19 febriarie: Liviu Ioan Stoiciu la Aniversară - 63 

 

 

Ieşi din tine

 

nu te mai gândi la nimic. Stai suspendat. Nici

la Dumnezeu nu mai ştiu la

ce să mă rog, fii liniştită – intru în biserică şi ies,

habar nu am ce caut... Mă simt

ca-ntr-un lan de lalele, copleşit. Fără orientare,

mi-am pierdut şi ultimul

dram de bun-simţ, nu mă aşteaptă nimeni, nicăieri, am

pierdut pe toată linia. În fiecare zi mă

despart de mine însumi.

Degeaba. Sunt

înrolat şi în războaiele dintre muşuroaiele de furnici,

până aici am ajuns – sfârşitul e la un pas,

nu mai ştiu cine sunt. Mă repet în

tot ce fac şi gândesc.

Poate că ar fi trebuit să fii rebotezat. Să ţi se

toarne pe cap apă ţinută

în biserică în Săptămâna Patimilor, cum fac oamenii

cu bolnavii psihici, îţi voi fi eu naş – în

noaptea de Înviere, în cimitir.

O iei de la capăt aşa, rebotezat. Îţi torn eu apă sfinţită

pe cap, tu să te dezbraci de hainele vechi

şi să le arunci, să rămâi aşa cum te-ai născut... Ţip:

arată-mi întâi greşeala! Ţi-o

arăt, dar ieşi întâi cu totul din tine însuţi.

 

Ce i-a mai rămas

 

nimic nu mai e cum a fost, a pierdut şi ce n-a avut,

acum stă în ogradă cu ochii în gol şi

îmbată ciorile cu ţuică, le dă pâine înmuiată în ţuică,

pe una a prins-o şi i-a turnat ţuică pe gât,

i-a desfăcut ciocul şi cogâlţ, cogâlţ...

N-a murit cioara, din contră, de a doua zi i-a

cerut de băut. Acum bea cu ea împreună şi la cârciuma

din sat – noaptea, cioara se transformă

în femeie tânără. El

şi-a pregătit totul pentru înmormântare,

hainele, pânzele de pus în coşciug, coşciugul, comandă

specială, dar nu mai moare o

dată, să scape de-o grijă. Şi-a dat seama că, în sine, el

nu mai e decât o adunătură de acte vechi,

pe care le poate citi şi pe care nu le poate citi, că-l

podideşte plânsul. Ce i-a mai rămas?

Să plângă, totul a rămas măsurat după ochii lui, ce

n-ar fi dat să plângă în hohote:

în tribunal n-a putut, după divorţ, nici pe stradă, că-i

era ruşine, a intrat în biserică, dar

nici acolo n-a plâns, avea impresia că-l luau peste

picior sfinţii, păcătos cum e. Dacă

ar fi putut să moară atunci, ar fi fost perfect. N-a

murit. „Ţi-ai dat foc

amintirilor?”, l-a întrebat o babă – după ce a provocat

un incendiu: „în urma incendiului, cei

43 de iezi aflaţi

într-un grajd improvizat, lipit de colibă,

au ars de vii”...

 

 (poeme publicate în revista Ramuri, preluare de pe internet)

 

*

Unul dintre cei mai importanţi poeţi ai acestor ani, s-a născut la Dumbrava Roşie-Piatra Neamţ şi a copilărit la Cantonul 248, o haltă CFR la Adjudul Vechi, ca fiu al unui şef de echipă întreţinere feroviară. Liceul la Adjud apoi, în încercarea de a face studii superioare, peregrinează prin ţară îndeplinind diverse funcţii temporare, inclusiv cea de miner; se înscrie la filosofie la Baia Mare, dar abandonează; corector la ziar, bibliotecar, evenimentele din decembrie 1989 îl surprind ca dizident la Focşani; va deveni pentru câteva luni preşedintele noului organism post-revoluţionar din judeţ, funcţie din care demisionează şi vine la Bucureşti. Editor, iniţiator de reviste anti-feseniste, devine redactor la Viaţa românească, unde activează şi astăzi.

Prezent cu grupaje de poezii, cu rubrici permanente şi colaborări în reviste culturale din toată ţara, cu texte de atitudine sau memorialistice, este unul dintre actanţii cei mai fervenţi ai vieţii literare la scară naţională. A adunat o panoplie invidiabilă de premii literare care pică din toate direcţiile, alinând pe moment un orgoliu veşnic nepotolit.

*

 A debutat cu poezii şi a fost inclus în două antologii succesive ale debutanţilor, în cea mai neagră perioadă pre-decembristă, iar în volum în 1980 cu La fanion, premiul pentru debut.

Citeşte mai mult: ro.wikipedia.org/wiki/Liviu_Ioan_Stoiciu‎

www.crispedia.ro/Liviu_Ioan_Stoiciu‎

Volume de versuri publicate:

La fanion (Editura Albatros, 1980) – Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor Inima de raze (Albatros, 1982) Când memoria va reveni (Editura Cartea Românească, 1985) O lume paralelă (Cartea Românească. 1989) Poeme aristocrate (Editura Pontica, 1991) – Premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor; Singurătatea colectivă (Editura Eminescu, 1996) – Premiul "Mihai Eminescu" al Academiei României, Premiul de poezie al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO), Premiul "Poesis" ("Cea mai bună carte a anului 1996"), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova Ruinele Poemului (Editura Pontica, 1997) – Marele Premiu al ASPRO, Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie (Ediția I, Oradea), Premiul pentru poezie pe anul 1997 – Superlativele Revistei "Cuvântul" Post-ospicii (Editura Axa, Seria "La Steaua - Poeți optzeciști", 1997) – Premiul Asociației Scriitorilor din București Poemul animal (Crepuscular) (Editura Călăuza, 2000) La plecare (Editura Vinea, 2003) Cantonul 248 (antologie, Editura Vinea, 2005), Craterul Platon (Editura Vinea, 2008) Pe prag (Cartea Românească, 2010)^[2][3] Prezent în antologia Streiflicht, Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik, ins Deutsche übertragen von Christian W. Schenk, Dionysos Verlag, Kastellaun, 1994, ISBN 3-9803871-1-9

Romane: Femeia ascunsă, 1997 Grijania, 1999 Undeva, la Sud-Est (Într-unu-s doi), 2001 Romanul-basm (Trup și Suflet), 2002

Jurnale: Jurnalul unui martor (13-15 iunie 1990, Piața Universității, București), Editura Humanitas, 1992 Jurnal stoic din anul Revoluției, urmat de Contrajurnal, Editura Paralela 45, 2002

Teatru

Teatrul uitat, 2005 - Premiul pentru dramaturgie al USR

 

 

Marin Sorescu,  n. 19 februarie 1936 - d. 8 decembrie 1996

 

Fiu de ţarani olteni (Bulzeşti-Dolj), dintr-o familie cu mulţi copii - tatăl decedat la doar 37 de ani - dar nu a fost şi cazul lui C. Brâncuşi?), M.S. pare a fi reprezentarea simplă a olteanului "mititel şi isteţ" din cunoscutul imn ironic; decis să se rupă de acasă şi să cucerească oraşul (în cazul său Craiova; vezi evocarea Craiova văzută din car), şi după această primă izbândă, orice altă capitală istorică românească - în cazul său Iaşii fostei Ţări a Moldovei, apoi capitala în funcţiune a ţării. Şi de aici, prin extensie, capitalele marilor ţări europene şi nu numai, într-un galop de sănătate de maximă eficienţă: burse pentru tineret, invitaţii culturale, schimburi de delagaţii, orice altceva..., pe care în mod miraculos şi le adjudeca în exclusivitate, mereu grijuliu să fie singur, să nu-l eclipseze nimeni, să evite comparaţiile - pentru a se face cunoscut - nu neapărat ca reprezentant al românilor, cât ca reprezentant al propriei genialităţi. Din soiul răbdător şi perseverent al pandurilor, cum se autodefineau un Brâncuşi, un Petre Pandrea, aceşti olteni dârzi şi orgolioşi la culme, unii cu talent uriaş, alţii cu o inteligenţă vie, activă, ce se confundă cu agerimea, se vor realiza la vârf, cum s-a văzut - sau se vor rata onorabil. (Un astfel de oltean, dinspre Tg. Cărbuneşti, student la Matematici şi prieten cu mine, el însuşi cu veleităţi literare, - s-a ratat la Ministerul Învăţământului -, pretindea a fi fost coleg de liceu militar cu M.S. Ne amuzam citindu-i bulzeşteanului cronicile rimate din revistele studenţeşti, de exemplu, despre un meci de fotbal  între facultăţile ieşene, pe când, colegele "stăteau candid în iarbă, pe Sportul popular". Ni se păreau de un haz nebun, mai ales gândindu-ne nu la ziarul astfel denumit, ci la studente şi la sportul popular, desigur...

Şcoala primară la Craiova, un liceu militar la Breaza, Facultatea începută la Iaşi şi încheiată la Filologia din Bucureşti. Deja cunoscut ca poet, deci uns redactor la revista Luceafărul. Debutase cu un volum de parodii, (Singur printre poeţi, 1964), în colecţia Luceafărul, ceea ce pe atunci, la sfârşitul proletcultismului, echivala cu o consacrare. Parodii în maniera Topârceanu (care tot la Iaşi se exercitase), pline de vervă, ironice cât cuprinde şi nu doar atât, ci cu un simţ critic salutar în ce-l priveşte pe autorul parodiat, dar cu indice înalt de creativitate, valabile chiar fără a face comparaţia cu originalul. Şi, odată pornită maşinăria poeticească a bulzeşteanului (probabil de la bulz: mămăligă cu brânză), la un an, la doi ani i-au apărut volume şi iar volume de poezii, împreună cu piesele şi romanele rotunjind 23 de titluri... Modalitatea scripturală ironică, zeflemitoare, deconcertantă, chiar trăsnită pe alocuri, ce fusese agreată de însuşi Călinescu (care l-a lansat în Contemporanul, de nu mă înşel), se bizuia pe spuneri isteţe, dezinhibate, pe punerea în scenă a unor raţionamente ironice, pe întoarcerea în revers a unor precepte osificate, nu în ultimul rând pe demitizarea temelor din antichitatea greco-romană. (Imitat de îndastă de versatilul Adrian Păunescu, acesta nemulţumindu-se cu şfichiuieli, ci bătând monedă pe idee până o demonetiza complet.) Părând să se situieze "pe linie", poemele lui Sorescu loveau nu neapărat în mitologie, ci în orice fel de închistare în  scara socială, în mentalităţi. Mie mi se părea de neoprit, precum o rachetă cu mai multe trepte. La împlinirea a 45 de ani, poetul a organizat o sărbătorire a sa cu invitaţi din toată Oltenia şi chiar din toată ţara. L-am văzut la Casa de Cultură, ascultând de la balcon comunicări, laudatio după laudatio, timp de ore şi ore. Se perindau la tribună diverşi culturali ce păreau a-l fi prins de picior pe Dumnezeu - li se dăduse ocazia să conferenţieze la nivel naţional... Este foarte greu de estimat ce ar fi devenit MS dacă dintru început ar fi fost descurajat şi obstrucţionat, indiferent de talentul său evident. Ci el, cu instinct infailibil, a ales calea ironiei, care se va fi potrivit firii sale sau nu, în schimb îi deschidea toate uşile redacţionale. Şi de asemenea pe ale cititorilor. Dispoziţia sa ludică, luatul peste picior la modul inteligent-subţire se vor dovedi utile şi în abordările dramatice: Piesele sale în stil popular-parabolic (Există nervi, pe care am văzut-o pusă în scenă la Casandra), apoi Iona, Paracliserul, Matca, A treia ţeapă, l-au consolidat în conştiinţa publicului ca mare scriitor al vremii. Aceste piese au intrat în repertoriul unor teatre din lumea întreagă. Ieşirile poetului peste graniţă nu erau doar festiviste, de reprezentare, ci s-au dovedit de o extremă eficienţă: 60 de cărţi i-au apărut în nu mai puţin de 20 de ţări. Propus pentru premiul Nobel. Cooptat în diverse Academii de arte ale Vestului. Să nu uităm şi expoziţiile de grafică, poate mai cunoscute în afară decât la noi... Romanele sale, două sau trei, şi orice carte ce apărea sub semnătura Marin Sorescu se vindea imediat. Impresie slabă cu adevărat mi-au făcut Trei dinţi din faţă, apoi şi mai slabă Viziunea vizuinei, aceasta cu adresă la duşmanii din viaţa literară. Dar a scris şi pentru copii: Unde fugim de-acasă?, O aripă şi-un picior. Devenite inevitabile la grădiniţă. (Se spune că avea amenajată o cameră de lucru cu 5 sau 6 mese: trecea de la una la alta, după cum îl vizitau muzele; poezie, proză, dramaturgie, grafică etc...). Intrat în manualele şcolare, apoi şi în programa universitară, M.S. era cu (toţi) sacii în căruţă. N-a mai fost timp să-i descarce acasă... Dar se pare că asta nu mai contează - şi-a făcut "pohta ce-a pohtit"!

Dar se întâmplă cu scriitorul român de vocaţie acest lucru remarcabil, pe care şi în cazul lui Sorin Titel îl subliniasem: după ce îşi asigură o platformă înaltă, autorul se va concentra asupra universului său şi va da cărţile sale de căpătâi; în cazul lui Sorescu, cele patru volume din ciclul "La lilieci", definitorii pentru poetul oltean.

După "evenimente" i-au apărut reeditări, de prima s-a ocupat  autorul nostru, totdeauna bine orientat: Poezii  alese... de cenzură, 1991. Însă, poate părea ciudat, aproape nici o nouă scriere, în aceşti vreo 15 ani, ci doar reeditări, culegeri, antologii...

 

Aflaţi mai mult: http://agonia.ro/index.php/author/0002127/index.html

 

Din Ion Lazu - Scene din viaţa literară, ed. Ideea europeană, 2007

 

30 ianuarie 1980. (...) La prînz, consecvent planului meu, trec pe la Casă, găsesc o masă liberă pe latura stîngă, cam în locul unde mănîncă îndeobşte familia Aurel Martin. În spatele meu, Fulga cu cineva, apoi li se alătură Romulus V. şi G. Bălăiţă; pe cealaltă latură, Mihai Şora cu ai lui, iar masa lui Jebeleanu e goală. Pucă cu două doamne, Romulus Guga cu Radu F. Alexandru şi o doamnă.

Apare Marin Sorescu, se orientează spre o masă mai liniştită, vine la mine, întreabă dacă e un loc liber, eu: Da, el: Care? eu: Oricare. Se aşează cu faţa spre sală, comandă o bere şi o friptură, ceea ce şi eu cerusem, dar Miţi întîrzie, fiind azi singură. (Se zice că ea şi soră-sa au rămas la Uniune de pe vremea Şcolii de literatură, unde fuseseră trimise ca tinere talente. N-am găsit cu cale să verific această bîrfă.).

 

Se iscă între mine şi Marin S. un schimb de fraze oarecare, apoi îşi dă seama că nu e ceva în regulă, mă întreabă de nume, ce profesie am, unde lucrez şi mi se pare de laudă că găseşte cu cale să lichideze confuzia care persistă de ani buni de cînd ne salutăm. Îi arăt cartea lui Marian Popa, abia cumpărată: Călătorie sprîncenată, cu desenele autorului, prin care am apucat să mă uit. Îi spun: O carte năstruşnică, se vede cît colo că M.P. trăieşte printre studenţi, are chef de luat la vale, face haz, are vervă, foloseşte un jargon tipic de cămin. Şi referitor la miză: Nelu Georgescu nu e doar o glumă, are o trimitere mai sus. M. S. răsfoieşte cartea, se uită la desene, pe unele le comentăm; îl întreb ce impresie îi face o asemenea apariţie. Bună, zice; şi rezultă că are o părere bună despre criticul în discuţie: om de cultură etc. Eu, zic, păstrez unele rezerve faţă cu acest gen de a face literatură, de la nivelul asistentului universitar.

Observ că Marin Sorescu toarnă şi taie şi ţine furculiţa cu stînga. Eu: În Apus, mulţi chiar scriu cu stînga. El: Asta nu prea pot. Eu: Mă gîndesc că asta le prinde bine, printre telefoane, pupitre, ghişee, apucă pixul cu care mînă le vine; or, noi aici n-avem destul de lucru nici pentru mîna dreaptă… Aduc vorba de C. Leu, care în ’79 a publicat nu mai puţin de şapte cărţi! M.S. o scaldă. I-a încărunţit şi lui mustaţa ţepoasă. Ochi cam obosiţi-mototoliţi, mici, castanii, lipsiţi de afecţiune. Scund de tot, cu picioarele în paranteză şi, la drept vorbind, cu un pic de burtică pe sub vesta-pulover. La un moment dat îl strigă pe Corneliu Sturzu (înalt, blond, ochi albaştri) şi discută despre grupul de la Iaşi, oraş unde ştiu că a făcut nişte ani de facultate. Îi promite ieşanului material pentru Almanah, nişte proze “cam trăsnite” şi noi piese din Lilieci. Iar în rest, îşi laudă Ramurile, să se ştie.

Ion Horea ne salută de la masa lui Vulpescu; cu M.S. este la Dumneavoastră. Romulus V. pleacă, apoi revine cu Fănuş Neagu, care trece pe la toate mesele, mai puţin a mea, căci Sorescu a plecat, luîndu-şi politicos la revedere. Or, eu nu reprezint un nume. Cu toate că astăzi în Rom.lit. semnez pe acceaşi pagină cu prozatorul fruntaş şi cronicarul sportiv...

 

Placa memorială Marin Sorescu, Str. Gr. Alexandrescu nr. 43, S.I. Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.

 

 

 Alţi scriitori:

Miron Costin, n. 1633 – d. 25 dec. 1691

Artur Gorovei, n. 1863

Mircea Vulcănescu, n. 1904

Mircea Radu Iacoban, n. 1940

H. Sanielevici, m. 1951