marți, 17 aprilie 2012

Scriitorul zilei: George Bălăiţă; poezii de Magda Isanos; fotografii

Scriitorul zilei: George Bălăiţă, n. 17 aprilie 1935
 


Se naşte la Bacău (tatăl său a fost funcţionar, mama sa a murit pe când el avea doar 13 ani), face liceul în oraşul lui Bacovia, performanţele sportive îl îndreaptă către Institutul de Educaţie Fizică din Bucureşti, dar după 2 ani abandonează; urmează 5 ani de viaţă nesigură, haotică, schimbând multe îndeletniciri: antrenor, profesor-suplinitor, desenator tehnic, metodist etc, însă de fapt continuându-şi lecturile acaparante şi încercările  literare. Debutează în 1962 cu proză scurtă în Luceafărul lui Eugen Barbu, iar în volum, doi ani mai târziu: Călătoria, 1964. În 1960 se înscrisese la Filologia ieşeană, fără frecvenţă, o va absolvi în 1967. Tot în 1964 este angajat redactor la revista nou înfiinţată Ateneu, unde va fi redactor şef-adjunct până în 1978, când se mută la Bucureşti. Între timp îi apăruseră alte culegeri de proză scurtă: Conversând despre Ionescu, 1966 şi altele, dar în 1975 apăruse romanul Lumea în două zile, care a schimbat din temelie percepţia asupra scriitorului. Primise premiul Uniunii Scriitorilor, apoi Premiul Academiei, devine secretar al Uniunii, primeşte o bursă la Yowa Univ.. În 1980 este numit directorul Editurii Cartea românească, urmându-i lui Marin Preda şi tot atunci este numit vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. După Evenimente, se retrage la revista trimestrială Arc a Fundaţiei Culturale, condusă de Aug. Buzura. Un alt roman performant este Ucenicul neascultător, 1977. Nopţile unui provincial, 1983, reuneşte tabletele publicate ani la rând în România liberă.
Mare stilist, cum prea puţini au existat în literatura ultimelor cinci-şase decenii, iar într-altfel, un contemplativ şi un fin ironist, cu neobişnuită capacitate de a vedea, de a descrie amănuntele semnificative din spectacolul lumii.

Citeşte mai mult:  http://www.romlit.ro/george_blia2
http://www.autorii.com/scriitori/george-balaita/

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:
 
 (Preumblare cu George B., după ce convenisem ora şi locul întâlnirii. Se declară mare admirator de vechi clădiri. Admirator al lui Ion Ghica. Îi spun că în schimbul epistolar se dovedeşte deasupra lui Alecsandri. E de acord. Am asistat la dezvelirea noului monument I.G. din faţa palatului, zic. Prea puţină lume. El  n-a ştiut, ar fi venit.)
Vreo două ore şi jumătate, de la Sf. Constantin, unde identificăm imobilul lui Paul Georgescu, pe care îl vizita. Intelectual interesant. Pe G.B. l-a apreciat mai mult cu mintea decât cu inima. Oare nu a stat şi Cella Serghi pe strada asta?, întreb. Nu-mi dă un răspuns clar. Vrea să afle dacă agreez proza tip Cella Serghi. Da, am şi cunoscut-o, am stat de câteva ori la aceeaşi masă, la restaurantul scriitorilor; e o scriitoare, i-am citit cu interes cele două cărţi: Pânza de păianjen şi Cartea Mironei. Aceşti autori de cărţi mai lesnicioase la lectură atrag în lumea cititului un număr foarte mare de oameni, care după aceea citesc şi literatură mai subtilă, zic. A lansat-o Camil Petrescu - şi doar nu era un scriitor care să semneze bilete în alb pentru orice aspirant fără talent. Şi mă gândesc chiar la faptul că eu însumi am început cu lecturi uşoare, întâmplătoare şi m-am ataşat definitiv de literatură. Dar câţi alţii nu au traversat aceeaşi experienţă! Câţi dintre noi am avut un cicerone în formarea gustului pentru lectură? El şi Ovidiu G. au fost gimnaşti de performanţă. A fost coleg la un moment dat cu Matei Vasile. Nu ştia că a murit acum câţiva ani. A avut un unchi închis 8 ani. Despre papa Ioan Paul al II-lea. Suportăm o intensă manipulare, nu neapărat prin minciuni sadea, ci chiar prin filmele documentare, inclusiv despre Hitler şi Stalin. Dărâmarea unor biserici, a asistat, a plâns împreună cu Ioan Alexandru, opriţi de cordoane de securişti. Un loc sfânt, unde mergea şi punea lumânări. Norman M. primeşte un sprijin de tip stea de Hollywood. Prietenul care l-a păcălit cel mai mult.
 Repet spusa lui Eugen N.: "Natura nu mai are de lucru până la toamnă!" G.B.  comentează: Un om deştept şi legat de natură, ca oricare vânător. I se pare că fac o faptă generoasă, de inimă. Cunoaşte foarte bine cartierul unde este acum Casa Poporului, aici se afla fostul stadion unde se antrenau în perioada 54-55. Pornim spre Drept, trecem Dâmboviţa, mergem prin parcul Casei Poporului. Povesteşte despre câinele lui, cu care l-am văzut în câteva seri prin zona Romană, negru, înalt, viguros, dresat. E o rasă adusă de însuşi Cezar din Anglia, aclimatizată în Italia, acest câine a apărut lângă centurion la defilarea prin Roma. Apoi intrăm în vorbă cu o doamnă, despre câinele ei prea gras. Nu poate rezista la plăcerea câinelui de a mânca. Nu-i poate refuza. – Dar plăcerea lui de a alerga, de a se zbengui prin iarbă?! – iar al dvs abia de se târăşte... Îl chinuiţi. Ea: Plăcerilor mele le ţin frâu, dar nu pot eu decide ce e mai important pentru câine. Nu-mi pot lua această răspundere. Eu, ca să tranşez lucrurile. Dacă ţineţi la animal, menţineţi-l sănătos. Or, obezitatea este o boală gravă, la om şi la animal.
Vorbim despre N. B., după ce vorbisem despre N.Ţ., de apreciat ca editor. Îi spun că N.B. a fost în Italia, unde a terminat încă o cărămidă. El: Ultimele vreo cinci mii de pagini de-ale lui N.B. sunt ilizibile. Eu: sunt foarte lizibile, în tranşe de 3-4 pagini, apoi constaţi că e redundant, se repetă, îşi proliferează textul. El: Are şi cărţi care rămân. Eu: Nu-l omologhez pe prozator ca valabil decât dacă surprind la el intuiţii poetice. (Mă întreb dacă îşi aminteşte schimbul nostru epistolar din perioada Ateneu, de pildă despre Oameni de porumb, despre Domnul general guvernează şi tot ce era pentru noi literatura latino-americană prin anii 60?) Oricum, văd că nu-şi amintea vizita noastră la atelierul lui C. Popovici. Îmi spune că Oroveanu îl clasează printre primii cinci sculptori români ai secolului XX.  Apoi C.P. i-a venit acasă, de ziua lui de naştere, cu bustul în ghips al lui Bacovia. Nu are bani să-l tragă în bronz. Îi spun de bustul lui Ionel Perlea – se bucură că şi Perlea are o străduţă ce-i poartă numele - şi atunci i-am spus de monumentul de la Slobozia. Apoi despre bustul lui G. Călinescu şi i-am indicat locul dinspre televiziune.
În parcul din faţa Academiei, căci revenisem pe jos spre Victoriei, discuţie despre jurnale, după el doar minciuni dulci; îşi face însemnări, dar nu le-a pus niciodată în ordine. Vine el timpul, îmi spuneam. Şi mi l-am amintit pe G.B. la redacţia Ateneu, notându-şi ceva pe-o hârtiuţă cât un timbru şi strecurând-o în buzunarul hainei. Vorbise la telefon, s-a uitat pe geam şi a spus cuvântul: aploaie. Probabil i s-a părut un bun nume de personaj. Dacă i-aş spune acest amănunt cred că ar rămâne perplex, nu alta. G.B. nu ştia ce s-a întîmplat cu statuia lui Carol I din Piaţa Palatului: calul ajungând sub Suvorov de la Focşani. Vedem amândoi pentru prima oară faţada teatrului care a ars lângă Poşta mare, acum piesă ataşată pe faţada unui hotel abia ridicat. Îi spun că am văzut imagini în Albumul Bucureşti, 3 volume, premiat de U.S.R. La Ideea Europeană lucrez corectură, pentru un mic câştig. Despre B., omul care a citit toate cărţile. Încerc să găsesc o paralelă între Pandrea şi B., ambii deţinuţi politici, oameni care nu au vrut să-şi abjure ideile. Şi G.B. spune că sunt totuşi foarte diferiţi. P.P. a gândit liber încă din tinereţe, a fost de stânga şi a devenit de dreapta, pe când B. este un om ascuns, un iezuit şi de fapt necreativ. A stat un an la asumpţionişti, la Blaj, zic. Da, dar are fire ascunsă şi e mereu cu acelaşi zâmbet prefăcut. Îl cunosc bine, zice. Îi spun impresionanta poveste a caietului albastru: în preajma sărbătorilor fusese la ai lui în Cluj, acum se întorcea la Bucureşti. În tren îl înhaţă agenţii care îl urmăriseră. El lasă valiza din plasa de sus, în speranţa că un student de pe banca vecină, vag cunoscut, o va recupera. Acela o predă la bagaje găsite, apoi o previne pe mama lui B care recuperează valiza, cunoscându-i conţinutul. Apoi „caietul albastru” ajunge la Nego şi în urmă la Regman, zăcând ani de zile în garajul acestuia. Recuperat mult mai târziu de B.. De ce nu şi-a publicat Caietul Albastru în 90-91, de ce abia în 97-98? se întreabă G.B., suspicios. În ideea că şi le-ar fi prelucrat în acest răstimp. Ceea ce ar fi o notă rea. Zic: Are vreo 10-12 inserturi din actualitate în jurnalul lui datat riguros 1954-1955, toate cu menţiunea „remember 96-97” – şi în care urmăreşte destinele câtorva personaje menţionate în perioada 55. Dar sunt în acest jurnal de tinereţe câteva mici proze de sine stătătoare, de foarte înaltă calitate, mici bijuterii, capodopere. Şi ca să-l conving: Nu am scris eu însumi textul romanului Ruptura în 1991-92, l-am bătut pe calculator la Ţone şi iată că volumul a apărut abia în 2004, deci cu 12 ani întârziere, timp în care nu m-am mai atins de manuscris. Din lipsă de bani, de relaţii, de oportunităţi. Cum nici el nu are bani pentru bustul lui Bacovia. Îi spun toate astea, dar l-am şi convins?
Rămânând în zona bacoviană, îi spun despre recitalul Lidiei cu Amurg violet, împreună cu Ilinca Dumitrescu, etc. G.B.: Nu cunoaşte un alt caz mai odios de trădare şi prostie precum cel al intelectualilor români. Precizează: eu nu sunt intelectual, sunt artist. Când îi spun că am avut prudenţa să nu trăiesc din scris, zice: Nici eu n-am trăit din scris. Dar de pe urma scrisului, aş fi adăugat. Mirându-mă că nu vede deosebirea, destul de mare, totuşi. Despre Gigi A., a auzit că ar trăi în Bucureşti. Dar din ce trăieşte? Acest om există? E pipăibil? E prietenul meu, zic, de dinainte de plecarea în exil. A fost campion de fond, a făcut rugby cu Ahoe, acum trăieşte în Bucureşti, are un apartament somptuos în blocul Spicul, unde l-am vizitat de câteva ori, cu mari colecţii de artă; din ce? din hotelurile pe care le are soţia lui, Helene. Se miră. Se miră când îi spun că evreii se ajută între ei, ce-i drept, dar nu se preocupă de posteritatea scriitorilor evrei, şi îi spun că am dat telefoane la Comunitate şi nu au fost cooperanţi. Ţi-ai notat numele?, mă întreabă. Dar pe cine interesează, mă gândeam... Şi: Mă ocup eu cu pâre? Câţi oameni, atâtea abordari...
***
George Bălăiţă a fost redactorul care, la recomandarea poetului Radu Cârneci, mi-a publicat primele poezii în revista Ateneu, în nr. 5, din decembrie 1964 (de câţiva ani lucram ca prospector în Moldova, zona Subcarpatică); apoi mi-au apărut şi alte grupaje de poezii. Am rămas în corespondenţă cu G.B., care m-a îndemnat să scriu şi proză. Mi-a şi publicat primele 2-3 proze, probabil în anul 1967 sau 1968. Fapt este că deşi mă consideram în continuare poet, am debutat în volum cu proze scurte: Ningea în ochii ei albaştri, 1970. Cînd GB a devenit director la Cartea românească, unde cu Mircea Ciobanu ca redactor publicasem volumul Blana de viezure-povestiri, am mai scos împreună două romane: Rămăşagul, 1982 şi Capcana de piatră, 1987. Referiri din acea etapă, în volumul Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007.




















Poezia zilei:

Magda Isanos (n. 17 aprilie 1916 )

În dimineţile clare

Uneori, în dimineţile clare,
mă uit drept în soare râzând
şi nu pot crede c-am să mor în curând;
viaţa mea suna înalt, fără-ntristare.

Cred în ea, cred în numele ei
si-n colorile-anotimpului meu,
zveltă ca mestecenii, mereu,
să freamăt aş vrea în soarele-acesta dintâi.

Poate nu va fi seaăa, poate nu va cădea
în putred octombrie fruntea-mi aprinsă;
în glumă pun mâinile mele pe piept si zic
viata e stinsă de mult, viaţa e stinsă…

Însă mai plin decât grădinile-n vară,
sângele meu sună atunci ridicând
o dulce-auroră-n obrajii de ceară:
o, nu-i adevărat c-am să mor în curând…


ion lazu: fotografii...