Scriitorul zilei: Matei Alexandrescu; O reîntâlnire cu poezia lui Minulescu,II;comentarii, poezii, fotografii

Scriitorul zilei: Matei Alexandrescu, n.30 aprilie 1906- d. 5 noiembrie 1979
 

Târgoviştean la origine, fiu al unui şef de gară, termină liceul Enăchiţă Văcărescu din fosta capitală a Ţării româneşti, apoi şi va urma Filologia din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1931 şi devenind unul dintre asistenţii lui Mihail Dragomirescu. În mod neaşteptat, continuă cu o carieră administrativă la Prefectură, apoi din 1942 la Ministerul Propagandei, epurat în 1946.  Nevoit să-şi câştige existenţa din munca de contabil, revine în literatură după două decenii, supunându-se deci sinusoidei care i-a afectat pe toţi literaţii interbelici de dreapta.
Debutase cu poezii în 1926 şi îi apăruseră câteva volume de poezii, în maniera vremii, un lirism de plan secund, discret, miniatural, mizând pe arta cuvântului, inspirându-se din pictura naivă a iconarilor, din folklor, îndeosebi pe latura sa grotescă; dar se remarcase în lumea culturală prin recenziile şi foiletoanele sale în nenumărate reviste, prin articole polemice, cât şi prin dialoguri cu o seamă de scriitori ai epocii (şi cu supravieţuitorii Interbelicului), de la Camil Petrescu; Perpessicius, Dragomirescu, Cioculescu, Gib Mihăescu, Sebastian şi până la cei avangardişti: Saşa Pană, Ion Vinea, Ilarie Voronca, N.D. Cocea, Constantin Nisipeanu etc. Sunt chiar textele pe care le reia în revista Ramuri, la sugestia lui Şerban Cioculescu, adunându-le într-un volum de Confesiuni literare. Dialoguri, 1971. Ar fi vrut să afle în ce măsură opera se sprijine pe date din biografia autorilor intervievaţi. Va continua să scrie poezie, în deosebi sonete, o selecţie a acestora este volumul Donna Sixtina.O antologie a liricii sale este volumul Catarg, 1973.

Opera:  În insula unde-nfloreau coralii,  1931; Leagăn de îngeri, 1935; Jocul cuvintelor, 1939; Vămile văzduhului, 1942; Donna Sixtina, 1970; Confesiuni literare. Dialoguri, I, 1971; Catarg, prefaţă de Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1973.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Matei_Alexandrescu
http://agonia.ro/index.php/author/0035376/index.html

Poezia zilei

Ion Lazu
Ulcica de lut

În penumbra dintre ferestre

O ulcică de lut vieţuieşte

Aproape de-o vară întreagă –

Inimă neagră.

Îi spun aşa de parcă s-a depus

Peste sufletul celui dus.

Şi astfel, trează,

După cum lumina se cumpăneşte,

Inima neagră pulsează.

Şi trupul din aer trăieşte...

1969

 ion lazu: O reîntâlnire cu poezia lui Ion Minulescu, II.

Ascultând în linişte coparticipativă - nici nu se cere mai mult decât o tăcere reculeasă când ascultăm poezie... o linişte în care ţi se deschid nebănuite luminişuri pentru surprize acustice şi vizuale, pentru uimiri şi reverii -, pentru a sesiza, de pildă, că prin uşa deschisă dinspre balcon se prefiră neostoitul ciripit al vrăbiilor pământului, că este de perceput clipocitul ploii pe streaşină - când să fi început ploaia?, că olanele de o formă neobişnuită ale acoperişului vilei din vecinătate, udate de picături, au o sclipire metalică, de tuci; să sesizezi  pulsând penumbra dintre tablourile de pe pereţii muzeului, să te gândeşti că vocea lui Septimiu Sever (pe care l-ai admirat în Menajeria de sticlă, împreună cu Lucia Sturdza-Bulandra) ţi-a amintit pe moment de Ludovic Antal, de strălucitele sale recitări - şi să te întrebi oare de ce nu-l mai auzim pe inegalabilul recitator la RRC, cu toate că au numeroase înregistrări "de aur" în Fonotecă; te vezi, în amăgirea unei clipe, alături chiar de Antal, intrând în sala de la Dalles, iar din difuzoare răsuna melodia de curând lansată: Cânta un matelot la proră... Ţi se confirmă o dată în plus claritatea vocii lui Ion Lucian, te surprinde adecvarea lui Octavian Cotescu, despre care nu ştiai mare lucru ca recitator: nota gravă, pe cât de justă în fond, din Romanţa celor trei corăbii, sau nostalgia din Crepuscul la Tomis, dar şi visătoria din Spre insula Enigma; eşti mulţumit de exactitatea abordării lui Dinu Ianculescu, care îţi dă prilejul să construieşti imagini simboliste, să aduci laolaltă referinţe culturale, să remarci chiar amănuntul că Minulescu rimează vis cu Beatris, ca totuşi Ianculescu să pronunţe corect, sacrificând rima: Beatrice, fiind în chestiune muza lui Dante... Dar nu cumva între timp aversa de ploaie s-a consumat? ca orice capriciu...; prin draperiile de la sufragerie răzbat spoturile soarelui redivivus... Aproape că l-ai iertat pe Florin Piersic, care face dovada că s-a străduit să înţeleagă poezia, frazarea sa e corectă, s-a emancipat de preeminenţa rimelor, însă... însă s-ar spune că tocmai vocea nu-l ajută până la capăt. Are cum ştim o voce mică, fără amplitudine, mişcându-se pe deasupra lucrurilor... Şi, printr-o ironie, anume lui i-a revenit să citească Romanţă fără ecou...

Şi se încheie recitările. Începe muzica pe versuri de Ion Minulescu. Două sau trei melodii interpretate de Margareta Pâslaru. Dacă ar fi cântat cu o idee mai sus, aş fi zis că e Adamo. Dar de unde Adamo?! Urmează Florin Bogardo, cu două melodii, totuşi mai bun compozitor decât interpret al propriilor creaţii - şi în fine, regalul zilei: Doina Badea. Nu-mi pot stăpâni admiraţia şi tremurul emoţional, aşa încât la final exclam, parcă fără voie: "Nu am avut niciodată o altă cântăreaţă de muzică uşoară mai bună!" Am chiar sentimentul că de la Cânta un matelot..., de la această norocoasă întâlnire compozitor-înterpretă s-a produs o cotitură în muzica noastră uşoară, atât componistic cât mai ales la nivelul interpretării. 

Şi, iată, ca prin minune, s-au dezlegat băierile înţelegerii poetului Ion Minulescu. Mai întâi, ascultându-l chiar pe poet recitându-şi cele două romanţe pentru mai târziu, ai revelaţia faptului că însuşi G. Călinescu nu făcea decât să-l imite în psalmodierile sale, ce pe-atunci mi se păruseră jucate, nefireşti... Deci asta era, îţi spui, învăţase lecţia succesului la public de la înaintaşul poet simbolist, neîntrecut recitator, care le lua apa tuturor confraţilor, în turneele de şedinţe literare prin ţară.Fără ca totuşi divinul critic să reediteze cât de cât fulminantul succes al lui Minulescu... O comparaţie între cei doi, din acest punct de vedere, îl dezavantajează net pe critic. Ambii cu lavalieră, ochelarişti, histrioni, cu un cabotinism bine jucat, poetul avea vervă eclatantă, avea firvolitatea intrinsecă, , vitalitatea celui ce "dă mingea la bătaie" vorba Yankeului, e un pozeur de mare efect scenic - pe când Călinescu este monoton, repetitiv, alunecat în vetusteţe pseudo-aulică.
Înţelegi că Minulescu se îndrăgeşte pre sine în această ipostază de vedetă avant-la-lettre, el are un instinct infailibil al reuşitei, nu vrea nicicum să o scape din mână, chiar sacrificând perspectiva academică. El este un poet care dă la foc mare teme considerate ca minore ale simbolismului, însă o face nu doar cu teribil aplomb, ci o face cu neegalată iscusinţă, cu abilitate şi uzând de incontestabila sa înzestrare muzicală şi plastică.  "Pe-ntinsul Mării Marmara" nu este "ce pare a fi", adică un vers exotic şi de umplutură (printre atâtea gratuităţi lansate cu superbie, "pentru toată lumea"...), ci mai degrabă o formulare găsită cu instinct fără greş: a simţit nevoia unui mare număr de a, alăturaţi vocabulei "întinsul", parcă anume ca să ofere rezonanţa necesară celui care cânta la proră, singur, nemărginirii, în pofida faptului că nu avea speranţa să fie auzit... Când se recită versurile Porniră cele trei corăbii, te poţi gândi, dincolo de ce scrie chiar autorul, că au pornit de la tine şi se îndepărtează iremediabil: Tinereţea, Speranţa, Iubirea, sau cine mai ştie ce altă tripletă a unor binecuvântări ce ne părăsesc fără veste, fără regrete, fără întoarcere... Dar de ce nu ne-am gândi că e vorba despre acestea trei: Poezia, Muzica, Plastica... Ai brusc revelaţia că în zadar ar fi talentul poetic propriu-zis al lui Minulescu, de nu l-ar fi slujit la maximum muzicalitatea naturală a autorului şi puterea lui de a crea imagini vizuale. Spre confirmare, ne amintim că a iubit muzica şi pictura, că a fost prieten cu mari compozitori şi plasticieni, că a scris cu fervoare şi aplicaţie despre mişcarea artelor în epocă....
Iar despre arta plastică din Muzeul Minulescu, data viitoare: Romanţa celei ce s-a-ntors...

Ion Lazu: Fotografii (Colina dispărută, II)