Scriitorul zilei: Alexandru Kiriţescu; consemnări, poezii, fotografii

Scriitorul zilei: Alexandru Kiriţescu, n. 28 martie 1888 - d. 9 aprilie 1961

 

Piteştean prin naştere, şi-a făcut liceul la Gh. Lazăr în Bucureşti, 1903, appoi Dreptul, 1915.  A debutat cu piesa Învinşii, 1914 şi a avut o intensă activitate publicistică la Rampa, ASdevărul, alte reviste în vogă. . Anişoara şi ispita, 1929, Gaiţele , 1930 şi Florentina, 1931, constituind "trilogia burgheză" l-au propulsat în prima linie a dramaturgiei româneşti din Interbelic.  A continuat cu alte câteva piese în registru comic-buf: Lăcustele, Intermezzo, Dictatorul, dar s-a concentrat asupra unei fresce renascentiste: trilogia": Borgia, 1936, Nunta din Perugia, 1947 şi Michelangelo, 1948, piese de un formidabil suflu romantic, nemaiîntîlnit în dramaturgia românească. Între 1938 şi 1940 fusese ataşat cultural la Roma, s-a pătruns deci de atmosfera  din vremea papilor Borgia şi a lui Michelangelo, Rafael etc, o lume de titani şi de monştri. (Ş:i fapt este că, ascultate la radio, emisiunea "Teatru la microfon", aceste piese ale lui Kiriţescu mi s-au părut tot ce avem mai valoros în acest domeniu al dramaturgiei clasice, mult deasupra lui Danton de Camil Petrescu.) Aşa cum dincolo, în "trilogia burgheză" avea să atingă performanţa din prezentarea unui clan de burghezi scăpătaţi, un infernal "cuib de viespi", în care generaţiile se sfâşie la modul isteric, într-o irepresibilă răbufnire resentimentară exacerbată, a unor "oameni furioşi", animaţi de cruzimi fără motiv, de resorturi ale automatismelor vidate de orice sentiment.

Abstras în lumea harpiilor sale, autorul s-a cam dezinteresat de soarta operei, astfel că prima culegere a pieselor sale apare abia în 1956, când şi primeşte marele premiu I.L. caragiale. Oricum, după instalarea comuniştilor, dramaturgul se repliase, scria texte pentru casele de cultură, pentru subsistenţă. Şi se ocupa de traducerea marilor dramaturgi ai lumii, pe măsură ce lucrul devenea posibil. 

Cpodopers sa Gaiţele, a cunoscut un succes fulminant, mereu beneficiind de interpreţi excepţionali, fie că vremurile au impus viziuni de satiră socială, fie că totuşi regizorii au mizat pe mesajul general uman al piesei. Personaje inconfundabile, replici memorabile, situaţii scenice explozive, un sondaj nemilos în psihologia abisală a omului de relaţie, care nu trăieşte pentru sine ci pentru a-i demola pe ceilalţi, cu atât mai mult dacă fac parte din clan. El ne sugerează inversul a ceea ce se crezuse îndeobşte: că ar asigura protecţia, perpetuarea, mica nemurire în amintirea celor dragi...Nemţoaica din casă, tocmai pentru că stârneşte un haz nebun, ne surprinde prin lucrarea sa malefică întru distrugerea clanului.

Citeşte mai mult:  http://www.autorii.com/scriitori/alexandru-kiritescu/

Din Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:

28 iulie 2008: (...) Pe jos spre fosta stradă Al Sahia spre numărul 40, acum J.L. Calderon; am timp să mă gândesc la portarul fost miliţian, care se pliază imediat, îmi toarnă o poveste cu tatăl persecutat de partid. Ca apoi să încerce să mă convingă că totuşi, Dej şi Ceaşcă au făcut mult bine acestui popor. Cât e dezinformare, cât e viclenie, cât e sarcină de serviciu sau provocare (căci mi-a luat datele de pe buletin, nu? – şi până la urmă cum de a ajuns paznic la o bancă străină? Ar fi un personaj cu ascunzişuri şi surprize, dar am eu acum timp de construcţii epice?

Intru, sun la trei apartamente de la parter, nici un răspuns. Când să ies, apare o tânără, îi spun cu ce problemă am venit (pentru Al. Kiriţescu), îmi arată că la avizier este telefonul unei administratoare, care nu locuieşte aici şi care, biata, tocmai a suferit o operaţie. O sun, e de acord în principiu, dar să dăm un telefon la preşedinta asociaţiei de proprietari; îmi dă telefonul ei, o sun de pe mobil; e de acord, dar să-i dau timp de vreo săptămână, ca să vorbească despre asta cu colocatarii.

De acolo tot pe jos spre C.A. Rosetti 24, unde a locuit poetul Virgil Gheorghiu. Până să ajung acolo, de la colţul cu nr. 25, unde vreau să pun placa cu Alice Voinescu, tocmai iese din imobil un bătrânel; îl abordez despre reparaţiile blocului lor, îmi spune că da, s-a terminat cu consolidarea, iar de ajustarea faţadei nu s-au mai apucat, din lipsă de fonduri. Îi spun că am vorbit cu preşedintele pentru punerea unei plăci memoriale, da, cu Mihalache de la etajul 2, ap. 11. Şi bravul om mă bate amical pe umăr. O dată în plus, omul sfinţeşte locul.

ion lazu, consemnare: La Ateneu, London Bucharest Festival Orchestra - Concert de Gală, Dirijor Christian Badea

 La Ateneu, aseară, 8 aprilie 2012, deci de Florii, primul  concert sub egida nou înfiinţatei Fundaţii Române pentru Excelenţă în Muzică FREM, care asigură selectarea celor mai talentaţi tineri muzicieni români şi participarea lor, alături de cei mai mari muzicieni ai lumii, în cadrul unor concerte programate în ţară dar şi peste hotare.

O sală arhiplină, care a vibrat la cel mai înalt nivel al emoţiei, fremătând de energie, entuziasm, tinereţe şi dăruire întru muzică. 

După cele câteva cuvinte de deschidere rostite de Christian Badea, despre FREM la început de drum, a urmat concertul propriu-zis, în prima parte Octetul lui Mendelssohn şi Serenada Op. 44 de Dvorak, iar după pauză, Simfonia a VII-a de Ludwig van Beethoven.

Octetul interpretativ, în frunte cu violonistul Remus Azoiţei, celebru de-acum, profesor din 2000 la Academia Regală de Muzică din Londra, a mai cuprins cinci violonişti şi doi violoncelişti, în fapt 4 fete şi 3 băieţi, toţi foarte tineri, încă elevi în ultimele clase la licee de profil sau deja studenţi, masteranzi, absolvenţi...Mi-ar plăcea să-i fi putut identifica, să vi-i descriu în plină desfăşurare, să vorbesc despre ei ca personalităţi devotate muzicii. Un muzicolog ar avea multe de spus despre înzestrarea lor, despre râvna întru profesionalizare. Un pictor sau grafician, un Sabin Bălaşa în cazul unei adolescente botticeliene, o Margareta Sterian, un C. Baciu, chiar şi C. Piliuţă ar fi găsit fără greş obiectul interesului lor de portretişti, iar în acordurile muzicale ale Octetului mendelssonian inspiraţia de a le fixa pe pânză: candoarea, ardoarea, frumoasa-calda îndrăgostire de cei împreună cu care evoluau, desigur pentru prima dată în viaţă, cu un noroc ce le-a ieşit cu grabă în cale, pe cea mai prestigioasă scenă a ţării. Înflorind, cu un cuvânt simplu, sub privirile iubitoare ale mentorul lor Remus Azoiţei, ce le arunca priviri complice, încurajatoare... ). Ce vedeam noi, ceilalţi, fără harul picturii? Un profil mozartian, nişte priviri halucinate sub bretonul copilăros, un gât de lebădă, un ochelarist spiritualizat, o cosiţă-coroniţă bălaie, învolburările unei iedere...

Şi mai presus de toate, vedeam şi ne pătrundeam de marea bucurie a muzicii trăită până la capăt, încă în primăvara vieţii fiind... 

A urmat  Serenada de Dvorak: doi oboişti, doi fagoţi, o violă, un contrabas, trei corni englezeşti şi doi clarineţi, deci unsprezece instrumenţişti, predominând suflătorii. Partitură de zile mari, muzică învăluitoare, murmure, reverbaraţii, ecouri propagându-se, îndepărtându-se sub zare şi revenind, cu elan sporit, sub imperativul armoniei celeste. Dvorak pare să se plaseze în chiar miezul muzical al lumii. Nimic nu scapă măiestreiei sale.

După pauză, în care unii dintre cei ce s-au trezit aplaudând între părţile Octetului, după aceea între părţile Sonatei, deci greşind de şase ori, fără  să-şi ia cumva seama, am revenit în sală pentru Simfonia a VII-a de Beethoven, sub bagheta freneticului Christian Badea. Cu o forţă tutelară, neluând seamă la nimic altceva decât inspiraţia sa, Compozitorul (cu literă mare, cum altfel?!) pune mâna pe motivul melodic şi nu-l mai scapă în veci, asta ar fi senzaţia. Nu mai puţin de 250 instrumente gem, vibrează şi exaltă sub semnul geniului beethovenian. Melodia urcă la cote abia suportabile - un triumf care nu lasă loc pentru nimic altceva, trebuind să i te supui. Dirijorul ia chip napoleonian, în momentele hotârâtoare ale marilor bătălii. Interpreţii i se supun, la rândul lor: gem, şoptesc, freamătă, tresaltă, exultă. Câtă tinereţe!, îmi spuneam, în extaz; câtă râvnă, ce devoţiune, ce bucurie a înfrăţirii sub semnul muzicii! Privirile noastre îi caută şi îi aleg din mulţimea interpreţilor pe cei opt îndrăgiţi deja în Octet, pe ceilalţi unsprezece admiraţi în Serenada op. 44. Ne-am înprietenit deja, suntem din aceeaşi stirpe spirituală; mergem cu ei mai departe, îi însoţim alături de mari interpreţi din orchestrele londoneze: flautistul  Michael Cox, trompetistul Rod Franks, cornistul Martin Owen, fagotista Julie Price, clarinetistul Chris Richards, oboistul Richard Simpson, toţi struniţi de capelmaistrul Bogdan Zvorişteanu, interpret carismatic, cu magnetism la membrii ansamblului orchestral. Aplauze dezlănţuite. Ovaţii, ovaţii... Flori ce se înalţă spre Dirijor, spre interăreţii care reîmpart buchetele către ceilalţi parteneri..

La final, conduşi de Mihai Miltiade Nenoiu, faimosul fagotist, iniţiatorul Concordiei, poetul, prietenul nostru de-o viaţă, schimbăm câteva cuvinte cu Remus Azoiţei (îi smulgem şi un autograf), cu însuşi Dirijorul Christian Badea... Cuvinte frumoase, fotografii. Veşti despre noi concerte, pe marile scene ale lumii. 

Muzica, însoţitoare a Omului încă din preistorie, o credinţă care nu l-a trădat niciodată, la bine şi la rău. Reinventându-se şi reînaripându-se şi înflorind iar şi iar, în orice primăvară...

ION LAZU: Fotografii