Scriitorul zilei: Liviu Antonesei; o cronică de Tudor Cicu la Veneticii; poezii; fotografii

Scriitorul zilei: Liviu Antonesei, n. 25 aprilie 1953
    


Odinioară şi acum. Romance

Unde sint ochii aurii de-altadată
si pielea lenevoasa unde este ?
S-au petrecut incet spre niciodata
de parca n-ar fi fost decit poveste.
De parca n-ar fi fost decit poveste.

Si unde-i rotundul bucilor ei
Si pestera adinca, fierbinte si clara,
in care lunecam printre scintei,
atit de des atunci, odinioara ?
Atit de des atunci, odinioara.

N-a fost papirus si nici palimsest.
ci doar inceputul cel fara sfirsit
si eu ma-ntrebam ubi est, ubi est ?
pina ce viata ne-a despartit.
Pina ce viata ne-a despartit.

Ceea ce moartea nu putea sa faca
am reusit noi, niste nebuni,
si boala aceasta nicicind n-o sa treaca
cum s-au tot dus cohortele de huni.
Cum s-au tot dus cohortele de huni.

Unde sint ochii aurii de altadata
si pestera adinca, fierbinte si clara ?
S-au strecurat incet spre niciodata
si astazi nu mai e ce-a fost odinioara.
Si astazi nu mai e ce-a fost odinioara !

Disparitia. Cintec

Frig pe dinafara, pe dinauntru frig -
eu jupuitul dansez
in frigul lumii.

Ma prinzi ca-ntr-o gaoace protectoare -
ciudata simbioza
de spital.

Dar te-ai dus cum pleaca gnomii
pe-nghetatele ogoare.

Flacara nu se mai vede -
vagaunga-ntre picioare.
Si bobocul. Doar bobocul
de cristal, in amurg,
incet, se pierde.

O pogorire spre Parnas

In camera-mi pustie se instaleaza zorii,
noaptea se sparge in franjuri purpurii -
testoasa doarme in camera vecina,
pe trotuare lucii danseaza trecatorii
si trupul imi ingheata din nu stiu ce pricina.

E o singuratate cum nu a fost vreodata -
imi tremura in suflet ca un vulcan in chinuri.
O usa se deschide aiurea dintre ziduri
si-o veche aratare ca-n vis mi se arata,
in timp ce fredoneaza masuri din alte lieduri.

Si eu nu sint aicea, si ea nu e acolo,
e o intervertire de timpuri si de locuri -
doar palide imagini, zvicniri ametitoare
din basmul Afroditei, din imnul lui Appolo,
din vremea-n care zeii se-amestecau in jocuri.

Dar zeii au murit si-s ingropati in munte -
si trupurile noastre s-au separat pe data.
In asprele sigilii, pe lunecoasa punte,
impachetate-n paturi, acum ni se arata.
Si-n valuri aruncate, nu s-or gasi vreodata.

Si-n valuri aruncate, nu s-or gasi vreodata !
  ***
S-a născut într-un sat din apropierea Iaşului, unde şi-a făcut toate studiile, inclusiv cele universitare, la secţia psihologie-sociologie. A fost psiholog, cercetător, apoi a început o carieră universitară în  1990 şi în 2005 a devenit profesor la universitatea ieşeană. Publicist încă din anii studenţiei,  a avut rubrici permanente, a condus reviste, acum revista Timpul din Iaşi. Mereu în linia întâi a publicisticii noastre de atitudine, de conştiinţă.
A scris poezie, eseuri culturale şi studii de specialitate în ştiinţa educaţiei.

Debut în volum în 1988, cu cartea de eseuri Semnele timpului
Opera:Pharmakon, poezii, 1989 ; Căutarea căutării, poezii, 1990; Jurnal din anii ciumei, 1987-1989; Încercări de sociologie spontana, eseuri,  1995; 1990; Vremea în schimbare, interviuri,, 1995; O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica,  1997; Apariția Eonei și celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei, 1999; Despre dragoste. Anatomia unui sentiment, eseu,  2000.

O cronică de Tudor Cicu la Ion Lazu: Veneticii

Observ cu mare bucurie că scriitorul Tudor Cicu din Buzău postează pe-al dumisale blog o cronică la romanul meu Veneticii; deocamdată am citit două episoade, fiind vorba despre un text mai amplu, cu "va urma".  Îmi face plăcere să transfer şi "pe-al nostru blog", tot în serial, eseul scriitorului Tudor Cicu:

Refugiul din "Veneticii" lui Ion Lazu: necunoscuta din spatele frontului, pe vreme de război

1. O poartă de comunicare cu lumea de dincolo

   Dacă n-am scrie despre drama părinţilor noştri „timpul ar trece peste noi cu nepăsarea lutului grăbit”, spunea marele William Shakespeare. Uneori, autorii îşi construiesc cărţile, ca pe o poartă de comunicare cu lumea de dincolo, cu lumea de după ei, cu tot felul de lumi, spre înţelegerea cititorului, că viaţa celor despre care a ars în paginile scrise, nu s-a petrecut în zadar. Aceste însemnări, sunt adresate direct cititorului, care n-a apucat încă să citească până acum (sperăm că o va face) cartea „Veneticii” de Ion Lazu, apărută la ed. Ideea Europeană (ediţia din 2009). Şi, poate mă va înţelege, dacă am să-i spun sincer, că eu, lectorul acestei cărţi, am început să citesc „Veneticii” destul de târziu şi, impresia mea este că autorul ei este un foarte bun observator, narând totul cu un vigilent simţ al detaliilor. Mi-am notat asta, în mod expres şi cred că va trebui imediat să caut în „Himera literaturii” (de acelaşi autor, o notiţă în acest sens) – ceva, în legătură cu asta. Ştiu că există. Imaginea bătrânului lăsat în urma căruţei, la Ciobârciu, m-a pus pe gânduri. Când am înţeles, că-n gestul său, bunicul Papa, nu vorbele celor de care se despărţea poate pentru totdeauna ar fi vrut el să reţină în căuşul palmei, ci, pe Vera, cu ai ei cu tot, am realizat că doar Şolohov avusese puterea sugestiei de a ne face să ducem instinctiv degetele la  gură şi să ne sfârtecăm unghiile, de ciudă, că n-a scris povestea eroilor săi şi după terminarea războiului purtat între semenii aceluiaşi neam. Sunt convins că, înaintând în lectura acestei cărţi (venite atât de târziu pentru mine), voi avea surprize mari. Dar, vedeţi cum Dumnezeu le orânduieşte pe toate?

Ea (cartea) a sosit la mine printr-un gest rar întâlnit între scriitori. Pe calea poştei române. Caut, şi iată ce găsesc în „Himera literaturii”: „Arta nu poate ieşi decât din mulţimea detaliilor... din descrierea migăloasă a lumii” (mi se pare că autorul îl cita pe Th. Mann). Dar, cel puţin, toţi învăţăm că „scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea”. Nici eu, dar, nici cititorul, nu trebuie să uităm asta. Pentru că, uitaţi în această pustiitoare singurătate, scriitorul moare cu fiecare cuvânt scris. Chiar şi Dumnezeu, la Facerea Lumii, a uitat, din păcate, să-i dea ca bonus câteva vieţi în plus. Târziu, însă, i-a făcut (cumva) dreptate: i-a dat viaţă veşnică prin opera sa. Cartea, se vrea şi ea o poartă de comunicare cu lumea de dincolo. Apoi, cum i-aş vedea altfel (vorbesc de Grigore şi Vera), dacă nu pe „amândoi înhămaţi pentru totdeauna la aceeaşi căruţă”. Avea dreptate, autorul, să spună, că privind în urmă ne vin din adâncul memoriei „amintiri care nu se învechesc, nu se şterg cu timpul”. Tiotia Odochia (sora bunicului Papa, pesemne), îmi aminteşte vag de „Mătuşa Ovdochia” a lui Ion Druţă (asocierea mi-a fost făcută de asemănarea stilului utilizat de scriitor) – voi mai reveni! -, acea Ovdochie dinaintea căreia, oamenii satului i-ar fi sărit cu baltagul, de le-ar fi stat în putinţă, zburlindu-se la mătuşa ceea aflată  în luptă cu crucea de fier, mult înălţată deasupra unei biserici înconjurată de viforniţa iernii. „Doamne-Dumnezeule, o fi nebunit baborniţa ceea...”.

 Ca să vezi mata, cititorule, ce asemănare de stil! Slobozia de pe malul Nistrului (undeva pe lângă Soroca), îmi aminteşte acum – din cele ce-mi rămăsese în memorie, încă de pe când îl citeam pe acel Druţă – de Ciobârciu şi „bunelul” familiei refugiate din calea războiului. Spun asta, pentru că, şi în „Horodişte” a lui Ion Druţă, şi în „Veneticii lui Lazu (uneori), stilul e sfătos-ironic. Aş vrea să-l las pe cititorul meu (până data viitoare, când va intra în posesia cărţii) cu nedumerirea bătrânului Papa, cel care privea nedumerit (după plecarea căruţei în pribegie), în timp ce aprindea îngândurat şi trist lampa din casă: „ai crede că nu a auzit bine, că nu a înţeles spusele fiicei din cauza huruitului roţilor. Dar, a auzit întocmai, nu vorbele ar vrea el să le reţină în căuşul palmei, ci pe Vera cu ai ei cu tot”.

Tehnica scrierii cărţii utilizează şi aplecarea autorului către o integrare a viselor sale în corpul naraţiunii, astfel încât, personajele să ni se dezvăluie în coloratura romantică a amurgului care tocmai a aşezat liniştea aparentă peste miezul zilei. Vreau să punctez că, pentru lămurirea misterului din viaţa unor personaje, o astfel de tehnică e şi ea o poartă de comunicare cu cititorul. Teama că „istoria” - tare încâlcită - a timpurilor care vin, nu va reuşi să descurce, nicicum, iţele din dramele oamenilor de pretutindeni, rămâne în continuare calvarul atâtor şi atâtor locuitori ai planetei singulare (prin viaţa ce pulsează în ea), însă, pândită în continuu de neprevăzute pericole. Un filozof oarecare, aşezat în nu ştiu care parte a planetei, ne poate transmite orice despre toate acestea. Dar, ce poate fi rostit, mai simplu, mai clar şi pe înţeles, înţelept şi aşezat, ca cele gândite de Vera (din Veneticii lui Ion Lazu), femeia simplă care a crescut numai ea ştie cum, 5-6 copii. Să-i dăm cuvântul: „Te repezi să-i tai capul omului. După aceea îţi dai seama că te-ai pripit. I-l mai lipeşti la loc?” Imaginea zarzărului înflorit (dintr-un colţ al Americii, întâlnit în însemnările actuale din Jurnalul scriitorului Ion Lazu) îşi face simţită apariţia şi în paginile zugrăvite de autorul „Veneticilor”, în acel de neuitat capitol intitulat „Călătoria”, aruncând peste sufletul Verei, îndoiala unei drepte judecăţi a Domnului care le rânduieşte pe toate cu măsură: „A înflorit caisul drăguţul... Nu cumva noi, atunci când am venit în refugiu, ne-am aşezat într-un loc lipsit de lumină deplină, într-o cută fără noroc a pământului, în dreptul unei pete de soare? Şi, de aceea ne-a mers cum ne-a mers...”. După cum vedeţi, nu mai e nimic de spus după cele gândite de Vera. „Ce ticăloasă-i lumea-n vremea asta” - sună de această dată, un gând al autorului. Şi, mă refer şi la cealaltă faţă a monedei. Întâmplarea s-a petrecut pe la Tighina, când nemţii trecuseră Nistrul şi făcuseră prizonieri coloana care se retrăgea. Toţi evreii au fost aruncaţi în vagoane (îşi aminteşte Grigore), cu destinaţia morţii. Unul singur, Iaşa Pascar, confundat cu nume de român, scapă acolo: „Dar ştii ce e interesant? Nimeni dintre ai lui nu l-a pârât pe Pascar, nimeni nu a spus: staţi aşa, că şi el e tot evreu, ca şi noi!” Pe ce lume trăim? Să nu ne mai mirăm noi, urmaşii şi urmaşii veneticilor ori ai băştinaşilor, de ce am ajuns, unde am ajuns. „Oricât aş fi de fericit, se vede că judecata lui Dumnezeu nu se potriveşte cu judecata omenească”, îi spunea părintele Zosima (din „Fraţii Karamazov” a lui Dostoievski) lui Ivan. Părintele, vorbea pe litera Bibliei, cea mult cuprinzătoare de alte profeţii. Şi, de ce am fi noi, profeţii unei alte judecăţi? Dar, cum spuneam, autorul este un foarte atent observator al detaliilor. Uneori, stilul său e sfătos-ironic, ca al moldoveanului Ion Druţă. Uşurinţa cu care narează fiecare moment al desfăşurării evenimentelor, mă duce cu gândul la mâna pictorului ce alunecă cuminte cu pensula pe suprafaţa pânzei, în căutarea acelei nuanţe care să-i aducă pe pânză, lumina, reflectându-se de pe obiectele din jur. Veneticii?

Sensul acestui cuvânt care ţi se înfige ca o lamă de cuţit în inimă, îl aflăm chiar din cugetările lui Grigore: „... prins cu munca şi răscolit de marile încercări prin care tocmai a trecut, făcuse greşeala să uite faptul că ei nu erau decât nişte venetici, oameni fără un adăpost, rămaşi la cheremul altora, care în orice clipă te pot azvârli în stradă sub un motiv sau altul”. Aluzia cu privirea la semnificaţia cuvântului acesta (cuvânt ce te atinge în moalele capului), o regăsim în tâlcul întâmplării de la pag. 335, când soarta cocostârcului se intersectează, prin asumare, cu soarta hărăzită veneticilor.

E vorba, aici, de povestea tatălui, cel care şi adusese din luncă un cocostârc rănit la o aripă, şi căruia i se făcuse loc în magazia goală pe vreme de iarnă. Primăvara i-au dat drumul prin curte, să alerge de colo-colo... „Pe la mijlocul lui martie au început să vină păsările călătoare. Le privea de jos, trist. Aşa, zile la rând, cu ochiul în sus, spre şirurile migratoare. În a zecea zi l-au găsit mort – probabil de inimă rea...”

TUDOR CICU                                                                           (va urma)

Ion Lazu: fotografii...