Scriitorul zilei: Matilda Cugler-Poni, n. 1851- d. 1931
ion lazu. Fotografii
Răchita
Grădina-i părăsită. Unde umblam odată,
Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios,
Pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată
O luntre sfărâmată de timpul nemilos.
Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână,
Cu crengile-i plecate spre iazul adormit
Şi ca visând se mişcă, când dureros suspină,
Trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit
În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume;
O mână mult iubită în dânsa l-a tăiat,
Apoi făr'de credinţă a rătăcit prin lume
Şi numai bietul arbor numele l-a păstrat.
Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească,
Mult ar putea să spuie din timpul cel trecut;
Cât e de uitătoare inima omenească...
Ea singură o ştie, ea singură-a văzut!
1873
***
Dintr-o familie de nemţi stabiliţi la Iaşi, Matilda Cugler este
un nume pe care îl mai pomenim când vine vorba despre Convorbiri
literare şi despre mişcarea de la Junimea, dar mai ales când se
fac referiri nu neapărat academice la îndrăgostirile savantului
A.D. Xenopol şi ale lui Mihai Eminescu. A fost căsătorită cu un
Burlă iar după un timp cu savantul Petru Poni, chimist, profesor
la Iaşi, academician. A avut şansa unei vieţi lungi, care însă
nu i-a fost de ajutor în impunerea numelui său ca autoare de
referinţă în literele româneşti.
Versurile sale, în maniera album de domnişoare cu educaţie de
pension, adresându-se unor cititoare sever supravegheate de
guvernante (dacă e să-l cităm pe G. Călinescu), sunt poezii
clasate,aparţinând istoriei literare. Citite acum, se observă
mai clar faptul că nu sentimentul, oricât de onest sau chiar
puternic, nu face poezia, ci altceva, un simţ al inefabilului
şi o magie lingvistică pe care am convenit să le numim har
poetic, talent.
 |
| Muzeul Poni-Cernătescu din Iaşi |
poezia zilei
ion lazu
Copac
Ciudată e copacului pădurea
Şi la priviri neclară totdeauna.
Are un ochi de mucegai spre nord,
Un ochi lucios şi galben către sud
Iar sufletul copacului e mut
Şi-ncercuit pe câte-ar fi de spus.
Cu ochiul muced vede numai galben
Şi doar de galben este viscolit,
Cu ochiul galben vede numai muced
De muşchi şi de licheni învăluit.
Prin ani tot mai ascuns în miezul lui,
E numai ochi şi scuturi împrejur.
De-un timp şi ramurile-l năpădesc aiurea.
Ciudată e copacului pădurea.
1965. Valea Rea-Bacău
ion lazu. Fotografii
Interesantă paralelă poematică, peste veacuri, unde o răchită şi un copac neidentificabil îşi povestesc soarta prin translatori de viţă. Nobilă.
RăspundețiȘtergereŞi, inspirat de imagini, mai reţin doar atît: "...nu sentimentul, oricât de onest sau chiar puternic, nu face poezia, ci altceva, un simţ al inefabilului şi o magie lingvistică pe care am convenit să le numim har poetic, talent".
Între "ziua şi poezeaua", contra "o viaţă pentru un poem", opţiunea mea este demult decisă. De aia, mi-e şi foarte greu, aproape imposibil să mă grăbesc a taxa pe cineva de poet, doar fiindcă asta (se) acreditează a fi.
Ar mai fi de spus multe, dar stop.
E Primăvară, se apropie Floriile (la catolici au şi trecut) şi-i zor să ne primenim nu doar gospodăriile!
Iertare, dar depun Aici, ceea ce la dl Cicu nu mi se primeşte:
RăspundețiȘtergereM-au atras, nu ştiu de ce (Moldovan, cum mă ştiu) istorisirile cu şi despre ce ţine de Dobrogea... Să mi se tragă de la Pădurea Nebună, de la Codin ori alte istratisme, de la metaforizantul Neagu (deşi, cel mai puţin cetit) ori traian Coşovei... Ba, nu: sigur, tot de la Sadoveanu!
Asta-i: dacă-ţi intră-n sînge boala cetitului de amintiri, povestiri, memorări, nimeni şi nimic nu te mîntuie... Decît, temporar, o altă, fie şi reiterată lectură.
Precum asta, de mai sus.
Cinste Povestitorului.
Omagiu frumoselor vîrste, din fotografie.
Pentru conformitate, Culai ot tîrguketrii.
Mulţumesc domnule Culai. Scriu în acest blog pentru ai mei. Toţi rămaşi în Dobrogea natală. Doar eu am plecat spre alte zări. Ei nu cunosc a posta la comentarii (vorbim la telefon), de aceea nu m-am străduit a-l perfecţiona. Cum bine remarcaţi, Zaharia Stancu, Panait Istrati, Fănuş Neagu, Mihail Sadoveanu (dintre ai noştri), scriitorii ruşi (pe primul loc punându-l pe Gogol) – pe de altă parte, au făcut parte din povestea copilăriei mele. Gândindu-mă adeseori la ei, mi-au fugit gândurile spre zările scrisului. Numai că, sub nucul din grădina copilăriei l-am citit cândva pe E. A. Poe. Numit de unii „vagabondul din Baltimore”, sau: amantul frenetic al visului, E. A. Poe rămâne pentru generaţii întregi, poetul care a scris „Corbul” şi ne-a redat povestea frumoasei „Annabel Lee”, la care, eu, mai adaug acel „Eldorado” spre care tindem şi năzuim cu toţii. Acest „înger căzut care îşi amintea Raiul” – după Baudelaire – , în afară de faptul că, a fost unul dintre marii gânditori ai lumii acesteia, Poe a fost cel care mi-a ridicat la „înălţime cosmică”, dragostea pentru poezie şi poveste, şi mi-a strecurat fiorii prozei fantastice (romanul ştiinţifico-fantastic, fiind şi invenţia sa). Fără demersurile sale în proză, Dostoievski şi Kafka (bunăoară), în literatura absurdului, n-ar fi existat, pentru că, de pe tărâmul sufletelor moarte al poeziei, pe tărâmul de basm al poveştilor noastre, nu-i decât o filosofie a compoziţiei, prin care, atitudinea lui pentru poezie, e una din cele mai moderne interpretări.. Iar dedublarea lui, exemplară. Se înţelege, că muzica – atunci când se combină cu o idee care produce plăcere – este poezie, aşa cum gândea el, iar ideea fără muzică este proză, mai spunea. Abia când l-am descoperit, mult mai târziu, pe A. Rimbaud, am înţeles care poate fi tonul cel mai adecvat pentru transmiterea impresiei de Frumuseţe, în poezie. La Rimbaud „mi s-a părut amară”, la Poe, frumoasă prin „tristeţea ei”. Şi, n-am fost de acord (la vremea aceea) cu afirmaţia lui Tudor Vianu, care spunea că visul ne permite trăiri poetice prin asumare (specifice acelei eliberări şi echilibre, notate de Aristotel – la cei care recepţioneză arta – ), întrucât, a vorbi despre un catharsis al viselor, este o simplă analogie poetică. Asta, pentru că, poezia nu exprimă, ci creează – ritmic – Frumuseţea care e elevaţie. Dintre cele două porţi, deschise mie către poezie, am înţeles, că se doreşte o poartă către altceva, poate un paradis refuzat, poate o logică a sugestiei. Înţelegem însă, că, poetul american acordă o mare însemnătate tehnicii şi mijloacelor de compoziţie. Orice basm, care se respectă, începe cu „a fost odată”. Vedeţi: doar folosirea cuvântului „odată”, în poezie, cum ne şi trimite la basm? Acest cuvânt îl regăsim în poezia răchitei din „grădina” Matildei Cugler-Poni, dar şi în povestea copacului din pădurea lui Ion Lazu, înlocuit prin sintagma „prin ani”, care, tot la odată ne trimite.
RăspundețiȘtergereMă bucur foarte tare că suntem împreună, în această discuţie ivită ca din nimic, pornind de la Răchita dnei Cugler-Poni (o fantezie din mintea mea mă face să visez că distinsa doamnă ne ascultă din trestiişul Raiului unde îşi căuta reveriile şi se însufleţeşte pe nepregătite, ca de ocheadele a trei fanţi care s-au iţit intempestiv în saloanele de la Junimea...).
RăspundețiȘtergereAr fi prea mult să încerc a explica acum ce-am vrut să sugerez într-o poezie scrisă în 1965 şi care chiar în acel an a apărut în revista Ateneu, aflată şi ea la început de drum. Eram după patru campanii şi deja pădurea ca atare încerca să-mi vorbească într-un limbaj special. Oricum, deocamdată sesizasem că ea nu este doar o însumare de mulţi şi diferiţi copaci, ci reprezintă o entitate, un ceva cu tâlc, cu înţeles plurimorf, ce se doreşte decodificat. Şi iată exprimarea acelei revelaţii, de pot să o numesc astfel. Era o fiinţă multi-grăitoare, prin profuziunea de semnalizări, pornite de peste tot şi în orice direcţie, spre oricine.... Mai întîi că avea mare importanţă din ce parte era abordată Pădurea ca atare, ca să-i fie decriptate unele sau altele dintre aspectele sale. Era şi ascunsă, "mută şi încercuită" în tainele ei suprapuse; baricadată în scuturi, astea fiind inelele de creştere; avea apoi ochi cu care la rându-i te întâmpina, adecvat locului din care o abordai... Eh, să nu mă lungesc. Asta putea să fie Pădurea. Şi încă multe altele, veşnic surprinzătoare. Dar până la urmă eu trebuia să trag pentru mine însumi concluzia că aşa se întâmplă cu orice lucru, cu orice om mai ales - chiar cu mine însumi - şi să mă deschid spre tainele lumii, fără număr şi nume... Voi reveni, Lazu