duminică, 29 aprilie 2012

Scriitorul zilei: Gh. Tomozei; O consemnare Ion Minulescu; poezii; fotografii de autor

Scriitorul zilei: Gh. Tomozei, n 29 aprilie 1936 - d. 1997
 

S-a născut la Bucureşti, dar familia era din Muscel, aşa că a făcut şcoala primară şi liceul la Târgovişte. La Şcoala  de Literatură este coleg cu Nicolae Labiş, pe care îl va evoca şi despre care va scrie câteva cărţi, încercând să descifreze misterul morţii poetului de la Mălini. Va fi preocupat şi de copilăria lui Eminescu, dar şi de viaţa lui Mihai Viteazul, de exemplu.
A fost redactor la Gazeta literară, la Luceafărul şi la alte reviste, printre care Argeş, în noua ei formulă din 1965, în echipă cu Florin Mugur, Cezar Ivănescu, Mihail Diaconescu. A debutat în 1953 cu poezii, a colaborat fără întrerupere la multe reviste literare şi a publicat un număr impresionant de cărţi de poezie, de eseuri, de literatură pentru copii şi de memorialistică, plus câteva antologii din propria lirică, o antologie a sonetului şi traduceri din poezia universală. O listă a cărţilor sale este prea lungă şi riscă să fie incompletă.
Opera, selectiv: Pasărea albastră (1957); Steaua polară (1960); Lacul codrilor, albastru (1961); Vârsta alintului (1963); Fântâna culorilor (1964); Noaptea de echinox (1964); Poezii (1966); Patruzeci și șase de poezii de dragoste (1967); Altair (1967); Cântece de toamnă mică (1967); Dacă treci râul Selenei (Copilăria lui Eminescu),1967; Filigran, proze jurnalistice (1968); Suav anapoda (1969); Dincolo de crizanteme (1969); Poezii de dragoste (1970); Toamnă cu iepuri (1970); Târgoviște. monografie lirică (1971); Miradoniz (Copilăria si adolescența lui Eminescu) (1970); Misterul clepsidrei (1971); Atlantis (1971); Moartea unui poet (1972); Tanit (1972); Efigii (1972); Mașinării romantice (1973); Muzeul ploii, proze și poeme în proză (1973); La lumina zăpezii (1974); Negru Vodă (1974); Carul cu mere (1974); Războiul de treizeci de ani între dulăi si motani (1974); Gloria ierbii (1975); Cronica lui Stavrinos (1975); Istoria unei amfore; Țara lui Făt-Frumos (1976); Poema Patriei (1977); O oră de iubire (1978); Peregrin valah; Ierbar de nervi (1978); Amintiri despre mine (1980); Focul hrănit cu mere (1981); Manuscrisele de la Marea Neagră; Ninive (1982); Prea târziu, prea devreme. Poeme fără final (1984); Carte de motanică, 1984; Urmele poetului Labiș. Biografie (1985); Plantația de fluturi. Însemnări (1988); Miradoniz. Copilăria și adolescența lui Eminescu (1989); Un poet din Tibet, poeme (1995).
***
Poet perseverent, stimabil, care şi- a luat în serios înzestrarea şi a pus în funcţiune "maşinării romantice" şi alte "cântece de toamnă mică", niciodată eclatant, totdeauna just, respectându-şi blazonul. În ce mă priveşte, este unul dintre primii poeţi români tineri pe care i-am citit prin reviste, inclusiv în cele pentru copii şi tineret, alături de Constanţa Buzea, Florenţa Albu, Mioara Cremene. Îl ştiusem prieten cu Labiş. Mai târziu îl aflam în mare prietenie cu Nichita Stănescu, cel care îl apela cu Prinţul Tom. L-am reperat apoi în lumea literară şi întîlnindu-l pe stradă, îl salutam, dar nu am discutat absolut niciodată. Mereu sobru, preocupat de ale sale realţii privilegiate, fără un singur zâmbet. Trecând pe la revista Argeş, abia înfiinţată la Piteşti, care îmi era în drum spre Slatina, nu l-am interceptat, am vorbit doar cu Cezar Ivănescu, pe atunci locuind cu Maria Ivănescu la mansarda imobilului. Dar nu mi s-a publicat nimic în revistă, nici atunci, nici altădată.
***

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale.
5 mai 2007 (...)
În stânga şoselei Colentina, pentru Gh. Tomozei, intru pe aleea Deleni 6, fostă Sf. Vasile Tei (mereu documentat la sânge!), acum cartier de blocuri, alei trase pe modelul labirintului, înţesate de maşini printre care umbli şi cauţi numere şi litere şi scări, apoi încerci să pătrunzi în vreun hol, toate sunt de-o vreme închise, la interfon nu reacţionează nimeni; dau un mare ocol, căci de data asta e vorba de blocuri aşezate în careu, şi există şansa de a găsi deschisă măcar vreo uşă din spate. Încerci la fiecare intrare. Fără rezultat. Revii, pândeşti pe la etaje, să apară vreo bătrână care nu te aude, nu înţelege, nu..., baţi în cercevelele ferestrelor dinspre intrarea pe scară, nici un răspuns... Măcar de-aş şti telefoanele administratorului, preşedintelui...
Ieri, Cleopatra Lorinţiu îmi spunea la telefon că, de fapt, Gh. Tomozei scria la Câmpulung Muscel, avea acolo pe str. Sârbeşti nr.22 un fel de casă de vacanţă (acest poet născut din câte ştiu la Malul cu Florile, comună vecină cu Cetăţenii-Lăicăi, unde prospectam prin 1968 şi mă gândeam la poeţii deja afirmaţi, precum Gh. Tomozei); vara veneau în vizită Nichita, Blandiana, alţii; însă cei de la Prefectură nu i-au dat concursul la înfiinţarea unei case memoriale. Îi spun că pe cont propriu, cum au procedat şi alţii, ar putea să pună acolo o placă memorială, care nu costă decât 3 milioane. Nu spune nici da nici nu. Voce alegră, o poetă extravertită, locvace. Mă mir că nu ne-am văzut niciodată.

 O cronică de Tudor Cicu la Veneticii, V.
5. Tăria poveştilor şi adevărul care alungă moartea
   „Păcatul vostru cumplit vă împiedică să-mi vedeţi strălucirea...” – se spune că au fost ultimele cuvinte (după J.L.Borges) ale unuia dintre Apostolii lui Iisus. După care, acesta a fost străpuns cu lăncile. Cât adevăr există oare, în Clipa apăsătoare când te rogi Domnului tău, pentru a-ţi elibera ogorul fricilor tale? Oare, neputinţa de a te adresa, totuşi, cuiva, care trebuie să oprească timpul în loc, pentru a face loc plângerii tale, face parte din spectrul acestui adevăr? Nu avem revelaţia lui Mitea (din „Fraţii Karamazov”), pentru a răspunde la această întrebare. 
Cred, însă, că adevărul nu iese la lumină, decât pus în braţe de cumpănă. Şi, pentru asta, se cade ca talerele judecăţii noastre, atunci când răsfoim cartea despre care avem mai apoi a ne pronunţa, să coincidă cu cele ale scriitorului care s-a aşezat la masa de scris, pentru a-şi depăna povestea. De pildă, o frază din „Veneticii”, peste care trecusem iniţial cu vederea, m-a întors mai apoi la a reflecta cele amintite mai sus. Redau acea frază: „Dacă nu ştii de unde vine porecla asta, ţi se pare că e de batjocură; dar dacă ştii povestea, vezi că e mai altfel...”. Fraza aceasta, m-a urmărit, mai apoi, pe tot timpul lecturii. Era scena, în care Mihăiţă, tocmai ceruse mamei sale, să-i explice, de unde până unde, ai săi, foloseau numele de „bâtcă” în loc de bâtă. Mama, începe o lungă poveste, cu incursiuni în istoria neamului, doar-doar, copilul va accepta forma lingvistică a obiectului comentat. Istorisirea mamei, are câte ceva din suferinţele şi patimile neamului acesta. Aici, ca flacăra care izbucneşte în vatra „adormită”, istorisirea mamei aprinde imaginaţia copilului: „... s-au ameţit turcaleţii, de, neobişnuiţi cu aşa ceva; s-au îmbătat, au adormit acolo, palancă la pământ, în jurul focului din vatră. Atunci, străbunicul, pe la spate, i-a omorât pe toţi şapte cu o bâtcă” (p. 166-167). Când n-ai fost niciodată pe aceeaşi treaptă cu viaţa ta şi a celor de lângă tine, nu se poate spune că ai fost ancorat în viaţă. 
Acest liant nu ţi-l poate da decât poveştile copilăriei. Astfel de rânduri, nu pot fi scrise nici de filozofi, nici de oameni simpli; e nevoie de o aplecare în rugăciunea scrisului, în care, atunci când eşti la masa de scris, să te poţi adăposti în ea, dar, şi de a o întoarce spre copilăria absolută prin scrisul ei, atunci când, tot la masa de scris, te opreşti o clipă, cu ochii umezi în sus şi, revenind din nou la masa de scris, cititorul să te simtă alunecând ca pe o frânghie nevăzută. Am ţinut (într-adins) să punctez, tăria poveştii din romanul „Veneticii” lui Ion Lazu. „Acasă la tine, tragi uşa, pui zăvorul şi nu vrei să mai ştii de lume” – notează autorul, undeva, în paginile romanului. Şi asta, pentru că, odată ieşit în lume cu povestea ta, cu istoria nemaipomenită a unei familii refugiate, pe vreme de război, în spatele frontului, ori trebuie să ai grozăvia acestor trăiri, tot timpul, deasupra capului, ori să o înlocuieşti cu alta şi mai trepidantă. Răspunsul îl dă Vera, într-o clipă de îngrijorare cu privire, nu la ea, ci la soarta copiilor ei: „Vezi, asta e, stau ţeapănă, mută şi-aş vrea ca ei să citească pe fruntea mea că...”. Aceste puncte, care urmează frazei de dinainte, ne aminteşte nouă, că în noianul de gânduri avute-puse-impuse-cernute (şi) desfăcute, cu privire la soarta copiilor ei, Vera aluneca între viaţă şi moarte pentru un adevăr hamletian. 
Există sau nu există un astfel de adevăr, în viaţa ce Domnul ne-a dat? „Totul ar fi de văzut şi de admirat” – rosteşte până la capăt, acest gând, Vera. Se pare, că Grigore însuşi, pierduse faima moldoveanului arhicunoscut pe meleagurile sale de baştină, că, aici în Oltenia, nu reuşise „până acum” să-şi scoată din suflet obida; „povestind şi iar povestind”, de aceea încerca el să-şi ogoiască sufletul, luându-şi martori pe toţi cei de faţă. Şi, în primul rând pe Vera (care trebuia să se convingă cât de mulţumită ar fi trebuit să fie alături de un aşa bărbat, care nu a înclinat nici acolo, dar nici aici – pe ţinuturile natale şi apoi cele de refugiat – de a fi o buruiană visătoare a materiei). Cât despre om, căutându-şi soarta (asemeni lui Iov cel biblic), Grigore – din tot ce am înţeles – şi-a câştigat o demnitate din lupta sa cu răul unei societăţi ce te putea îngenunchea oricând. Ne-am fi aşteptat (după atâtea nedreptăţi ale sorţii) să-i auzim, sfâşiitoarea întrebare firească: Ce soartă ai ursit Doamne, omului, de-l chinui de-a lungul vieţii, să-şi poarte povara în spate, fără a-i veni în ajutor?. Nici Vera, nici Grigore, n-a făcut-o. Cât despre Papaşa, el va rămâne emblematic surprins în tablou, la pag. 17. Părinţii n-au vârstă; de bine de rău, şi-au petrecut zilele împreună, dar fiecare a murit singur. Trenul tristeţii trece peste noi, de parcă nimic nu mai face parte din noi. Un fluviu curge în continuare (în noi) – e viaţa lor. Taina lor se întâmplă numai înlăuntrul nostru. De mâine încolo, viaţa celor doi, nu mai poate lua forma întâmplării. 
Totul tremură în univers (de la scrierea „Donului liniştit” şi, cum am zis la începutul acestei cronici, poveştile mari, vor poposi şi la urechile celor ce n-au vrut să audă, că dacă n-am scrie despre drama părinţilor noştri „timpul ar trece peste noi cu nepăsarea lutului grăbit” cum ne avertiza marele Will. Şi, abia după aceasta, vom avea revelaţia pe care şi Mitea a avut-o, atunci când află cu o răvăşitoare bucurie, că bătrâna slugă a înviat, că Grigori trăieşte: „Mulţumescu-ţi ţie Doamne, că mi-ai ascultat ruga şi ai săvârşit această minune fără seamăn pentru mine, păcătosul şi netrebnicul!...” Lui Mitea, anchetatorii săi, îi redase viaţa cu un singur cuvânt. Asta înseamnă să fii recunoscător celui care scrie. Celui care arde prin cuvintele sale. Dar, cum rămâne cu omul? Cel nesimţitor şi mult străin de zicerea scriitorului? Cruzimea omului de rând, aproape că atinge perfecţiunea (sugera Dostoievski – lecţia fiindu-ne transmisă şi nouă de Ion Lazu prin „Veneticii”), iar scriitorului îi revine datoria să ne-o dezvăluie în povestea sa. Ca, tu cititorule, oricât te-ai strădui, încercând a intra în dialog cu scriitorul, să nu-i dai niciodată de capăt.   
                                        TUDOR CICU


Poezia zilei
ion lazu

Litera mare                 

Nu sunt mai mult decât un rând
Într-o carte.
Litera mare e mama,
Iar literele celelalte sunt
Oamenii pe care i-am iubit
Şi faptele de care voi da seama
La trecerea de pe pământ.

Un singur rând dintr-o carte
Aşezată deoparte.

Litera mare e mama.

28 martie 1983

O reîntâlnire cu poezia lui Ion Minulescu, I,
 Poate că re-întâlnirea cu lirica unui poet pe care l-ai îndrăgit la vremea tinereţii cată să aibă o conotaţie specială, diferită de simpla reluare a unei cărţi citită cândva. Ca să nu spun că ea, relectura, oferă emoţia confruntării cu tine însuţi, cel de altădată, de la nişte începuturi, cu nesuferitele tatonări şi nesiguranţe, la care nu te mai întorci decât incidental. Recitirea unui poet cândva îndrăgit te răscoleşte, este ca şi cum te-ai întâlni cu iubita din adolescenţă... Ce simţi, atunci pe moment, dincolo de fâstâceala şi de surpriza şi chiar de ciuda că ai fost luat pe nepregătite? Dar la drept vorbind, de câte asemenea întâlniri ai parte într-o viaţă de om matur, dacă ai avut norocul să treci dincolo de tinereţea propriu-zisă? Şi până la urmă, câte iubiri ai avut în prima tinereţe - dacă ai avut vreuna... şi dacă soarta ţi-a rezervat privilegiul de a reîntâlni fiinţa cândva iubită. Dar nu cumva a trecut deja destul timp de la acea re-vedere, aşa încât acum nu mai poţi spune cu precizie prin ce-ai trecut atunci? Vă daţi seama, toate aceste întrebări - şi sunt în stare să mai născocesc şi altele, numai şi numai ca să amân răspunsul simplu şi direct... Iar în fapt nu era vorba decât de o comparaţie - cu ceea ce simţi când te reîntâlneşti cu poezia unui autor demult îndrăgit, dar pe care, cum se întâmplă, îl cam pierduseşi din vedere... Ion Minulescu, ehei!  Dispărut în primăvara lui 44, deci spre sfârşitul războiului, cei din generaţia mea au aflat de Minulescu şi de poezia sa abia la începutul anilor 60, de nu cumva mai târzior. Făcuse parte dintre scriitorii ocultaţi, "căzuţi" la examenul ideologic... - şi la ce s-ar fi putut aştepta de-ar fi rămas în viaţă, unul ca el, unul ca Rebreanu? Noi nu i-am "prins" în liceu pe Arghezi, pe Rebreanu, pe Minulescu, pe Ion Barbu, pe Pillat, iar pe Voiculescu nici atât. La Filologie a început să se vorbească despre ei după ce terminasem studenţia mea geologică. 
Când "i-au dat drumul" din nou lui Minulescu în lumea librăriilor, pe lângă bucuria lecturii, am fost vexat să aflu că era vorba despre un slătinean de-al meu. Nimeni nu-mi spusese un cuvinţel, acolo, nici ca din greşeală... L-am citit de la un capăt la altul, chiar cu această nedreaptă întârziere. Spun mereu că până spre 25 de ani am rămas un adolescent întârziat. Nu va fi fost şi din cauză că nu am citit la timp literatura obligatorie vârstei? 
Prietenul Corneliu Lupeş ne invitase la Muzeul Ion Minulescu, la ora 16, pentru recitări şi cântece pe versuri de poet. Am şters-o în grabă de la MNLR, ca să nu întârzii la emoţionanta întâlnire cu... "tinereţea mea", ca să-l citez pe slătineanul meu. Acolo, amfitrionul C.L., înconjurat de prieteni de-ai dumisale, care printr-o frumoasă potriveală se întâmplă să fie şi ai mei: Simona Cioculescu, Monica Pillat, Rodica Ştefănescu, Mariana Zverca, Lulu Constantinescu, Ion Nistor... alte câteva persoane. Şi desigur, Lidia, care toată dimineaţa îmi fredonase cântece pe versuri de Minulescu..."Dar marea nu-l înţelegea...Aaaa!"
Fiind vorba despre o întîlnire cu poezia şi muzica, mai puţin era loc pentru discursuri, dizertaţii, comunicări. Am luat loc în sala cea mare a muzeului şi am ascultat în deplină linişte poeme de Minulescu, recitate de el însuşi, primele două: Voila pourquoi j'aimais Rosine şi Mi-a bătut azinoapte Toamna-n geam... Înregistrări din Interbelic, conservate ca prin minune în Fonoteca de aur Radio. Apoi ascultăm alte 24 de poeme, recitate de mari actori: Ion Lucian, Octavian Cotescu, Septimiu Sever, Dinu Ianculescu şi Florin Piersic. Fiecare cu abordarea personală, cu viziunea proprie asupra liricii lui Minulescu, servită de înzestrarea actoricească dată de la Dumnezeu şi ocrotită, înmulţită de râvna aspirantului la glorie şi la aplauze... Nu mai are importanţă dacă poeziile şi le-au ales singuri, după cum le-a căzut mai bine, sau dacă realizatorul Înregistrării le-a repartizat textele ţinând seama de calităţile interpretative ale fiecăruia în parte. În timpul celor 40-50 de minute ale recitărilor, în afară de emoţia propriu-zisă, legată de spunerea poeziei/ a poeziilor, pe măsură ce actorii se rânduiau la microfon, iar noi, cu privirile pironite n-are importanţă unde, repetam în gând versurile (cândva) ştiute pe dinafară, la câte lucruri nu ne-am gândit, în fapt! La aceşti cinci mari actori, în mod firesc, dintre care deja trei nu mai sunt printre noi; la amprenta vocală, care îi face lesne de deosebit, de identificat de la primele silabe rostite -  nu esta aceasta, în sine, una dintre minunăţiile actoriei? La câte alte lucruri din cariera acestor actori, la rolurile jucate, unele memorabile, altele mai călduţe, după cum se-ntâmplă... Operând comparaţii inevitabile, disjuncţii, amendări... Subiectele unui pictor te ajută să-l identifici, dar şi o simplă tuşă de-a maestrului, dacă i-ai pătruns stilul; o pagină dintr-un mare scriitor îl conţine in nuce pe autor, cu tot ceea ce îl face inconfundabil. Îmi spun că tot aşa se întâmplă şi cu vocea actorilor... L-ai recunoscut, şi în acelaşi moment eşti acolo, cu el, ai păşit pe un teren ferm - or asta înseamnă că abia de-acum încolo te aşteaptă toate surprizele şi încântările... Când pui alături cele cinci nume de actori, eşti surprins cât de diferiţi sunt, dar în scurt timp îţi vei da seama că în acest recital ei fac un corp unitar, căci sunt indisolubil legaţi între ei, prin numeroase fire, care se pot numi: dăruirea pentru artă, slujirea unor texte care aparţin aceluiaşi autor, poeme oricât de diferite, însă consanguine ca atmosferă, ca stil, purtând adică amprenta inconfundabilă a unei personalităţi creatoare ardente, ce îşi cere "vestmintele vorbirii".  
Şi te întorci la poezia lui Ion Minulescu, aşa cum o ştii, cum te întorci la peisajul ce-ţi apare pe fereastra trenului, după un schimb de replici nesemnificative -, observi detaliile de la o clipă la alta, elementele reliefului, vegetaţia, un hat, o poiană, un copac în atitudine panicată, o cumpănă "strâmbă pe linia zării",  porumbei zburând în diagonală...  Este ceva pe cât de divers şi care îţi ţine trează atenţia, acest peisaj tot pe atâta de unitar în fond, aparţinând unei regiuni cu fizionomia şi specificul ei, ce ţi se transmite fără greş. Este în fapt armonia naturală,m cea care se adresează nemijlocit simţirii noastre. Tot aşa şi cu poemele lui Minulescu... Oarecum altfel decât la o lectură a cărţilor sale, când întorci pagină după pagină, sau revii ca să te dumireşti, încercând să-ţi faci o idee asupra împrejurărilor în care a pornit tânărul poet, în ce direcţie au fost puse la lucru resursele native ale sale, cine l-a influenţat, încotro a năzuit, vei constata că în cazul unui recital precum acesta, organizat după alte criterii decît cel cronologic sau tematic sau..., te frapează cu deosebire ceea ce este specific autorului, marca lui stilistică, amprenta sa; încerci să-ţi faci o idee de ansamblu: este el un citadin, este un rural, este un ins al tainelor buchisite, sau dimpotrivă, un poet care, o dată ce a prins în mână ideea, o întoarce pe toate feţele, la vedere, în faţa cititorilor/ ascultătorilor, oarecum ca un belfer la catedră, când face o demonstraţie, ori ca un orator la tribună - dacă nu mai degrabă ca un prestigitator, care are în mânecă rezolvarea, dar ţi-o plasează la urmă, după ce te-a făcut să-ţi schimbi de la o clipă la alta aşteptările proprii. Şi, culmea, lucru nicicum sperat, ai să constaţi că în poeziile astfel "etalate" (căci recitarea este o punere în scenă a materiei lirice, spunerea lirică se înfiripă ca din nimic, ca îndată să simţi că ea are o tensiune a ei, o încleştare dramatică şi în final o cădere în spatele cortinei - însă de data asta nu atât ideile neaşteptate te "ating", nu evoluţiile spectaculoase, nici mesajul insidios strecurat printre rânduri, ci te frapează faptul simplu că din spatele versurilor apare omul viu, autorul în persoană, fantoma lui reanimată, autonomă şi imperativă totodată. Te minunezi în fel şi chip: este Ion Minulescu un flecar, un şolticar şi un poltron? este el un ins care umblă să te aiurească şi să te câştige cu artificii şi formule măsluite? sau este un om inteligent, rece şi calculat? De nu cumva este un înţelept care le-a trăit şi le ştie pe toate, sigur pe el şi generos din fire, dispus să ne lumineze pe noi, nişte cititori neisprăviţi? este el un ins pâinea lui Dumnezeu, gata să ne dea inima lui "azi toată", ori un ipochimen şi un egoist ce nu le ştie decât pe-ale sale - ori este un visător pierdut de semenii săi, iar dacă nu, atunci un romanţios insipid şi intratabil, ori doar un suflet milos şi cu grijă de aproapele, dispus să te scoată din năpastă? Alergi printre aceste eventualităţi, ce te ispitesc pentru o clipită, neclarificate. Ci vei fi constrâns să te întorci de unde plecaseşi, convenind că Minulescu este un poet adevărat, o personalitate puternică, ardentă, migălos individualizată - care a ieşit la rampă pentru bunul motiv că are ceva de transmis lumii, cu talent pe măsură, într-un limbaj propriu - nu naspărat o concluzie, o învăţătură, ci  o metodă de abordare pe care a verificat-o şi a pus-o la lucru, în folosul cititorilor din vremea sa şi din totdeauna.
                  (va urma)




















Ion Lazu: fotografii...(Colina dispărută, I.)