Scriitorul zilei: Ştefan Augustin Doinaş: O cronică de Tudor Cicu la Veneticii; poezii; fotografii

Scriitorul zilei: Ştefan Augustin Doinaş, n. 26 aprilie 1922 - d.25 mai 2002
 

Mistreţul cu colţi de argint

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

***

S-a născut  în com. Sântana, jud. Arad, într-o familie de ţărani înstăriţi (numele la naştere Ştefan Popa). A urmat şcoala primară în satul natal, apoi liceul Moise Nicoară din Arad, iar în 1944 a mers la Universitatea clujeană, (strămutată la Sibiu după cedarea Ardealului de Nord), înscriindu-se la Medicină, dar frecventând în paralel Literele şi Filosofia, unde se transferă în 1948, avându-i ca profesori pe Lucian Blaga, Liviu Rusu şi D.D. Roşca. Participă la şedinţele Cercului literar, împreună cu Ion Negoiţescu, Radu Stanca, I.D. Sârbu, Cornel Regman, Ovidiu Cotruş, Radu Enescu, Eugen Todoran şi alţii. În 1948, absolvind facultatea, revine în satul natal ca profesor, apoi în alte localităţi arădene, vreme de 7 ani. Din 1955 se mută la Bucureşti, dedicându-se scrisului. A fost redactor la revista Teatru, la Lumea, la Secolul XX, unde a devenit redactor-şef, apoi director, în 1992. În acelaşi an devine academician.

Îndrăgise poezia încă din liceu, citind lirica românească dar şi franceză. În vremea profesoratului, scrie o piesă de teatru şi un ciclu de poeme: Sonete mâniei.

A fost arestat în 3 februarie 1957, pentru "omisiune de denunţ" (nu-l denunţase pe marcel Petrişor care vorbea despre situaţia din Ungaria...), făcând un an de detenţie.  Primul volum de poezii Alfabet poetic, din 1947, deşi premiat, nu a mai fost difuzat. Re-debutează abia în 1964 şi treptat devine unul dintre cei mai apreciaţi poeţi, eseişti şi traducători (din Holderlin, Malarme, Valery dar şi din lirici germani, inclusiv o nouă traducere a lui Faust de Goethe, după cea realizată de Lucian Blaga (1956)

Opera poetică: Cartea mareelor, 1964; Omul cu compasul, 1966; Seminția lui Laokoon, 1966; Ipostaze, 1967; Alter ego, 1970; Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte, 1972; Papirus,1974; Anotimpul discret, 1975; Hesperia, 1979, Poeme, 1983; Vânătoare cu șoim, 1985; Interiorul unui poem, 1990; Arie și ecou, 1991; Lamentații, 1993; Aventurile lui Proteu, 1995; Alexandru refuzind apa.

Critică literară, eseuri: Lampa lui Diogene, 1970; Poezie și modă poetică, 1972; Orfeu și tentația realului,  1974; Lectura poeziei,  1980; Măștile adevărului poetic, 1992; Poeți români, 1999.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Augustin_Doina%C8%99
 http://www.revista22.ro/in-memoriam--stefan-augustin-doinas-108.html
 http://www.humanitas.ro/stefan-augustin-doinas

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:

4 aprilie 2007: (...)  Ies de la familia Niucolae Ioana, cobor aleea Patriarhiei, traversez Piaţa Unirii şi iată-mă la Piaţa de Flori, căutând adresa lui Şt. Aug. Doinaş, pe bd. 1848, apoi prin spatele clădirii, loc unde cândva am dat peste poet, umblând la maşina personală. Un salut stânjenit. Nu cred să fi vorbit vreodată cu autorul Mistreţului cu colţi de argint.mereu abstras, ca într-o mantie protectoare. (După evenimente, lucrurile s-au schimbat cât de cât, vorba poetului "însă foarte puţin". Ne vedeam la acţiunile Alianţei Civice. Cândva, i-am smuls un autograf...) Dar în stradelă nu sunt intrări la bloc, cum sperasem, problema gravă fiind că faţada imobilului este improprie pentru fixarea unei plăci. Revin la bulevard, încerc să găsesc un loc unde ar încăpea o placă de marmoră 40/60 cm, însă intrarea este supraîncărcată cu firme: turism, schimb valutar etc, nu e loc pentru placa memorială. Ce-i de făcut? 

(P.S.: Am convenit cu asociaţia de proprietari din imobilul unde a locuit poetul că placa memorială poate fi făcută, căci se vor îngriji de fixarea ei; le-am predat placa memorială la începutul lui decembrie 2007, dar nici până astăzi nu au fixat-o...)

O cronică de Tudor Cicu la romanul Veneticii, II

Refugiul din "Veneticii" lui Ion Lazu - necunoscuta din spatele frontului, pe vreme de război

 2. Infernul refugiului

    Şirul întâmplărilor, din partea I-a a cărţii, începe cam pe la începutul primăverii anului 1944, când ruşii au spart frontul la Nicolaev şi se îndreptau spre satul lui Grigore şi al Verei (Ciobărciu), ca urmare a întorsăturii de pe frontul de răsărit, unde armata română dăduse înapoi până la linia Nistrului. Cu siguranţă, administraţia românească din zonă, avea de ce să fie îngrijorată de soarta acelor români localnici, şi care ar fi putut să dea socoteală pentru participarea nemijlocită în cucerirea Basarabiei. Să nu uităm, că însuşi  fratele Verei, Mihail, era înrolat ofiţer în armata română care lupta contra ruşilor. Ordinul de evacuare sosit pe numele lui Grigore Manu, cumnat cu Mihail, ofiţerul de război, îi dă statutul de refugiat, iniţial, şi de venetic, mai apoi, în rândul populaţiei care îi primeşte. Grigore primeşte vestea „cu toată nădejdea în suflet”, dar, stăpân pe sine: „Ştiu un lucru despre mine: că nici o nenorocire nu poate fi aşa de mare încât să mă desfacă în fărâme şi să nu mai fiu”. Vera, soţia lui, ca orice femeie, şi cu trei copii mici după fustele ei „rămase stană de piatră, cu ochii ţintă în ochii bărbatului”. Cele două ipostaze ale părinţilor, în febra plecării, sunt magistral surprinse, iar imaginea bătrânului lăsat în urmă, mişcătoare! Încep pregătirile de plecare. Şi, autorul ştie să apese pe pedala accelerată a narării şi simţămintelor atât de schimbătoare situaţiei dramatice, încât cititorul, le va parcurge cu sufletul la gură şi inima îndurerată, precum a mamei, care nu mai ştie în ce parte cardinală să-şi mai strige amarul, şi nenorocirea căzută trăsnet pe capul lor. Nici nu mai ştii ce să blestemi mai curând: războiul, oamenii locurilor, soarta, sau neputinţa de a interveni în destinul lor.

Apoi, drumul Verei, împreună cu cei trei copii, şi ceva amintiri, printre lucrurile luate în grabă din casă, în căruţa trasă de caii conduşi de Grigore, până la trenul care să-i ducă pe refugiaţi spre locurile repartizate prin ordin: Satul Vechi din Slatina. Întâmplarea din tren (cu copilul Verei, plecat după apă, şi trecut apoi în scrâşnetul trenului care se pusese în mişcare, prin geamul de la tren), e memorabilă. Autorul mânuieşte bine naraţiunea atunci când scenele trebuie să devină dramatice. Vom mai întâlni astfel de scene, narări, care se citesc cu sufletul la gură. Plecarea din gara Căuşani are loc pe 13 martie 1944, iar pe 22, ajung în Bucureşti. Şi, pe 25 martie ajung şi în Slatina, punctul final al refugiaţilor. După un timp, soseşte şi Grigore, cu căruţa trasă de caii lui vestiţi, ce nu poate să nu atragă invidia localnicilor. Cu sosirea Donei (sora lui Grigore) şi după primul paşte sărbătorit în ţară, asistăm la un alt eveniment neaşteptat în familia Manu: naşterea celui de al patrulea copil al familiei. Travaliul disperat al familiei Manu, mutându-se dintr-o locuinţă în alta, se transmite, ca pe un disconfort, şi cititorului devenit (la acest capitol) deja părtaş la suferinţa şi necazurile veneticilor, într-o ţară care ar fi trebuit să fie şi a lor. Autorul recurge la un stil realist şi accelerează spre întâmplările care vor ridica şi tensiunea cititorului, un cititor identificat când cu unul, când cu altul dintre personaje. Şi asta, numai datorită răutăţii unor olteni localnici, care nu manifestă înţelegerea noastră de a da o mână de ajutor unor străini bătuţi de soartă.

Urmează sosirea bunicului Papa (tatăl Verei), după două luni de mers, din Ciobărciul făcut una cu pământul de bombardamentele războiului. Întregirea familiei, pare a aduce liniştea în familia Manu: „cu servieta strecurată într-o straiţă, aruncată pe umăr şi cu bastonul în mână, a pornit în pribegie”. Bunicul Papa, parcursese toată această distanţă, din Basarabia până în Slatina „cum a vrut Dumnezeu”; când cu căruţa, când îl lua cineva, când dormind pe unde se nimerea. Scena cu furatul cailor lui Grigore (singura, şi cea mai de preţ avere din curtea sa) din grajd, este emblematică. Naratorul alege tonul alert al nedreptei întâmplări, ton, ce pare aţi transmite nenorocirea ce va urma, astfel încât scenele par şi mai dramatice. Năuceala acelei nopţi te izbeşte drept în moalele capului. Într-o lume străină şi ostilă, până şi Dumnezeu pare a-şi fi întors demult ochii de la venetici. Când Nataşa Rostov (din „Război şi pace” de Lev Tolstoi), îi spunea contesei Maria: „Celui ce are, i se va da, iar celui ce n-are, i se va lua”, reproducând cuvânt cu cuvânt cele scrise în Evanghelie, nu se gândise la Vera şi Grigore (cu siguranţă), ori cum că, asta, ar putea însemna grozăvia şterpelirii cailor din ograda veneticilor abia refăcuţi după infernul refugiului. De sub nasul lor, cum se spune în popor. De fapt, Tolstoi nu recurge întâmplător la Evanghelie. Ştie că, întotdeauna, se găseşte acolo un loc care se potriveşte în totul, cu cazul fiecăruia dintre noi.

Ion Lazu redă scena din noaptea cu furatul cailor (dramatică noapte trăită prin acea superbă narare a autorului, în plan literar şi de cititorul său), alegând un ton alert, astfel încât, cele ce vor urma, să pară şi mai dramatice. Dar, oare, chiar nu erau? Cine ar dori să se pună în pielea lui Grigore şi să intre în sufletul Verei şi a lor săi? Doar aşa, redate halucinant de repede, scenele par şi mai dramatice. Năuceala acelei nopţi nu se poate uita uşor. Te pui cu hoţii? „Şaptezeci şi şapte de lacăte să fi pus peste tot! De ce n-am pu-us, de ce?” – se tânguia Grigore…  „Dar îşi dădu seama că e pe o cale greşită: în satul ăsta nimeni nu are lacăt la poartă, cel mult un zăvor...”.

                      TUDOR CICU                                               (va urma)

ion lazu: fotografii de autor