8 febriarie: Al. Al. Philippide, n. 1 aprilie 1900 - d. 8 februarie 1979       

           

***

M-atârn de tine, Poezie,

Ca un copil de poala mumii,

Să trec cu tine puntea humii

Spre insula de veșnicie

La capătul de dincolo al lumii.

Mă vei lăsa acolo singur

Alături de toți morții lumii?

 

Și în Egipt, acum cinci mii de ani,

Va fi fost poate un poet

Care și el încerca să măsoare

Hăurile vremii viitoare

Și care căuta să potrivească

Gândirea lui cea pământească

Pe ritmul deșirat al veșniciei.

 

Ce fericit era acel poet

Când se gândea că după moarte

Unul măcar din cele trei suflete-ale lui

Va rămâne să plutească mai departe

Pe valurile viitorului!

Cu neclintire el credea

Că după mii și mii de ani de zbor

Sufletul cel călător

Se va statornici pe-o stea

Cu care-apoi va hoinări prin haos.

 

Mumia lui mai zace poate încă

Și-acuma în vreo tainiță adâncă,

Privind cu ochi uscați de așteptare

Tavanul cu inscripții funerare.

Și poate noaptea când șacalii latră

Rencepe viața robilor de piatră.

O stafie de torță se aprinde;

Scot robii milenarele merinde;

Străvechile bucate de vatră fierb în bliduri;

Dănțuitoare roșii coboară de pe ziduri

Și-și farmecă stăpânul, fantomă ca și ele,

- Și sufletul cel veșnic plutește printre stele.

 

Dar eu, vlăstar al unei lumi bătrâne,

Roș de-ndoieli, bolnav de nostalgii,

Zadarnic caut o cerească pâine

În raftul vechilor mitologii.

 

Zadarnic caut să privesc și eu

Spre sigure limanuri viitoare;

În peșterile sufletului meu

Torța nădejdii pâlpâie și moare.

(O, blestemat să fie gândul care

Mă-ndeamnă s-o aprind mereu!)

 

Nimic în mine nu mă-mbie

Să cred în viitoarea mea mumie.

 

Încerc să-mi făuresc din îndoială,

Din visuri și melancolie,

O amăgire-originală.

 

Ajuns în preajma ultimului prag,

Mai ști-voi oare c-am trăit în Terra,

Prin veacu-al douăzecilea din era

Numită după un ilustru mag?

 

Voi fi atuncea unul dintre

Acele anonime duhuri

Care se-nghesuie să intre

Pe poartea marilor văzduhuri.

 

Se mai cunosc între ei morții?

Ce singur trebuie să fii

Când treci pe totdeauna pragul porții

În ceea ce aice numim noi veșnicie

Dar care-acolo poate este

O nouă înșelătorie

Cu spațiu și vreme și vechea poveste!

 

Se mai cunosc între ei morții?

Dar dacă dincolo vom deveni

Niște făpturi hidoase și mișele,

Noi care ne iubim ne-om dușmăni,

Iubind pe cei ce-au vrut să ne înșele,

Prieteni cu vrăjmașii noștri de-astăyi,

Vrăjmași ai celor care azi ni-s dragi?

 

O prea ciudată nălucire

În noaptea inimii învie!

Văd o străveche mânăstire

În preajma anului o mie

Pe care-un scrib extatic scrie

Pe-o foaie veche de psaltire,

Cu gând sfios de veșnicie:

E-aproape marea ispășire,

M-atârn de tine, Poezie! 

 

*** 

Născut la Iaşi, fiu al celebrului savant filolog Al. Philippide, viitorul membru al Academiei române şi-a luat licenţa în anul 1921, continuându-şi studiile în Franţa şi Germania, în perioada 1923-1928. Va traduce apoi din Voltaire, din Novalis, marea lui pasiune, dar şi din Cehov, din Lermontov, răsplătit pentru aceasta cu Premiul USR pe anul 1979.

A debutat cu poezii dar a scris şi proză fantastică, eseuri (Scriitorul şi arta lui).

Volume mai importante: Aur sterp, 1922; Stânci fulgerate, 1930; Visuri în vuietul vremii, 1939; Poezii (antologie), 1962; Monolog în Babilon, 1967; Floarea din prăpastie (nuvele fantastice, 1942); Studii şi portrete literare, 1963; Studii de literatură universală, 1966, iar postum i-a apărut Vis şi căutare, 1979.

Scriitor de mare prestigiu, fiecare volum a constituit un eveniment în viaţa literară a vremii.

*

I-am pus placă memorială în str. Ilarie Chendi nr. 9. Imaginea casei cu placă memorială apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.

 

 

 

Alţi scriitori:

Cicerone Teodorescu, n. 1908 

Ion Lazu - IOR, iar și iar...