenţa în construcţii, 1947. Trece însă ca redactor la Contemporanul, 1947-1951, apoi la Viaţa românească şi la Gazeta literară, unde va deveni redactor şef-adjunct. Din 1966, profesor la Filologia bucureşteană. Inteligent şi autoritar, mereu pe caii cei mari ai lumii literare, în punctele de decizie, consiliu, comitete, jurii...Făcând glorii şi desfăcând, cu aceeaşi dezinvoltură.
Va emigra la Berlin, în 1992 , adaptându-se o dată în plus, scriind despre scriitori evrei, despre influenţa germană în mişcarea de la Cercul literar. Şi publicând o carte de memorii intitulată semnificativ. Amintiri deghizate, încercând pentru ultima oară o cosmetizare a trecutului său literar pe mai multe voci, de nu cu adevărat îndoielnic.
Debutase în 1944 şi va fi în anii 50-60 unul dintre criticii cei mai solicitaţi (şi temuţi), faimos în epocă pentru abordările de pe poziţii marxiste, mereu atent la comanda ideologică vwnind dinspre partid, în stilul oportunist care asigura o carieră critică la vârf. Cu toată convingerea s-a ridicat în 1950 împotriva avangardiştilor, a suprarealiştilor precum Victor brauner, Gherasim Luca şi Jack herold, deşi evrei şi aceştia. Nu e singura dată că îşi va schimba opiniile cu 180 grade. Are meritul de a fi readus în literatură numele unor rebreanu, Ion Barbu etc, însă ce merit poate fi acesta, cu voie de la stăpânire, în vreme ce alţii scriitori erau ostracizaţi, ocultaţi etc.Va da o Istorie a literaturii dintre cele două războaie demnă de tot interesul. Apoi va gira debuturile din proza cenaclului Junimea, inclusiv antologia optzecistă Desant
 Volume de critică și istorie literară: Cronici și articole, 1953; Cronici literare, 1954; Liviu Rebreanu, 1954; Despre originalitate,1954-1956; Despre realismul socialist, 1960; Tudor Arghezi, 1960; Lucian Blaga, 1960;  Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale, 3 vol., vol I-III, 1967,-1975; Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, 1984; Literatura română și expresionismul, 1971; Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, 1989; Painea noastră cea de toate zilele, 1981 ; Al doilea suflu, cronici și comentarii despre fenomenul optzecist, 1989; Alăptat de două mame, 1992; Amintiri deghizate, (o carte de memorii), 1994; Cercul Literar de la Sibiu și influența catalitică a culturii germane, în colaborare cu Klaus Heitmann, 2001; Evreii în mișcarea de avangarda românească, 2002, publicată postum; Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi, în colaborare cu Ion Caraion.

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale. 

5 aprilie 2007 (...) Mă îndrept spre str. Dinisie Lupu, ajung la nr. 74, sun la interfoane, de la o firmă nu mi se dă drumul pur şi simplu, degeaba scot în faţă Uniunea scriitorilor!, dau din nou, aflu interfonul administratorului, intru, mă întâmpină o femeie vârstnică (nu e administratora) cu un uşor strabism la ochiul drept, îi spun povestea, se declară refractară la orice insistenţă. Nu veţi obţine nimic, repetă ea, obstinat. Statul, Consiliul Culturii, Ministerul culturii, au tot încercat să obţină acest bloc, nu au reuşit. Aici au trăit şi trăiesc mulţi scriitori, actori, regizori etc. Ea l-a cunoscut şi l-a stimat pe Ovid S. Crohmălniceanu şi pe soţia lui, care au murit în aceeaşi zi, în Germania (dar nu confundă cu cazul Doinaş-Irinel Liciu?. Nota mea: nu, aflu că soţia lui Ov.S.C. a murit în acelaşi timp cu criticul, însă în alt spital...). Au locuit aici chiar cu părinţii, la început. Singurul locatar care îi dădea cărţi de citit, numai pe ale lui Eugen Barbu nu i le dădea. Şi atunci de ce nu ar putea Uniunea Scriitorilor să-i pună o placă memorială?, întreb. Vom insista, dar nu vom obţine nimic, subliniază bătrâna, cu o privire L.S.D-istă, locatarii sunt total împotrivă. Sunt speriaţi, sunt invidioşi, dar sunt de neclintit într-o chestiune ca asta. După ce această stafie a răutăţii-nebuniei umane mă părăseşte, mă uit mai atent la cutiile poştale, îmi notez numele lui Tăutu, Victor Tulbure, Utan, Gheorghiu, Pellea, Iureş, Saizescu, Damian etc. Ca să îi caut eventual la telefon. Preşedintele asociaţiei, Iacob R. Nu cumva pictoriţa, apreciată de mine cândva?
Să continui şi mâine? Să scriu din urmă povestea căutărilor de ieri?
16 mai 2007 (...) : Acasă, Lidia îmi spune că a primit mai multe telefoane. Un tip care a spus că locatarii din Dionisie Lupu 74 nu sunt de acord cu cererea noastră. De ce numai Ov. S. Crohmălniceanu? Au mai locuit acolo şi alţi scriitori. Iar celelalte 2-3 telefoane sunt pozitive, inclusiv cel de la blocul lui D. Alexandru, (a locuit acolo între 1968-1991).
Şi în mijlocul acestor calcule şi meditaţii, căci am primit multe oferte pentru confecţionarea şi fixarea plăcilor, pică încă un telefon, este de la Filofteia Stoian, tot din Dionisie Lupu 74. Din nou: De ce numai Ov.S.Crohmălniceanu? Au stat acolo nu mai puţin de 10 scriitori, familiile lor sunt încă pe baricade şi nu permit această discriminare. S-au gândit să fie pusă o singură placă pentru toţi sau deloc! Şi îmi dictează lista celor zece. Dna Tăutu mai trăieşte, dna Tulbure, idem,  chiar şi ea, soţia lui Niculae Stoian. (Văduvele roşii?) Că de ce adresa către blocul lor nu este datată? Ca să le reproşăm la urmă că le-am trimis-o acum un an şi ei nu ne dau acordul? Ce e suspiciunea asta, doamna Stoian? Nu, formularele au fost scrise acum vreo lună, dar abia de 3-4 zile eu le-am completat adresele cu mâna mea, căci acolo lipsesc funcţionarii, şi tot eu le-am expediat de la poştă, pe banii mei. Aha, dumneavoastră aţi adăugat de mână Dana Dumitriu? Da, eu, pentru că am aflat din târg că şi DD a locuit în imobilul dvs. M-am gândit să-i punem acolo, nu în Berceni, pe unde nu trece nimeni, nici în strada Al.I. Cuza, unde s-a născut. (Cu aceste amănunte sper că m-am impus în faţa vajnicei văduve roşii.) Nu putem pune câte o placă peste tot pe unde a trecut sciiitorul român, biet chiriaş trecător. Marin Preda are de fapt o placă, pe Romulus. Nu pare să ştie – şi de ce-ar şti?! Ţine să-mi precizeze: Sunt şi eu în Uniune, mai de curând. Se va face forte şi-mi va trimite datele despre fiecare dintre cei zece. Plătim şi noi literele, zice. Nu este cazul, zic. Dar de ce   n-ar fi? (Ieri administratorul de la blocul Alicei Voinescu se oferea să suporte ei costul plăcii.) Şi au mai trăit aici nişte actori, muzicieni, dar de la alte uniuni de creaţie. Ştie ea de unde mi-a venit ideea cu Crohmălniceanu! De unde, stimată doamnă? Acum vreo lună-două a apărut cineva din Germania care se interesa de Ov. S. Crohmălniceanu, în prespectiva de a-i pune o placă memorială. (Adică ei între ei...) Să-i fi spus că străinul acela eram tot eu? Poate nici nu m-ar fi crezut. Şi la ce bun? Mai înbunată, căci a obţinut ce-şi propuseseră, zice: La început am avut vocea alterată, de supărare. Ori toţi ori niciunul. De ce această discriminare?!
 14 noiembrie 2007 (...) :  Plecăm prin Dorobanţi până în Dionisie Lupu, intru şi am noroc să dau de o tânără locatară de la parter, care închidea apartamentul ca să plece în oraş.  Îi explic, amabilă se întoarce din drum şi ne dă prelungitorul prin fereastră. Punem placa cea mai lungă de până acum, cea cu 10 scriitori. Cu Pan Izverna vorbesc despre Al. Philippide, cel mai mare traducător. Îmi vorbeşte de un scriitor de 93 de ani, Radu Mărculescu, e cel pe care şi eu l-am văzut la TV şi pe care îl citez în Himera. În trenul spre Siberia, mureau pe capete, în fiecare dimineaţă erau puse pe terasament zeci de cadavre. Şi zice R.M.: „Am început să povestim. N-a mai murit nimeni...”. O exprimare genială, mi se pare. Pan Izverna: Să-i duc cartea acestui venerabil, să mi-o dea şi el pe-a lui. Pan Izverna s-a zbătut să-l primească în Uniune. (...)
Pe când fixam placa din Dionisie Lupu, pe uşă iese un bătrân ochelarist şontorog, cu o doamnă, poate fiică-sa, vor să scoată maşina din garaj, începe să ţipe la noi, i-am blocat ieşirea, ruşine!, el pierde timp! Noi nu contăm în ecuaţia asta. C.C.  trage maşina, o trage şi celălalt care se plasase pe trotuar, şontorogul demarează în trombă, plin de venin. Îl aud pe prietenul scriitor şi medic de-o viaţă Pan Izverna: Ăsta face comoţie! Iar eu îl atenţionez: Printre ce oameni trăim! El: Ăsta e poporul. Nimeni nu se implică, toţi sunt ca fiarele, fără milă. Pleacă tânăra, îi mulţumim, poate nu ştie că a mai spălat cumva ruşinea celor din imobilul cu atâţi scriitori, actori, regizori. Şi... "acei oameni minunaţi", nu?

O cronică de Tudor Cicu la Veneticii, IV
 4. Fugara lor trecere pe pământ 
   Poate, doar un pictor alunecând cu pensula pe suprafaţa pânzei, după nuanţele pe care le reflectă lumina asupra obiectelor din jur, ar îmbunătăţi ceva din răutatea unor olteni, cărora soarta, le-a pus faţă în faţă drama refugiaţilor basarabeni. Autorul însă, îi portretizase fără patimă. Trăim o identificare cu toate personajele acestui roman („Veneticii”) copleşitor prin fineţea şi forţa descrierii. „Nici o nenorocire nu poate fi aşa de mare încât să mă desfacă fărâme şi să nu mai fiu” – spunea (vă mai amintiţi?), Grigore. Şi, noi credem că adevărul nu iese la lumină, decât pus în cumpănă. Dar, pentru asta, se cade ca talerele judecăţii să nu fie măsluite. În sprijinul acestor nedumeriri ale cititorului său, autorul nu-i iartă nimic lui Grigore. Nici măcar escapadele extraconjugale, pe care ar trebui să le înţelegem şi să i le trecem cu vederea, întrucât Vera, oricum, din prea multă dragoste pentru copii ei, va rămâne „stană de piatră cu ochii ţintă în ochii bărbatului”, înţelegând instinctual, slăbiciunile bărbatului ei şi, probabil prin asta, dominându-l. I se potrivesc Verei, versurile Magdei Isanos: „Mă uit drept în soare râzând”. Dar, ce nu i se potrivesc. Asta, îl va conduce până la urmă şi pe cititor la o anumită înţelegere a personajelor din cartea sus menţionată. „Tot ce există provoacă, mai devreme sau mai târziu, coşmarul”. Toate, însă, la timpul lor! Personajele lui Ion Lazu, în tragismul lor, au în comun: iubirea, furia şi îndrăzneala celui dat la marginea vieţii de o soartă nedreaptă, de a se măsura cu Dumnezeu. Fiecare, cu armele lui. Vera, alesese tăcerea. „De ce tace mama? Vezi bine, ea ştie despre copiii ei o serie nesfârşită de lucruri. Cine altul, dacă nu ea, le poartă în suflet”.

Chipul mamei (prin sufletul ei, aburind ca o pâine caldă) e un omagiu adus femeii în literatură. De ce nu mai cântă inima Verei? „Eu nu am mai cântat după ce l-am pierdut pe Mihăiţă”, se destăinuie ea. Cugetă însă adânc: „Să mă fi aruncat în coama unui astfel de cântec, plin de haz; numai că eu n-am mai putut îngăima o silabă, mi se punea un nod în gât cât pumnul”. Şi, continuă autorul: „Cât despre hărmălaia din mintea ei: asta era altceva. Şi-n capul altora o fi la fel? De ne-am da toţi drumul la gură, pe cât de învârtejite ne sunt gândurile, s-ar speria ciorile, vrăbiile şi celelalte înaripate, s-ar ridica înspăimântate la cer şi n-ar mai cădea de acolo decât moarte de oboseala zborului....”. Iar Grigore: „zice el multe, la necaz...” Parcă-l auzi pe Grigore povestind întâmplări de pe malul Nistrului. Grigore ştie că au şi povestirile rostul lor şi a lor rânduire lumească: „Nu există decât întâmplările dintr-o viaţă, şi apoi povestirea lor. Spui povestea, rămâi gol, pustiit. Unde e tumultul vieţii tale? S-a risipit ca o nălucă...” După Grigore, evident ne-am întreba şi noi: are sens, efortul unuia sau altuia, de a nara întâmplări ce par dintr-un cântec sadovenian, de demult? Pentru a răspunde, va trebui mai întâi, să-i dăm cuvântul autorului, întărindu-i astfel, cele spuse, ca un bătrân înţelept: „Îmi pare acum că anume acesta a fost efortul dintotdeauna al scriitorului: să vorbească despre lucruri care nu mai sunt, ca şi cum ele ar mai fi, şi ca şi cum prin asta le-ar putea face să existe, în continuare. Conştient că vorbeşte despre lucruri trecătoare, el încearcă să le încetinească pe cât posibil căderea; să le facă un pic veşnice...” Întărim şi noi cele spuse de autor, evocând capitolul „Călătoria”, capitol ce pare a fi ieşit de sub pana unuia ca Gogol. Ce poate fi rostit, mai simplu, mai clar şi pe înţeles, înţelept şi aşezat, precum cele gândite de Vera, femeia simplă care a crescut 5 copii?

 Aşadar, ce-ar mai fi de spus? Ne asumăm clocotul şi zbuciumul sufletului ei. Inima îndoită a Verei, pe parcurs cât a durat călătoria (după 40 de ani de la refugiu ) spre locuinţa din Bucureşti a fiului ei, e un amestec de zbucium şi gânduri spre locurile natale de pe malurile Nistrului, conştientă că asta nu se va mai realiza. Copleşitoare, însă, gândurile. Remarcabile, însemnările unui autor înzestrat cu ochii unui pictor, mult prea grijuliu, la orice detaliu. „Dreptate pe hârtie – cine are nevoie de ea?” – se întreabă autorul la finalul romanului. Dacă setea şi foamea de absolut, nu pot fi satisfăcute de flacăra celui care scrie (aici, probabil că vom fi de acord cu convingerile lui Sartre, care, înţelegea că pe acest tărâm nu se pot înşira doar cuvinte, cuvinte...), păi atunci, nu ne rămâne decât să-i urmărim traiectoria „celui” despre care se scrie, că, pesemne, o şti el ceva. Omul care scrie, înfruntând doar cu pana sa un imperiu al cuvintelor, poate fi retoric (şi, bine că este aşa), dar omul despre care se scrie? Înfruntă „el” viaţa şi lumea, în sensul şi nota ei adevărată, ori, devine prin prisma celui care scrie, doar purtătorul de imagine al „tragico-comediei” piese, numite viaţă, şi construită tiranic de pana celui aplecat asupra colii de scris? Eu, sau tu, cititorule, vom răspunde deopotrivă pentru a petici o inimă şi în noi zdrenţuită după plecarea părinţilor noştri. Pentru a acoperi cu povestea celor doi, Grigore şi Vera, un suflet pe care chemările depărtărilor ne împing într-acolo, rămânem doar cu tristeţea că am ajuns la sfârşitul romanului, de nu mai avem, iată, liniştea de a nu fi spus încă totul, în trecerea noastră pe pământ.     
                                                                                                                                                                                     TUDOR CICU                                              (va urma)


ion lazu: Un comentariu la simpozionul Limba şi Literatura pe internet, II.
...Cum spuneam, nu intru în detalierea discuţiei, caut doar să redau sensul celor afirmate de actanţi. Dna M. Şipoş, ambasadoare în Columbia, traducătoare de multă literatură hispanică, inclusiv M.V. Llosa cu Sărbătoarea Ţapului, ne vorbeşte despre realizarea unor impresionante corpusuri în aria columbiană; despre capcanele traducerii automate. I-a dat cineva textul unei alocuţiuni pe care urma să o rostească la o întrunire în străinătate. Tradus automat. Afirmă dna MŞ: de-ar fi fost vorba să-l traduc eu însămi în spaniolă, mi-ar fi luat zece-douăzeci de minute; încercând să ajustez reaua traducere automată, mi-a luat de trei ori timpul necesar. Şi aminteşte spusele lui Umberto Eco în legătură cu nostimada traducerii unui text dintr-o limbă în altele, la rând: se ajunge la rezultate de toată minunea, practic fără vreo legătură cu textul de la care s-a pornit. Dar şi în cazul mai simplu, când se traduce din nou în limba de origine. Dna Genoveva Logan mărturiseşte că nu a făcut încă pasul spre lumea digitală. Scrie acum la un roman pe o temă ce porneşte de la scrierile de dinaintea scrierilor propriu-zise. Probabil în ideea că mesajele importante pot şi trebuiesc să-şi găsească forma de a ajunge la public. Din sală, completez cele spuse, exemplificând cu cazul de-acum ştiut al poetei Nora Iuga, preacunoscută şi ca traducătoare a unor nume ce au luat Nobelul. O persoană binevoitoare i-a instituit un blog "ca să fiu trendy", însă poeta nu a reuşit să posteze mai nimic. Eu însumi, vizitându-i chiar ieri blogul, din curiozitate şi în vederea  acestui simpozion, constat că acolo apare un fragment din textul "medalionului" pe care i l-am postat de ziua naşterii, 4 ianuarie. De ce doar a patra parte din text, ultima, încât nu se mai înţelege despre ce ar fi fost vorba? Vreau să trimit un text şi după ce-l postez mi se atrage atenţia: să nu aibă mai mult de 4500 caractere! Se trimite doar un fragment; sau pierd tot textul...
Pentru că s-a menţionat că există dificutăţi în alcătuirea corpusului lingvistic din cauza drepturilor de autor, am precizat că la noi doar câţiva autori şi-au cedat drepturile unor mari edituri precum Humanitas, de numărat pe degetele unei singure mâini, iar în rest, contractul cu editura expiră după 5 ani de la publicarea cărţii, aşa că se poate apela la scriitori care pot pune la dispoziţie operele lor.
Despre literatura pe care ar facilita-o difuzarea online am afirmat: sunt destule reţele literare, pornite cu cele mai bune intenţii şi premize. În scurt timp ni se anunţă că există deja 5.000 de membri, apoi 7.500 şi tot aşa... Însă doar faptul în sine că orice posesor de internet are posibilitatea să posteze texte, asta nu înseamnă defel că de aici ar apărea scriitori fără număr şi o literatură de valoare. Nicidecum. La lansarea reţelei, au fost scoşi în faţă câţiva scriitori cunoscuţi, dar se constată că de ani buni ei nu au mai postat nici un text. Semn că şi-au dat seama că se risipesc într-o lume a veleitarismului. Textele postate dar şi comentariile sunt la un nivel ce descurajează orice aşteptare onestă. Iar în fapt, literatura se scrie după ce ai trecut şcoala marilor clasici. Generaţiile mai vechi au mai beneficiat de exemplul marilor scriitori, cei ce se ridică acum nu au şcoala scrierii literare performante pentru că nu se citesc decât între ei. Nu mulţimea postărilor contează, ci sunt de luat în seamă acele câteva fraze scrise pentru totdeauna. A se vedea facsimilul primei pagini din Moromeţii, II de Marin Preda. Ştersături, reveniri, adnotări, completări, stilizări... este o muncă fără sfârşit, pentru a aduce fraza la strălucure, sau mai nepretenţios spus: la maxima expresivitate. În literatură problema nu se reduce la a transmite nişte informaţiimesaje, cât a modului cum acest lucru este făcut, a artei prin care ele se transmit, a stilului. Mai la începutul discuţiei, dl acad. Dan Tufiş afirmase că s-a prezentat studenţilor textul unui studiu tradus automat şi s-a constatat că au înţeles. Nu mă mir, i-am replicat, fiind în cauză un text ştiinţific. Eu însumi, ca geolog, aş putea înţelege o locrare din specialitatea mea chiar dacă textul este tradus rău. Cu totul altfel se pun problemele în cazul unui text literar, arta fiind o modalitate de cumunicare mediată, ţinând de stilistică. 
Câteva lucruri pe care le-am spus sau aş fi vrut să le spun la simpozionul despre limba şi literatura pe internet.
Şi, schimbând cărţi de vizită cu actanţii simpozionului, cum se şi  cuvine între oameni civilizaţi, am pornit în mare grabă spre cel de al doilea subiect al comentariilor mele din ziua respectivă: O sărbătorire a lui Ion Minulescu, la muzeul ce-i poartă numele. Se va citi mâine...