Scriitorul zilei: Al. George, n 6 aprilie 1930.
***
S-a născut în Bucureşti. După liceu s-a înscris la Filologie, 1949 ,dar în al doilea an de studii a fost exmatriculat pe motive politice. A lucrat ca desenator tehnic, în construcţii, apoi ca bibliotecar la Academie.
A debutat în Luceafărul, la 39 de ani, cu o povestire, 1969, iar în 1970 în volum cu proze scurte: Simple întâmplări cu semnul la urmă şi cu Marele Alpha, o exegeză argheziană.(Prin debutul întârziat şi prin modul de abordare a prozei, se consideră ca făcând parte din Şcoala prozatorilor de la Târgovişte.) A urmat să scrie eseuri, critică şi istorie literară, povestiri şi romane; a îngrijit ediţii, a tradus din marea literatură a lumii.
Mereu foarte bine informat şi exprimând opinii foarte personale, indiferent de subiectul abordat, Al. George s-a individualizat ca personalitate inconfundabilă în peisajul literar contemporan. Fără a izbuti să răstoarne percepţia consacrată cu privire la marii scriitori pe care îi discută, temeinicia cercetărilor sale de critică şi istorie literară nu a putut fi contestată de nimeni; a adus de fiecare dată nenumărate observaţii şi interpretări care au întregit imaginea scriitorului discutat.
Capodopera sa, romanul Oameni și umbre, glasuri, tăceri, are el însuşi un adevărat roman al elaborării şi publicării; este, după mărturisirea autorului, un roman total, singura carte pe care ar fi vrut să o scrie, începută la prima tinereţe şi în care s-a străduit să consemneze tot ce crede despre lume; bolnăvicios la tinereţe sau doar ipohondru, dorea să lase o mărturie, înainte de prematurul sfârşit. Destinul a pus la cale o frumoasă ironie, căci autorul, acum la 82 de ani, este încă în plină efervescenţă creatoare. Nu neapărat un fervent al vieţii literare de reprezentare, a participat la unele întâlniri scriitoriceşti şi s-a implicat în discuţii. Până de curând deţinea rubrici permanente în revistele Luceafărul şi Litere ( de la Târgovişte), alături de alţi venerabili precum Barbu Cioculescu, Mircea Horia Simionescu etc.
Studii critice: Marele Alfa, eseu critic despre opera lui Tudor Arghezi, 1970 (ed. a II-a, 2005); Semne și repere, 1971; În jurul lui Lovinescu, studiu monografic, 1975; Mateiu I. Caragiale, micromonografie, 1981; La sfârșitul lecturii, I-III, 1973-1980; Caragiale, 1996
Povestiri: Simple întîmplări cu sensul la urmă, nuvele, 1970; Clepsidra cu venin, 1971; Simple întîmplări în gînd și spații, povestiri, 1982; Petreceri cu gîndul și inducții sentimentale, povestiri, 1986; Pașii unui fantasticist. Povestiri, 2009
Romane: Caiet pentru..., 1984; Dimineața devreme, 1987; Seara târziu, 1988; Într-o dimineață de toamnă. Cinci sau chiar șase personaje în jurul unui autor, 1989; Oameni și umbre, glasuri, tăceri, 2003; Simplex, , 2008.
Publicistică: Capricii și treceri cu gândul prin spații, București, 1994; Pro libertate, București, 1999; În treacăt, văzând, reflectând, Târgoviște, 2001; Constatări în curs și la fine, Târgoviște, 2002; Litere și clipe, 2007.
Citeşte mai mult: http://chestiilivresti.blogspot.com/2008/01/capodopera-necunoscut-lui-alexandru.html***
Perceput ca lup singuratic, neîncadrat vreunei grupări, cu imopulksul de a se delimita de părerile altora, de cele gewneral acceptate, s-a angajat în destule controverse, a contestat, a combătut, a venit cu noi argumente şi a lăsat impresia că se ocupă de istorie literară din contrarietatea că proza sa nu este favorabil percepută. În ultimele decenii, mi s-a întâmplat să-l întâlnesc în cartierul Balta Albă, unde schimbam fraze convenţionale, fără să am convingerea că îmi cunoaşte numele. Am consemnat în Jurnalul meu câteva din discuţiile noastre. Şi mărturisirile sale de la Sala oglinzilor, în cadrul programului Să ne cunoaştem scriitorii. L-am consultat cu privire la adresle unor scriitori cărora doream să le punem plăci memoriale. Văzuse câteva prin oraş, i se păreau cam stereotipe. Dar ce-ar trebui să scriem?, l-am întrebat. S-a eschivat să-mi răspundă.
Cu câţiva ani în urmă, la o întâlnire pe scările USR, mi-a mărturisit că s-a mutat în alt cartier; nevoit să vină pentru cumpărături în Piaţa Amzei, pentru că în zonă nu sunt magazine alimentare. Ceva îmi spune că îi cam lipseşte simţul practic. Dar cine e perfect?!
Ion Lazu: fotografii de autor
A trecut şi Aniversarea dlui Tudor Cicu...
RăspundețiȘtergereSărbătorit de apropiaţi, omis de cei de mai din depărtări.
Albinele stupinei sale n-au zburat pînă la noi cu Vestea...
Mulţi Ani, Prisăcarului!
Prietene Culai: se pare că am omis un amănunt ce ţine de suflet: n-am făcut vorbire aici, pe blogul lui Ion Lazu, de acel eveniment, ce mă privea direct. Bunicul Papa, din „Veneticii” îmi poate reproşa aşa: „a trăi cu sufletul în altă parte; a simţi că viaţa ta adevărată s-a desfăşurat acolo, departe...” Ah, nu! Asta e din „Himera literaturii” – bunelul Papa spunea altfel... ceva de genul în care, N. Stănescu ne spunea tuturor: „să nu ne ferim de suferinţă”. Pentru că ea, este „patul cel putred al duhorilor/care-adormind se schimbă-n miresme/şi în parfume”. Ce o fi vrut să-mi spună bunicul Papa? Ah, da! Vera găsise în servieta rămasă de la Papa, cândva elegantă, un mănunchi de chei. Cheile de la casa părintească „de la casa lor, de la prăvălie şi cârciumă”. De ce le mai luase Papa, cu el, în România? De ce le cărase atâta drum? Un kg. de fiare – precizează autorul. Rămânem cu acest semn de întrebare, precum Nichita, bâlbâind ultima silabă din moartea altora: „aşa aş vrea să fiu de departe/ca şi cum aş avea bărci/aşa aş vrea să fiu călătorit/şi să mi se pună în mâna dreaptă CHEIA/ şi să mi se spună: deschide!”. Culai, prietenul acestui blog (al meu şi al lui Ion Lazu), crede în aceste universuri poetice, ce roiesc în ritmuri minunate, când totu-ngrămădit era, în sine, unitate logică – cum ar fi spus poetul nostru, nemuritor şi rece, de acolo din slava cerului, rămas întreg, nepăsându-i ce fac şi spun alţii. Coranul spune că, în ziua Judecăţii, oricine va fi plăsmuit „ceva” nemuritor, în scris, va primi porunca de a o însufleţi, şi de nu va izbuti să o facă, va fi azvârlit, cu ea împreună, în flăcările osândei. Cred, ca şi Ion Lazu, că „fitilul se va aprinde de la cărţi, dacă se va aprinde) şi IADUL - celor, pentru care scrisul, va fi astfel, răzbunat – va fi cutremurat. Dar, cine ne stabileşte nouă „erorile”? Şi, cine suntem noi, a le judeca? „Cine m-a ales pe mine judecătorul lor?” (Himera literaturii, pag. 213). Nici azi, nu-mi pot explica, de ce Dostoievski scrisese următoarele, despre Puşkin: „Nu poate să existe pe lume un asemenea om care să fie doar ticălos şi nimic mai mult”. Nu-i trecuse şi lui, glonţul pe dinainte? Se pare că, acesta, fusese înlocuit cu „tunul” cuvintelor. Şi, de atunci, am luat aminte.
RăspundețiȘtergereAh! A.S. Puşkin... niciodată nu m-am putut lămuri cum stau de fapt treburile cu el... Cel mai mare poet al ruşilor, nu? (Cu Lermontov e altceva, câteva poezii de-ale lui le ştiu pe dinafară...) Or, în cestălalt caz, n-am putut niciodată să trec de ingratitudinea lui ASP cu privire la basarabenii "mei", despre care, în decursul celor 2-3 ani cât a fost surghiunit la Chişinău nu a găsit să noteze un singur cuvinţel binevoitor... Ba dimpotrivă, i-a încondeiat nemilos (puţin spus). Nu neapărat să le fi închinat ode, dar nici aşa, să căşuni pe localnici numai pentru că tu, marele talent, arzi de nerăbdare să te întorci la curte. Din păcate, nu cred că mai am vreme să-mi lămuresc contextul, detaliile, să dezleg misterul vrăjmăşiei sale. În schimb ruşii, imediat au denumit Puşkinskaia bulevardul principal al Chişinăului. Asta şi Alexandrovskaia erau bulevardele de care-mi povestea Tata, în prima lui tinereţe la Chişinău.
RăspundețiȘtergereSunt în continuare sâcâit de faptul cîă geniul nu are absolut nimic a face cu cinstea, cumsecădenia, cu spiritul de dreptate în fond.
Şi da, stimate Tudor Cicu, acel ghem de chei, un kg de fierotenii am găsit că ar fi semnul de netăgăduit al ataşamentului bătrânului faţă de familia verei, în pofida rătăcirilor sale omeneşti. Iar adevărul este că îl iubesc mai mult pe papa aşa cum mi s-a impus la scrierea veneticilor, decât mi-a fost la inimă pe vreme copilăriei. "Nelogic suflet mai nutrim..." Labiş...
Ion Lazu