consemnări, poezii, eseuri

20 febriarie: Eugen Barbu, n. 20 februarie 1924 - d. 7 septembrie 1993

Fiul unei familii de ceferişti din mahalaua bucureşteană Cuţarida, iar după alte surse fiul scriitorului Nicolae Crevedia, îşi face şcoala primară şi liceul în Bucureşti, luându-şi bacalaureatul în 1943. Până în 1945 urmează o şcoală pentru ofiţerii de jandarmi. Între timp lucrase corector şi debutase în presă, sub diverse pseudonime. Debut editorial cu Gloaba, 1953, dar şi cu un roman despre lumea fotbalului: Balonul e rotund. Iar de aici înainte titlurile se ţin lanţ, de la an la an, fie că e vorba despre schiţe, nuvele, povestiri, sau despre romane.

Opera: Oaie şi ai lui, Tripleta de aur, Unsprezece, Groapa, 1957, Şoseaua Nordului, 1959; Facerea lumii, 1964; Princepele, 1969; Miresele, 1975; Incognito, I-IV, 1975-1980; Săptămâna nebunilor, 1981;

cărţi de reportaje ori jurnale de călătorie: Cât în 7 zile, Pe-un picior de plai, sau Cu o torţă alergînd în faţa nopţii, 1972; Foamea de spaţiu, 1969; Jurnal în China, 1970; memorii: Caietele Princepelui, 1972-1981; dar controversatul scriitor a dat şi O istorie polemică şi antologică a literaturii române, 1976; fără să uităm de piesele de teatru: Să nu-ţi faci prăvălie cu scară; Labirintul, de nenumăratele scenarii de film, inclusiv serialul Haiducii. A comis şi versuri: Osânda soarelui, 1968. A făcut traduceri din Faulkner, din Th. Mann, din Gabriel Garcia Marquez: Un veac de singurătate.

A fost director al revistei Luceafărul, 1963-1968, după un timp director la Săptămâna culturală a capitalei, 1970-1989. După revoluţie a fondat România Mare, revista dar şi partidul cu acelaşi nume, a fost parlamentar în legislatura 1992-1996.

Deţinător de rubrici în marile cotidiane ale vremii, ţinea cronica sportivă, scria despre fotbal din pasiune dar şi pentru a câştiga popularitate, la concurenţă în această practică cu Fănuş Neagu. Mereu avid de putere, străduindu-se să fie "în vârful trebii", cum ar fi zis Marin Sorescu, acolo unde se fac marile jocuri. Ajunsese membru supleant în CC al PCR, apoi şi deputat în MAN. Temperament vindicativ, ducea războaie neîntrerupte, mereu angajat în polemici sângeroase cu adversari la glorie, duşmanii lui din totdeauna fiind Marin Preda, Geo Bogza, Jebeleanu, Macovescu, dar şi Ion Băieşu, dar şi Petru Popescu, dar şi Nicolae Breban, Nina Casian etc. Ar fi vrut să şi-i subordoneze pe principalii actanţi ai vieţii literare, însă tocmai Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Marin Sorescu, pe care încercase să-i folosească în ambuscade, au fost principalii săi acuzatori în cele două cazuri de plagiat...

Fără îndoială unul dintre cei mai mari scriitori din a doua jumătate de veac XX, dar tot fără îndoială şi cel mai mare declanşator de scandaluri şi seisme în lumea literară a timpului, toate cărţile sale, unele adevărate capodopere, au fost aprig contestate, din păcate în unele cazuri pe bună dreptate, mergându-se până la acuzaţia de plagiat, dovedit în două rînduri: cu romanul Princepele şi cu vol. III din Incognito. Fire resentimentară, se înconjura de condeieri dubioşi, marginali, taraţi, pe care îi folosea ca documentarişti pentru romanele sale istorice, de fapt ca negri, ceea ce s-a întors împotriva sa şi a reputaţiei sale de creator, tocmai pentru că negrii în chestiune l-au pârât celeilalte găşti, cu care Eugen Barbu se afla în nestins conflict. În spatele patriotismului de care făcea caz la Săptămâna, ca să-şi luxeze adversarii literari din ţară (grupul de la România literară), dar şi pe scriitorii din exil, se afla dorinţa sa de putere, în lupta cu colegii de breaslă. După Revoluţie, conflictele, departe de a se stinge, s-au acutizat, acuzele de colaborare cu securitatea a celor de la Săptămâna, notorii, de-acum dovedite cu probe incontestabile, au dus la excluderea lui Eugen Barbu din USR.

Nu voi face greşeala celor care, tot mai rar, se referă la Eugen Barbu, eludând una dintre cele mai importante acţiuni ale scriitorului: faptul că timp de 5 ani a condus cenaclul Nicolae Labiş al Uniunii Scriitorilor. Am scris în detaliu, în Himera literaturii, Ed. Curtea Veche, 2007, într-un capitol special, pe cca 10 pagini: Din masivul Iezer-Păpuşa.. la cenaclul Labiş despre marea importanţă a acelui cenaclu la zămislirea unei noi generaţii de scriitori. Iată câteva rânduri: "Fapt este că la un moment dat cenaclul Labiş atrăgea ca un magnet mai toate energiile creatoare din câmpul literaturii tinere. A trebuit să înţeleg că niciun poet nu se considera lansat cu adevărat, fie că debutase între timp în alte reviste, fie că avea deja un volum tipărit, până nu citea în cenaclul Labiş, imaginat ca o poartă de intrare în Cetatea Poeziei...", p. 113. (Este vorba despre generaţia Adrian Păunescu, Nicolae Velea, Ion Gheorghe, George Bălăiţă, Gabriela Melinescu, Constanţa Buzea, Ileana Mălăncioiu, Ion Alexandru, Gh. Pituţ, George Alboiu, Adi Cusin, D.M. Ion, Matei Gavril, Nicolae Ioana, Iulian Neacşu, Marius Robescu, atâţia alţii.)

Citeşte mai mult: http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/eugen-barbu-a-fost-exclus-din-uniunea-scriitorilor-555725.htm

http://www.studentie.ro/campus/EUGEN_BARBU/c-138-a-19688

Din Ion Lazu: Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007

21 martie 1980: (...) Iar astă seară, căutînd pe cineva, nimeresc la cenaclul Săptămîna. Mezo-soprana Ileana Iuraşcu, foarte bună, cîntînd cu acompaniamentul lui Doru Popovici cantatele acestuia: Dacica, Bacoviana şi apoi ceva pe versuri de Dan Mutaşcu. Urmează Adrian Frăţilă, un chitarist prezentat elogios de cineva, apoi de Nichita Stănescu, acesta ducînd la capăt nu mai mult de două fraze, însă bine închegate; după care Frăţilă a cîntat vreo şase piese, ultimele două pe versuri proprii - şi abia acum îşi intrase în voce, propriu-zis. Se pare că Nichita a venit la acest cenaclu anume pentru a-l lansa pe A.F., care de altfel a cîntat ceva şi pe versuri de N.S. Dar organizatorii l-au folosit pe Poet drept “surpriza serii” şi l-au pus să citească poezii din atelierul de creaţie – a citit două şi sunau chiar aşa. A citit foarte rar şi cu intonaţii (o reminiscenţă din Călinescu?), sprijinit de pian, aproape ascunzîndu-se după el, căci noi poeţii murim de timiditate, “par delicatesse”… Pînă şi eternul lui pulover, lărgit şi lungit de atîta purtat a început să se destrame pe la poale… Buzunarului de la spate poetul i-a zis “zona năsturească” şi de acolo a pescuit foile. L-am aplaudat cu toţi la ieşire, căci a plecat direct din recital, săltînd cumva un braţ, ca pe ring, la aclamaţii…

A fost o pauză, apoi o lectură umoristică pe muche de cuţit, ceva între cavernos şi bufon, poezii epatante, înscenări grandilocvent-năstruşnice; apoi încă un lector gen Satira şi Umorul. Eugen Barbu a luat primul cuvîntul, apoi Doru P., urmat de un moş pătimaş, nu de tot pe alături şi iar de E.B., care a încheiat, amar, încă o şedinţă.

La ieşire pe scări, l-am întrebat pe Eugen Barbu (căci era prea evidentă nemulţumirea lui): Suneţi supărat, nu? El: Nu mai sunt oameni, cu cine să faci literatură?! Şi din ce-mi spune înţeleg că el ar vrea să lanseze mereu poeţi, ca apoi să se bată cu pumnul în piept – doar că poeţii s-au închis în casă, de teama acestui public care vrea să rîdă şi nimic în plus. Cînd ajungem la aer, zice: Ce-i asta, ninge? În fapt burniţa uşor; el, cu spatele spre cei ce ieşeau, uitîndu-se nedefinit. Am aşteptat să se întoarcă spre mine, am lăsat să mai treacă o secundă două şi i-am spus: Atunci eu vă las. Mi-a dat mîna, întrebînd: Dar ăsta unde-o fi? Îl aştepta, desigur, pe CVT, fără de care se plictiseşte cumplit, s-ar părea. Iar acela, pe cîte mi-am dat seama, alerga prin hol, pe la grupurile de pipiţe, încercînd să prindă vreuna în plasă, pentru patron, vezi-bine! Ceea ce nu mai scandalizează, fiind vorba de CVT. Şi de altfel e o chestiune extraliterară.

În cuvîntul lui, Eugen Barbu se referise la pieirea profesorilor de literatură: Călinescu, Vianu, Ralea; la clanurile de la Uniune, la o nouă carte, în trei volume a lui Marin Preda, fără să-l numeasă totuşi! – despre cum l-au părăsit nevestele, succesiv - afirmînd că autorul a regresat la stilul lui Petre Bellu; ca diversiune, a făcut praf cartea unui critic, apoi un dicţionar de autori şi mi-a fost clar că acest cenaclu e o simplă arenă unde E.B. iese ca să-şi muşte adversarii personali, dar şi să bălăcărească Uniunea în ansamblu.

Văzut de aproape, B. este foarte masiv şi greoi în mişcări, nicidecum agil, cum îmi păruse cîndva, de la distanţă. (Bătrînii învaţă să pozeze, să ascundă beteşuguri…) O faţă prea lungă, capul extrem de mare, pe care-l observ la oamenii graşi, mai ales fălcile sunt grozave. Cîteva clipe s-a uitat direct la mine, dar cu o privire absolut placidă, fără a da semn că mă recunoaşe sau nu, într-o muţenie deplină a expresiei. Poate că nu făcea decît să-l aştepte încordat pe CVT, cum a şi reieşit din acea exclamaţie; dar morga asta impozantă poate fi clădită pe forţă spirituală, cum de asemeni pe o totală inaderenţă la ce se petrece în jur. Deci un fel de charismă cu semn negativ…

Din Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale:

6 aprilie 2007: (...) Şi pornesc spre strada Mihai Eminescu, fostă Romană, ca să fac o poză casei unde ştiu că a locuit ani mulţi Eugen Barbu. Mi-ar plăcea să mă pricep mai mult la stiluri arhitectonice şi să pot spune că respectivul imobil aparţine perioadei cutare şi şcolii cutare. Oricum un imobil impozant, cu trei nivele, cu ferestre în ogivă (le-aș spune florentine, dar mai știi?), cu frumoase feronerii la primul nivel, cu un fel de marchiză deschisă la intrarea principală, de pe colţ, pe unde ştiu sigur că avea acces maestrul. Am frecventat cu fervoare cenaclul Labiş, pe care l-a condus în anii 60, pe când era şi redactor şef la Luceafărul, însă nu l-am căutat niciodată în particular, la revistă, cu atât mai puţin acasă, cum ştiu că o făceau destui aspiranţi la muze. Cu atât mai curios este faptul că, la un moment dat, am visat interioarele acestei clădiri: venisem cu prietenul Pan Izverna, ştiind că maestrul îşi sărbătoreşte ziua de naştere, aveam pe umăr o taşcă plină cu manuscrise; de pe palierul etajului întâi ne-am aruncat privirile prin uşa deschisă şi am zărit un semicerc de tineri care îi făceau temenele şefului, o scenă în curat stil Princepele, lucru care ne-a dezgustat şi am renunţat să mai intrăm, ne-am întors şi am coborât scările...(O „băţoşenie” care mă urmăreşte şi în vis?)

Pe faţadă este reclama unei firme stomatologice. Loc berechet pentru o placă memorială, iar vederea din stradă este cum nu se poate mai avantajoasă. Surâd amar la ideea că EB nu s-ar fi dus cu gândul că tocmai acel geolog-autsider, care venea în fiecare seară de luni la şedinţele cenaclului, dar se plasa pe ultimul rând şi nu participa la discuţii, va fi cel care să-i pună o placă memorială. Dar adevărul este că nici un scriitor în mare formă şi plasat în prim-planul vieţii literare a ţării nu se gândeşte în ruptul capului la momentul când i se va pune o placă memorială pe peretele dinspre stradă al casei în care a locuit... Iar cu doamna Marga, pe care de curând am întâlnit-o pe stradă sub formă de fantomă, cred că e mai bine să vorbesc la telefon.

16 mai 2007: (...) Dar înainte de dna N. Stoian dăduse telefon Marga Barbu. E de acord. A cui a fost ideea? Doamna Marga Barbu, zic, eu am fost cu ideea acestui proiect al Uniunii noastre, eu personal am făcut lista şi l-am trecut printre cei dintâi; l-am cunoscut pe maestru, am debutat la Luceafărul, este scriitorul meu preferat. Se bucură, ar vrea să vadă placa înainte de a o fixa, vrea litere de aur. Şi să o plasăm într-un loc unde nu sunt firmele. Da, o vom anunţa înainte de a sosi cu placa, iar amplasamentul îl vom stabili împreună. Se gândise şi ea să pună o placă memorială, vorbise cu un sculptor, la insistenţele sorei ei. Dar de ce să intraţi la cheltuieli? Uniunea scriitorilor va rezolva problema, este o onoare etc. Se bucură foarte mult. Închei discuţia cu temenele şi urări de sănătate şi succese. Promit că în 2-3 luni se rezolvă.

14 august 2007: (...) Mergem spre casa lui Eugen Barbu, dar e sens interzis pe Eminescu, ocolim prin Dacia şi Polonă; sun la parter, răspunde Marga Barbu, va coborî, m-a aşteptat, dar între timp s-a apucat să mănânce ceapă... Spune asta în semn de scuză. Nu-i nimic. Coboară. Omagii. Vede placa, dar constată că nu a murit în 96 ci în 93, ştie asta bine. Ar fi vrut ea să mai fi trăit măcar câţiva ani. Pleacă în Franţa. Coboară cu greu pe trepte, o sprijin eu, spune că se ajută cu un băţ, acum l-a uitat. Îmi dau seama că o mai văzusem, spre Romană, gen stafie, abia păşind, sprijiniţă într-un baston... Focoasa hangiţă de altădată, parcă de veacuri... Ieşim pe trotuar, tot la braţ, stabilim locul anume unde vom fixa placa, promit să revin cu alta, corect datată. Aşa e în dicţionare, spun. Foarte rău, dicţionarele rămân – şi sunt pline de greşeli impardonabile. Zic: Destui alţii nici nu sunt trecuţi, sau apar cu greşeli şi mai mari.