Scriitorul zilei: Ion Heliade Rădulescu, n. 2802- d. 27 aprilie 1872
O cronică de Tudor Cicu la Veneticii, III
poezia zilei
S-a născut la Târgovişte (mama sa avea nume grecesc), dar a venit în curând la Bucureşti unde a început învăţătura în limba greacă, ajungând să iubească poezia şi chiar să traducă din poeţii la modă. Româneşte a învăţat citind Istoria despre începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior. A urmat şcoala la Sf. Sava, succedându-i la conducerea ei lui Gh. Lazăr, care-i fusese profesor. (Vor sta alături şi în grupul celor patru celebre statui din piaţa Universităţii, acum mutate temporar în zona parcului din faţa clădirii Parlamentului. Dar o placă de marmoră pe zidul unei clădiri de lângă Palatul Şuţu atestă existenţa primei Tipografii înfiinţată de acelaşi I.H.R.).
Îndrăgostit de idei, de cultură, de ridicarea maselor la învăţătura cărţii, este unul dintre fondatorii culturii româneşti, începând cu Gramatica românească, 1828, apărută la Sibiu; a pledat pentru simplificarea alfabetului chirilic, pentru scrierea fonetică, simplificatoare, pentru introducerea de neologisme pe filiera romanităţii, mai accesibilă, pentru unificarea limbii române, pentru înfiinţarea de şcoli, de gazete, de teatre. A militat pentru literatura originală dar şi pentru numeroase traduceri şi adaptări din literatura universală, visând la o bibliotecă atotcuprinzătoare, pusă la dispoziţia poporului, pentru a-l lumina şi ridica din crunta şi prelunga înapoiere. Astfel, în 1827 înfiinţează Societatea Literară, împreună cu Dinicu Golescu. Tipograf şi editor, nevoit să le facă pe toate, ca la un început de cultură, personalitate carismatică, deschisă ideilor noi, om cu iniţiative, asumându-şi greul începuturilor, înfiinţează în 1829 Curierul românesc, prima gazetă în limba română, iar în 1837 Curierul de ambe sexe. În 1830 îi apar traducerile din Lamartine, cărora le adaugă patru poezii originale. În 1833 înfiiinţează ]mpreun[ cu Ion Câmpineanu şi C. Aristia Societatea filarmonică, iar un an mai târziu devine directorul unei şcoli de muzică şi declamaţie pentru formarea actorilor. În 1835 traduce şi publică Amfitrion, comedia lui Moliere. Tot atunci scoate Gazeta Teatrului Naţional, cu suplimentul său Muzeul Naţional. În 1836 îşi adună într-un volum totalitatea scrierilor sale "de proze şi poezie". Participă la revoluţia paşoptistă, este coautor la redactarea proclamaţiei de la islaz, face parte din guvernul provizoriu.
Îndrăgostit de idei, de cultură, de ridicarea maselor la învăţătura cărţii, este unul dintre fondatorii culturii româneşti, începând cu Gramatica românească, 1828, apărută la Sibiu; a pledat pentru simplificarea alfabetului chirilic, pentru scrierea fonetică, simplificatoare, pentru introducerea de neologisme pe filiera romanităţii, mai accesibilă, pentru unificarea limbii române, pentru înfiinţarea de şcoli, de gazete, de teatre. A militat pentru literatura originală dar şi pentru numeroase traduceri şi adaptări din literatura universală, visând la o bibliotecă atotcuprinzătoare, pusă la dispoziţia poporului, pentru a-l lumina şi ridica din crunta şi prelunga înapoiere. Astfel, în 1827 înfiinţează Societatea Literară, împreună cu Dinicu Golescu. Tipograf şi editor, nevoit să le facă pe toate, ca la un început de cultură, personalitate carismatică, deschisă ideilor noi, om cu iniţiative, asumându-şi greul începuturilor, înfiinţează în 1829 Curierul românesc, prima gazetă în limba română, iar în 1837 Curierul de ambe sexe. În 1830 îi apar traducerile din Lamartine, cărora le adaugă patru poezii originale. În 1833 înfiiinţează ]mpreun[ cu Ion Câmpineanu şi C. Aristia Societatea filarmonică, iar un an mai târziu devine directorul unei şcoli de muzică şi declamaţie pentru formarea actorilor. În 1835 traduce şi publică Amfitrion, comedia lui Moliere. Tot atunci scoate Gazeta Teatrului Naţional, cu suplimentul său Muzeul Naţional. În 1836 îşi adună într-un volum totalitatea scrierilor sale "de proze şi poezie". Participă la revoluţia paşoptistă, este coautor la redactarea proclamaţiei de la islaz, face parte din guvernul provizoriu.
Din 1843 înfiinţase Loja Frăţia, căreia îi devine Mare Maestru în 1861. Influenţat de viziunea romantică a lui Lamartine, scrie fragmente din poemul eroic Anatolida sau Omul şi forţele, rămas neîncheiat. În acelaşi stil scrie O noapte pe ruinele Târgoviştei, apoi şi mitul popular Sburătorul, considerat capodopera sa de scriitor. A fondat Societatea Academică Română şi i-a fost primul preşedinte între 1867-1870.
Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade-R%C4%83dulescuO cronică de Tudor Cicu la Veneticii, III
Refugiul din "Veneticii" lui Ion Lazu: necunoscuta din spatele frontului, pe vreme de război
3. Viaţa – un fluviu care curge mai departe
Îl înţelegem pe autor, abia când afli ce spunea Cioran despre nenoroc: „Fericitule Iov, care nu erai silit să-ţi comentezi strigătele!”. În rest, parcă îl auzi pe Grigore, pustiind cu cuvintele sale întâmplări ceva mai vesele de pe malul Nistrului. Nenorocirea are o parte bună: ne învaţă să-i cunoaştem pe oamenii adevăraţi. Destinul fiecăruia (ne dă de înţeles autorul), se făureşte prin caracterul pe care ţi-l dezvălui singur cu prilejul unor astfel de nenorociri. Şi, fiindcă o nenorocire nu vine niciodată singură, asistăm şi la clipa care vine să-i ia prin surprindere. Găiţoaia, izgonită din casa concubinului, îşi cere înapoi căsuţa în care refugiaţii din Basarabia, repartizaţi de autorităţile locale, începuseră să se integreze cât de cât, la cursul firesc al vieţii.
Familia Manu se mută la Sărăceşti, nume predestinat parcă secetei şi foametei din 47, descrisă de autor la pag. 204-205: „dar lumea spunea că dacă nici moaştele sfintei nu aduc ploaia, o să ne mâncăm între noi, ca moldovenii”. Scenei morţii lui Papa (în sanatoriu) de dublă pneumonie, îi urmează scena trecerii în nefiinţă a copilului cel mare, Mihăiţă, asemeni pârjolului, dintr-un timp venit să lase pustiu, după tot ce a mai rămas pe vreme de secetă. Timpul (va demonstra autorul şi în „Veneticii”) va încăleca omul, lipsindu-l de şansa de a lua calea demiurgului, pe care o viaţă l-a venerat. Transcriu aceste gânduri, numai pentru cititorul meu, chiar dacă trăirile sale sunt departe de ale autorului care şi-a scris cartea cu gândul la câţi alţi părinţi ai lumii acesteia. Mi-e greu acum, să spun, dacă partea a doua a romanului „Scribul familiei”, şi-ar fi avut sau nu locul după o primă parte, diferită ca stil şi scriere de prima. Dar, nu-mi pot ascunde acum, mărturisind aici, că lacrimile cele strecurate pe la colţurile ochilor, au venit abia în partea a doua. Aşadar, doar în partea a doua, o bună memorie a autorului, dă prilej cititorului să asiste la cele mai nostalgice - şi idealizate chiar - tablouri de familie, unde evocările sunt tratate realist şi întregesc înţelegerea personajelor din prima parte.
Asistăm la un al doilea roman, care ne dă cheia înţelegerii evenimentelor desfăşurate în prima parte. Sufletul autorului e tot timpul cu gândul la cele demult petrecute, iar memoria sa, îşi retrăieşte trecutul prin povestirile personajelor care duc viaţa romanului mai departe. Aici, autorul are ceva din destăinuirea lui Voiniţki, fiul văduvei Maria Vasilievna, din „Unchiul Vania” al lui Cehov, care spunea aşa: „Iată, va ploua şi natura se va împrospăta, se va înviora. Dar eu voi rămâne plouat. Zi şi noapte, ca un spiriduş, mă apasă gândul că mi-am pierdut viaţa irevocabil”. Nu mulţi scriitori români manifestă o atât de corectă înţelegere a mentalităţii satului, încât (chiar idealizate) trăirile unei familii să coincidă cu trăirile unei comunităţi. Aici, intervine pana autorului, singurul care cunoaşte destinul şi interesele personajului creionat. Cu atât mai mult, cât, numai o inimă de femeie ca a Verei, le poate ascunde atât de bine ca să nu le ghicească toată lumea. Omul lipsit de îndoieli, e tot atât de departe de lumină ca întunericul planetar. Ceea ce nu e şi cazul Verei, care prin Anişoara (sora autorului), destramă încâlceala acelei nopţi de pomină, cum a fost cea cu furatul cailor. „Că viaţa nu se încurcă”, cum bine spune naratorul.
TUDOR CICU (va urma)
TUDOR CICU (va urma)
ion lazu: Un comentariu la simpozionul Limba şi Literatura pe internet
Ieri la 12:00 mă prezint la Rotonda MNLR, invitat de poeta Eugenia Ţarălungă la un simpozion despre literatura pe internet. Acolo lume deja adunată, însă nu cine ştie ce, ca să folosesc un eufemism; iar între timp mi-am dat seama că o bună parte dintre actanţi veneau de la Universitatea din Iaşi. În fapt este vorba despre o manifestare mai complexă, aceasta fiind deja a 6-a sesiune anuală cu invitaţi din toată ţara, iar dezbaterea noastră se desfăşoară sub titlul incitant: "Straturile" creaţiei literare - scriitori, forumişti, savanţi în hăţişul Internet. Fiind în chestiune o temă fierbinte pentru de.alde noi, nu zăresc totuşi decât prea puţini scriitori: Ioana Sandu, Lucian Gruia, Genoveva Logan, Mariana Şipoş, poate şi vreun scriitor necunoscut mie. Iar dintre cei trecuţi în program, lipsesc: Lucia Verona, Cornelia Maria Savu, Adrian Kuciuk... Participând pentru prima dată la un simpozion despre internauţi, sunt numai ochi şi urechi. Mă văd cu scriitorul Radu Voinescu, de care mă leagă o lungă prietenie literară, ambii bucuroşi de întâlnire, căci ale vieţii valuri (şi curenţi) ne poartă ăncolo şi-ncoace fără voia noastră, care, nu-i aşa? am vrea să adăstăm, să ne tragem suflarea, să stăm de taină...
Cu o mică amânare, pentru interviuri la Radio şi televiziuni, începem. La pupitrul de comandă al dezbaterilor, Eugenia Ţarălungă, Rodica Zafiu şi Radu Voinescu. Ni se spune că avem la dispoziţie cca 2 ore pentru cele vreo 7 subpuncte ale discuţiei, ceea ce la debut părea cât de cât acoperitor, dar după 3 ore şi jumătate am convenit că ne-ar mai trebui încă multe ore pentru a tranşa lucrurile. Discuţii extrem-extrem de incitante, imediat după prima rundă a celor de la prezidiu ( R. V. despre explozia internet în 1992, despre o răscruce în 2002, despre era comunicării online, despre marile firme ce s-au impus pe piaţa mondială; dna prof. R.Z. despre marile progrese şi facilităţi create prin accesul direct la Dicţionare, gramatici etc etc, inclusiv la acea realizare de excepţie a Bibliotecii metropolitane: DacoRomanica www.dacoromanica.ro/ , cea mai mare bibliotecă online din ţară, care înseamnă scanarea unui număr de 3 milioane şi jumătate de pagini de tipăritură românească, făcând accesibile colecţiile de ziare şi reviste din secolul trecut etc, aspect pe care, mi-a dat seama cu surprindere, nu toată lumea din sală îl cunoştea); au vorbit de la Iaşi dnii Dan Cristea (despre o anumită încetineală şi despre imensul consum de energie pentru progresele ce s-au făcut în aceşti 35 de ani de când activează în domeniu), dl Dan Stoica (despre proiectele iniţiate, aflate în aşteptare, în derulare), dna Adriana Vlad despre multa muncă pentru constituirea unor corpusuri, pe domenii, despre competenţe, greutăţi, drepturi de autor; dl acad. Dan Tufiş, director al Institutului pentru inteligenţă artificială din Bucureşti, despre aceeaşi problemă a corpusului, cu nenumăratele dificultăţi, inclusiv cele decurgând din dreptul de proprietate intelectuală; de exemplu, pentru o anumită lucrare au utilizat date de la o firmă străină - nu intru în detalii - iar după prelucrare, când să publice rezultatele, au cerut acordul firmei, care i-a lăsat în ceaţă...; aflăm că rezultatele cele mai performante s-au înregistrat în constituirea corpusului juridic, un domeniu în care specialiştii au reuşit să se pună de acord) şi Daniela Gîfu, care a exemplificat cu cazuri de folosire anapoda a limbii în schimburile de mesaje dintre forumişti/internauţi. În privinţa drepturilor de autor pentru textele pe care ar dori să le folosească în studiile iniţiate şi în alcătuirea mult doritului corpus lingvistic, din partea cercetătorilor de la Iaşi ni se spune că s-a încercat sensibilizarea unui parlamentar, care ar fi de acord să iniţieze o lege a dreptului de autor, dar nu prea curând, din lipsa unor jurişti versaţi, capabili să redacteze textul legii respective. Dl Radu Enache, consilier la Ministerul Culturii se arată dipus să sprijine acţiunea, dar se plânge la rându-i de lipsa juriştilor chiar la minister. Nu intru propriu-zis în detalierea problemelor discutate, ele fiind de strictă specialitate, abordate cu vădită implicare de cercetători.
Şi, din aproape în aproape s-a ajuns la subpunctul "scriitorii şi hăţişul Internet". E.Ţ. m-a invitat să-mi spun opinia. Redau pe scurt, străduindu-mă să nu uit esenţialul. Am afirmat că scriitorul are o misiune, o menire, aceeaşi din totdeauna, de la descoperirea scrisului. Lucrurile în ce-l priveşte nu se pot schimba decât în aspectele secundare. Iar în fapt misiunea scriitorului ar trebui să înceteze la capătul muncii de redactare a textului prin care el se adresează cititorilor. Scriitorul n-ar trebui să fie nici editor, nici impresar, nici distribuitor al propriei opere. ( O făcea Ion Heliade Rădulescu, dar în condiţiile începutului de secol XIX în Principatele române, când totul trebuia luat de la zero - vezi mai sus, rubrica Scriitorul zilei). Dar ne adaptăm, de nevoie, constrânşi de împrejurări. A trebuit să învăţăm digitalizarea textelor noastre (pe care le-am migălit de mână, pe care le-am bătut apoi la maşina de scris, ca în a treia fază să le digitalizăm..., căci de-o vreme editurile nu mai primesc texte decât sub această formă. Şi de fapt, situaţia cărţii, a produsului literar nu este defel explozivă în era exploziei informaţionale şi a satului planetar. Cărţile nu apar decât în tiraje modice, de 3-500 exemplare - şi nu e doar situaţia de la noi - , pe care difuzorii se feresc să le preia, idem librarii, practic există puţine şanse ca o carte editată în Bucureşti să ajungă în librăriile de la Suceava, Oradea, chiar Constanţa. Şi invers. Câte exemplare poate să dea "din mână" autorul? S-a petrecut acelaşi lucru cu revistele literare, care nu sunt difuzate corespunzător, aşa că s-a trecut la postarea lor pe internet. Dar, repet, performanţele internetului, care în mod teoretic fac posibilă citirea imediata a unui text în orice loc de pe glob, este doar o virtualitate, iar nu un fapt real. Scriitorul îşi postează textele sale pe site-ul personal, sau pe blog. Îl munceşte cu credinţă, străduindu-se să dea texte la cel mai înalt nivel valoric. Dar iată ce mi se întâmplă. După ce am lucrat timp de 2 ani şi jumătate pe un blog cadorisit de un prieten, acel blog, afiliat unei firme canadiena, a dispărut în neant, fără nici o posibilitate de recuperare. Nimeni nu mi-a spus că un blog e un lucru fragil, că trebuie să-mi salvez pe DVD, periodic, munca. Ar trebui să existe această atenţionare din capul locului. Dar multe alte aspecte am de reproşat celor care alcătuiesc programe online, dar de fapt nu duc lucrurile la capăt. De ani şi ani primesc mesaje în engleză, ceva de genul: "Poate vă interesează acest mesaj". Nimic mai simplu, chiar elementar. Însă traducerea automată în română e catastrofală. Nu se înţelege nimic, sunt 4-5 cuvinte ce nu au nici o legătură logică între ele, practic nu poţi deduce ce ţi se cere/oferă/sugerează. Or, aici nefiind vorba încă despre traducerea automată a unor texte, de orice fel ar fi ele, cu atât mai puţin a celor literare, aici avem a face cu o propoziţie simplă, o informaţie dată în engleză şi care chiar din primul moment ar fi trebuit tradusă corect, de un cunoscător, nu lăsată la cheremul traducerii automate. Asta dovedeşte superficialitatea/suficienţa/iresponsabilitatea/aroganţa celor ce au lansat un aşa-zis nou program, fără să-l ducă la bun sfârşit. Ieri, postând 3 poeme ale unui autor român, copiate de pe internet, fără diacritice, am pierdut 10-15 minute să le pun diacriticele. Am salvat lucrarea; însă redeschizând blogul, am constatat că munca mea dispăruse fără urmă. (Dl Cristea, din apropiere, nu pare să-mi dea crezare. Dar astăzi, văd la TV o emisiune cu probleme de ecologie; însă subtitrării îi lipsesc diacriticele, vă daţi seama cât de anapoda e totul; fără îndoială că s-a subtitrat cu diacritice, dar ele au dispărut în neant - iar în mod paradoxal, totuşi litera  a supravieţuit dezastrului. Nostim, nu, pe cât de autentic. Să numim asta doar lipsă de profesionalism?) Şi sunt nenumărate exemple că programatorii lucrează în dorul lelii. Aici nefiind vorba despre confidenţialitate, despre dreptul de proprietate, ci despre neglijenţe greu de înţeles, dacă nu cumva este vorba despre lipsa de răspundere a manipulatorilor respectivi, ascunşi în spatele anonimatului (aşa se poate explica de ce preşedintele unei ţări este convocat la NATO ca prim-ministru. De ce? Nu ştim, aşa figurează în calculator... Sau al formulărilor echivoce.. De ce nu i s-a răspund dlui acad. D.T prin da sau nu, ci cu o formulare de tipul: "pentru aceasta consultaţi termenii contractului"?
Fiindcă am fost întrebat ce postez pe blogul cel nou (pe care singur mi l-am constituit), am spus că în fiecare zi postez un medalion de scriitor, după data naşterii sau a decesului, asta însemnând: un portret, 2-3 coperţi de cărţi, o notă biografică, o listă privind opera autorului, o evocare a împrejurărilor în care ne-am cunoscut; folosesc fragmente din volumul Scene din viaţa literară, sau din jurnalul meu ce se întinde pe trei decenii, nepublicat, sau din textul Odiseea plăcilor memoriale, de asemenea în manuscris. Cu imaginea imobilului unde a locuit scriitorul. Sau a plăcii memoriale, dacă nu cu autograful obţinut cândva de la autor. Şi postez zilnic poezii personale, comentarii ale unor evenimente culturale, concerte, expoziţii, târguri de carte, lansări, însemnări de scriitor, cronici literare, etc etc. Şi 5-10 fotografii din imensa mea arhivă. Cam asta ar conţine postarea dintr-o singură zi pe blogul meu. De ce fac asta? Pentru că este o modalitate de a valorifica şi a pune ordine într-un material acumulat în decenii dar şi ca să valorific notele şi comentariile ce ţin de jurnalul meu zilnic. Un scriitor îşi munceşte textele, aceasta ar fi ideea, indiferent de condiţiile de difuzare, indiferent dacă impactul asupra cititorului este instantaneu saă dimpotrivă, se va produce peste ani sau deloc.
Eugenia Ţarălungă mă roagă să spun câte ceva despre "acţiunea plăci memoriale". Da, am iniţiat acest proiect, aprobat, însuşit şi finanţat de USR, dar de care apoi am înţeles că trebuit să mă ocup pas cu pas: întocmirea listelor, aflarea adreselor, obţinerea aprobărilor de la locatari, confecţionarea plăcilor, fixarea lor pe faţada imobilelor. Ca apoi să edităm la MNLR şi un Album cu case de mari scriitori. Practic, în 70 de ani USR fixase 70 de plăci memoriale. În cadrul acestui proiect, în decurs de 2 ani am fixat plăci memoriale pentru mai mult de 200 scriitori din Bucureşti. Sunt rugat să spun dacă am avut greutăţi. Iar în fapt, poeta ştie bine că am predat editurii MNLR cu 3 ani în urmă textul unei relatări a numeroaselor peripeţii legate de proiectul plăci memoriale, manuscris care şi azi aşteaptă să fie publicat... Am dat câteva exemple de refuzuri: Mihail Dragomirescu, Paul Zarifopol..., fără să intru în detalii. Am dat şi câteva exemple de plăci memoriale care în ultimele două decenii au dispărut: Sadoveanu, Cezar Petrescu, Maria Banuş, Perpessicius...
(va urma)
Ieri la 12:00 mă prezint la Rotonda MNLR, invitat de poeta Eugenia Ţarălungă la un simpozion despre literatura pe internet. Acolo lume deja adunată, însă nu cine ştie ce, ca să folosesc un eufemism; iar între timp mi-am dat seama că o bună parte dintre actanţi veneau de la Universitatea din Iaşi. În fapt este vorba despre o manifestare mai complexă, aceasta fiind deja a 6-a sesiune anuală cu invitaţi din toată ţara, iar dezbaterea noastră se desfăşoară sub titlul incitant: "Straturile" creaţiei literare - scriitori, forumişti, savanţi în hăţişul Internet. Fiind în chestiune o temă fierbinte pentru de.alde noi, nu zăresc totuşi decât prea puţini scriitori: Ioana Sandu, Lucian Gruia, Genoveva Logan, Mariana Şipoş, poate şi vreun scriitor necunoscut mie. Iar dintre cei trecuţi în program, lipsesc: Lucia Verona, Cornelia Maria Savu, Adrian Kuciuk... Participând pentru prima dată la un simpozion despre internauţi, sunt numai ochi şi urechi. Mă văd cu scriitorul Radu Voinescu, de care mă leagă o lungă prietenie literară, ambii bucuroşi de întâlnire, căci ale vieţii valuri (şi curenţi) ne poartă ăncolo şi-ncoace fără voia noastră, care, nu-i aşa? am vrea să adăstăm, să ne tragem suflarea, să stăm de taină...
Cu o mică amânare, pentru interviuri la Radio şi televiziuni, începem. La pupitrul de comandă al dezbaterilor, Eugenia Ţarălungă, Rodica Zafiu şi Radu Voinescu. Ni se spune că avem la dispoziţie cca 2 ore pentru cele vreo 7 subpuncte ale discuţiei, ceea ce la debut părea cât de cât acoperitor, dar după 3 ore şi jumătate am convenit că ne-ar mai trebui încă multe ore pentru a tranşa lucrurile. Discuţii extrem-extrem de incitante, imediat după prima rundă a celor de la prezidiu ( R. V. despre explozia internet în 1992, despre o răscruce în 2002, despre era comunicării online, despre marile firme ce s-au impus pe piaţa mondială; dna prof. R.Z. despre marile progrese şi facilităţi create prin accesul direct la Dicţionare, gramatici etc etc, inclusiv la acea realizare de excepţie a Bibliotecii metropolitane: DacoRomanica www.dacoromanica.ro/ , cea mai mare bibliotecă online din ţară, care înseamnă scanarea unui număr de 3 milioane şi jumătate de pagini de tipăritură românească, făcând accesibile colecţiile de ziare şi reviste din secolul trecut etc, aspect pe care, mi-a dat seama cu surprindere, nu toată lumea din sală îl cunoştea); au vorbit de la Iaşi dnii Dan Cristea (despre o anumită încetineală şi despre imensul consum de energie pentru progresele ce s-au făcut în aceşti 35 de ani de când activează în domeniu), dl Dan Stoica (despre proiectele iniţiate, aflate în aşteptare, în derulare), dna Adriana Vlad despre multa muncă pentru constituirea unor corpusuri, pe domenii, despre competenţe, greutăţi, drepturi de autor; dl acad. Dan Tufiş, director al Institutului pentru inteligenţă artificială din Bucureşti, despre aceeaşi problemă a corpusului, cu nenumăratele dificultăţi, inclusiv cele decurgând din dreptul de proprietate intelectuală; de exemplu, pentru o anumită lucrare au utilizat date de la o firmă străină - nu intru în detalii - iar după prelucrare, când să publice rezultatele, au cerut acordul firmei, care i-a lăsat în ceaţă...; aflăm că rezultatele cele mai performante s-au înregistrat în constituirea corpusului juridic, un domeniu în care specialiştii au reuşit să se pună de acord) şi Daniela Gîfu, care a exemplificat cu cazuri de folosire anapoda a limbii în schimburile de mesaje dintre forumişti/internauţi. În privinţa drepturilor de autor pentru textele pe care ar dori să le folosească în studiile iniţiate şi în alcătuirea mult doritului corpus lingvistic, din partea cercetătorilor de la Iaşi ni se spune că s-a încercat sensibilizarea unui parlamentar, care ar fi de acord să iniţieze o lege a dreptului de autor, dar nu prea curând, din lipsa unor jurişti versaţi, capabili să redacteze textul legii respective. Dl Radu Enache, consilier la Ministerul Culturii se arată dipus să sprijine acţiunea, dar se plânge la rându-i de lipsa juriştilor chiar la minister. Nu intru propriu-zis în detalierea problemelor discutate, ele fiind de strictă specialitate, abordate cu vădită implicare de cercetători.
Şi, din aproape în aproape s-a ajuns la subpunctul "scriitorii şi hăţişul Internet". E.Ţ. m-a invitat să-mi spun opinia. Redau pe scurt, străduindu-mă să nu uit esenţialul. Am afirmat că scriitorul are o misiune, o menire, aceeaşi din totdeauna, de la descoperirea scrisului. Lucrurile în ce-l priveşte nu se pot schimba decât în aspectele secundare. Iar în fapt misiunea scriitorului ar trebui să înceteze la capătul muncii de redactare a textului prin care el se adresează cititorilor. Scriitorul n-ar trebui să fie nici editor, nici impresar, nici distribuitor al propriei opere. ( O făcea Ion Heliade Rădulescu, dar în condiţiile începutului de secol XIX în Principatele române, când totul trebuia luat de la zero - vezi mai sus, rubrica Scriitorul zilei). Dar ne adaptăm, de nevoie, constrânşi de împrejurări. A trebuit să învăţăm digitalizarea textelor noastre (pe care le-am migălit de mână, pe care le-am bătut apoi la maşina de scris, ca în a treia fază să le digitalizăm..., căci de-o vreme editurile nu mai primesc texte decât sub această formă. Şi de fapt, situaţia cărţii, a produsului literar nu este defel explozivă în era exploziei informaţionale şi a satului planetar. Cărţile nu apar decât în tiraje modice, de 3-500 exemplare - şi nu e doar situaţia de la noi - , pe care difuzorii se feresc să le preia, idem librarii, practic există puţine şanse ca o carte editată în Bucureşti să ajungă în librăriile de la Suceava, Oradea, chiar Constanţa. Şi invers. Câte exemplare poate să dea "din mână" autorul? S-a petrecut acelaşi lucru cu revistele literare, care nu sunt difuzate corespunzător, aşa că s-a trecut la postarea lor pe internet. Dar, repet, performanţele internetului, care în mod teoretic fac posibilă citirea imediata a unui text în orice loc de pe glob, este doar o virtualitate, iar nu un fapt real. Scriitorul îşi postează textele sale pe site-ul personal, sau pe blog. Îl munceşte cu credinţă, străduindu-se să dea texte la cel mai înalt nivel valoric. Dar iată ce mi se întâmplă. După ce am lucrat timp de 2 ani şi jumătate pe un blog cadorisit de un prieten, acel blog, afiliat unei firme canadiena, a dispărut în neant, fără nici o posibilitate de recuperare. Nimeni nu mi-a spus că un blog e un lucru fragil, că trebuie să-mi salvez pe DVD, periodic, munca. Ar trebui să existe această atenţionare din capul locului. Dar multe alte aspecte am de reproşat celor care alcătuiesc programe online, dar de fapt nu duc lucrurile la capăt. De ani şi ani primesc mesaje în engleză, ceva de genul: "Poate vă interesează acest mesaj". Nimic mai simplu, chiar elementar. Însă traducerea automată în română e catastrofală. Nu se înţelege nimic, sunt 4-5 cuvinte ce nu au nici o legătură logică între ele, practic nu poţi deduce ce ţi se cere/oferă/sugerează. Or, aici nefiind vorba încă despre traducerea automată a unor texte, de orice fel ar fi ele, cu atât mai puţin a celor literare, aici avem a face cu o propoziţie simplă, o informaţie dată în engleză şi care chiar din primul moment ar fi trebuit tradusă corect, de un cunoscător, nu lăsată la cheremul traducerii automate. Asta dovedeşte superficialitatea/suficienţa/iresponsabilitatea/aroganţa celor ce au lansat un aşa-zis nou program, fără să-l ducă la bun sfârşit. Ieri, postând 3 poeme ale unui autor român, copiate de pe internet, fără diacritice, am pierdut 10-15 minute să le pun diacriticele. Am salvat lucrarea; însă redeschizând blogul, am constatat că munca mea dispăruse fără urmă. (Dl Cristea, din apropiere, nu pare să-mi dea crezare. Dar astăzi, văd la TV o emisiune cu probleme de ecologie; însă subtitrării îi lipsesc diacriticele, vă daţi seama cât de anapoda e totul; fără îndoială că s-a subtitrat cu diacritice, dar ele au dispărut în neant - iar în mod paradoxal, totuşi litera  a supravieţuit dezastrului. Nostim, nu, pe cât de autentic. Să numim asta doar lipsă de profesionalism?) Şi sunt nenumărate exemple că programatorii lucrează în dorul lelii. Aici nefiind vorba despre confidenţialitate, despre dreptul de proprietate, ci despre neglijenţe greu de înţeles, dacă nu cumva este vorba despre lipsa de răspundere a manipulatorilor respectivi, ascunşi în spatele anonimatului (aşa se poate explica de ce preşedintele unei ţări este convocat la NATO ca prim-ministru. De ce? Nu ştim, aşa figurează în calculator... Sau al formulărilor echivoce.. De ce nu i s-a răspund dlui acad. D.T prin da sau nu, ci cu o formulare de tipul: "pentru aceasta consultaţi termenii contractului"?
Fiindcă am fost întrebat ce postez pe blogul cel nou (pe care singur mi l-am constituit), am spus că în fiecare zi postez un medalion de scriitor, după data naşterii sau a decesului, asta însemnând: un portret, 2-3 coperţi de cărţi, o notă biografică, o listă privind opera autorului, o evocare a împrejurărilor în care ne-am cunoscut; folosesc fragmente din volumul Scene din viaţa literară, sau din jurnalul meu ce se întinde pe trei decenii, nepublicat, sau din textul Odiseea plăcilor memoriale, de asemenea în manuscris. Cu imaginea imobilului unde a locuit scriitorul. Sau a plăcii memoriale, dacă nu cu autograful obţinut cândva de la autor. Şi postez zilnic poezii personale, comentarii ale unor evenimente culturale, concerte, expoziţii, târguri de carte, lansări, însemnări de scriitor, cronici literare, etc etc. Şi 5-10 fotografii din imensa mea arhivă. Cam asta ar conţine postarea dintr-o singură zi pe blogul meu. De ce fac asta? Pentru că este o modalitate de a valorifica şi a pune ordine într-un material acumulat în decenii dar şi ca să valorific notele şi comentariile ce ţin de jurnalul meu zilnic. Un scriitor îşi munceşte textele, aceasta ar fi ideea, indiferent de condiţiile de difuzare, indiferent dacă impactul asupra cititorului este instantaneu saă dimpotrivă, se va produce peste ani sau deloc.
Eugenia Ţarălungă mă roagă să spun câte ceva despre "acţiunea plăci memoriale". Da, am iniţiat acest proiect, aprobat, însuşit şi finanţat de USR, dar de care apoi am înţeles că trebuit să mă ocup pas cu pas: întocmirea listelor, aflarea adreselor, obţinerea aprobărilor de la locatari, confecţionarea plăcilor, fixarea lor pe faţada imobilelor. Ca apoi să edităm la MNLR şi un Album cu case de mari scriitori. Practic, în 70 de ani USR fixase 70 de plăci memoriale. În cadrul acestui proiect, în decurs de 2 ani am fixat plăci memoriale pentru mai mult de 200 scriitori din Bucureşti. Sunt rugat să spun dacă am avut greutăţi. Iar în fapt, poeta ştie bine că am predat editurii MNLR cu 3 ani în urmă textul unei relatări a numeroaselor peripeţii legate de proiectul plăci memoriale, manuscris care şi azi aşteaptă să fie publicat... Am dat câteva exemple de refuzuri: Mihail Dragomirescu, Paul Zarifopol..., fără să intru în detalii. Am dat şi câteva exemple de plăci memoriale care în ultimele două decenii au dispărut: Sadoveanu, Cezar Petrescu, Maria Banuş, Perpessicius...
(va urma)
poezia zilei
ion lazu
Mama: Trebuie să aibă vreun rost şi mirosul
Mama: Trebuie să aibă vreun rost şi mirosul
de tămîioară, că prea e din cale-afară de plăcut
sufletului. Bagi nasul, aspiri
parfumul neasemuit,
ţi se încălzeşte sufletul. Vrei să te bucuri
în continuare
de farmecul lui, tragi încă o dată pe nări, însă
deja tăria mirosului s-a pierdut. Doar atît a fost –
un semnal scurt,
parcă anume pentru tine, într-o
clipă norocoasă…
ion lazu: fotografii...
Am trecut şi ieri dimineaţă pe aici. Dar, nu regret că am revenit şi-n acest post-miez de noapte!
RăspundețiȘtergereHeliad mi-a fost primul guru poetic şi prima dezamăgire politică. Din păcate, epigonii, în loc să preia numai bunele sale, şi-au însuşit, exacerbat defectele. Numele-mi sunt odioase toate, aşa că nu le evoc.
Dl Cicu brodează faguri cu miere, din polenul Veneticilor.
Gazda, rispit între multe, ruşeşte să se adune-n toate.
Eu, în continuare, admirativ.
Vivat, Floreat!... In posteritatem Crescat!