18 febriarie: Radu Albala, 18 februarie 1924 - d. 10 mai 1994

 

Bucureştean până în măduva oaselor, îndrăgostit de oraş în varianta sa antebelică, prin firea sa un matein, a făcut Dreptul şi Literele, dar la schimbarea regimului a fost dat afară din barou. Cândva redactor la ESPLA, este înlăturat din nou. Îşi găseşte un loc la editura Litera, care scotea cărţi în regie proprie. Un adevărat domn de viţă veche, care îţi impunea respect şi te punea pe gânduri prin distincţia sa. Foarte puţin a publicat, la mari intervale, titlurile induc ideea unei lumi mirifice, dispărute nemilos:  Antim Ivireanu şi vremea lui, 1962; Desculţe, 1984; Făpturile paradisului, 1987; Femeia de la miezul nopţii, 1994. Bucureştii în literatură, un alt titlu vorbind despre iubirea pentru trecutul oraşului natal. A publicat traduceri din franceză, cum era de aşteptat de la un domn stilat, dar şi din latină, tot un efect al fugii sale din prezent.

Nu l-am cunoscut personal, deşi poate îl voi fi zărit cândva, pe culoarele editurilor din Ana Ipătescu. În câteva rânduri, mi l-a evocat cu mare căldură şi cu nostalgie, ca pe un matein de indicibile rafinamente, scriitorul George Bălăiţă. Autor atipic, de vechi parfumuri, de inestimabile bijuterii stilistice, Radu Albala nu doar că este eludat de editori, dar nici criticii nu-l frecventează, iar istoricii literari îl dau de-o parte în abordările lor; nefiind nici măcar un "autor de dicţionar", înţelegi mai bine obstinatul său refugiu într-o vreme revolută, ideală. A murit la exact 70 de ani, probabil din decenţă, şi ca să nu creeze dificultăţi celor care ar dori să memoreze datele scriitorului. Dar cine se interesează de boierii vieţii noastre literare?!

I-am pus o placă memorială în str. Trotuş 95, dincolo de Piaţa Domenii, după mari lupte cu proprietarii de la cealaltă adresă, din Vasile Mironiuc, nr. 16, unde trăise până la moarte. Imaginea casei apare şi în albumul Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.

 

  

 

Ion Lazu: Moartea unui poet: Ion Nicolescu. Comentariu pe blogul poetului LIS

 

Sigur, la moartea unui poet, cu întristare omenească, te referi la poezia lui, dar mai ales la "purtătorul ei material", - care acum părăseşte scena lumii. La omul de carne şi sânge. A fost Ion Nicolescu un ins de tot ciudat, straniu, neîncadrabil tipologic (prea puţin zis un boem!), care singur s-a plasat în afara societăţii. Cu ceva bacovian în abordările sale de viaţă, dacă nu şi scripturale, însă fără norocul aceluia, căruia Agatha i s-a devotat până la capăt şi mai departe. L-aş apropia mai curând de Velimir Hlebnicov, pe care îl descrie memorabil Nadejda Mandelştam ("Speranţa abandonată"), devotata soţie a poetului Osip Mandelştam, el însuşi un poet exemplar, care nu a ştiut de nimic altceva decât de poesia sa (dar, subliniez: şi de demnitatea sa). Deci Hlebnicov şi Mandelştam. Memoriile Nadejdei M., fără egal în literatură, m-au impresionat la maxim. Din păcate, o carte care a ajuns cu mare întârziere la mine - şi la conştiinţa lumii, în general. Se cunosc împrejurările hruşcioviste-brejneviste...

Altfel l-aş fi perceput, să sperăm, pe un Ion Nicolescu, personaj pitoresc la limita cu bizarul şi caricaturalul, pe care îl întâlneam pe coridoarele redacţiilor din Ana Ipătescu, în anii şaizeci. Îl publica Ilie Constantin, dacă nu concitadinul Ion Gheorghe, redacţia disimultând ciudăţenia versurilor prin supratitluri precum "Ironice". Nu ştiam ce hram poartă excentriculul personaj, cum îl percepeam pe-atunci, dar îmi era clar că nu e în limite normale şi, pentru că versurile lui  îmi făceau o impresie obişnuită-pasabilă, dar nu mai mult de-atât, îmi spuneam că "nebunul nu-i atât de nebun", dacă ştie să se bage pe sub pielea redactorilor etc. Mai cunoscând noi și alte cazuri, care însă repede s-au șters din peisaj. L-am revăzut secvenţial la restaurantul scriitorilor şi, la un moment dat, descriind fauna de acolo, i-am făcut partea cuvenită. Unele referiri apar în "Scene din viaţa literară", 2007, alte trimiteri, ale poetului Ion Murgeanu sunt de găsit în "Himera literaturii", 2007, cartea noastră de confesiuni în dialog epistolar, unde dăm seama despre anii formării noastre.

N-aş livra toate aceste detalii dacă în comentariul poetului Tudor Cicu nu s-ar fi făcut referire la Himera... Tânăr pe-atunci, făţos, cu aplombul care nu lipseşte acestui tip de om, se băga printre figuranţi, la filmările care mereu se făceau la Casa Monteoru - cred că regizorii îl ştiau pe I.N. şi se foloseau de aparenţa lui. O dată l-am văzut în uniformă de husar, o mândreţe de tânăr. Cu greu îţi venea să-l înţelegi pe acest ins care în mod constant te tapa de bani. Poate să fi fost o fixaţie de-a lui, printre altele, aceasta mai dezagreabilă, sâcâitoare. Pentru mine, pe atunci măcar, literatura începea de la demnitatea persoanei. (N-aş fi vrut, în ruptul capului, ca versurile mele bune-rele să apară din oricare alte motive decât calitatea lor intrinsecă.) La drept vorbind, nu-mi sunt la inimă simulanţii, mistificatorii de nici un fel (inclusiv simulanţii de pe scena politică!). L-am revăzut rar, de fiecare dată trecând strada ca să-mi ceară un ban... ultima oară acum câţiva ani, depreciat fizic, însă cu comportamentul său strident, de paria. Ca la puţin timp, să scoată un aparat de filmat şi să tragă cadre, într-o somptuoasă sală cu vitralii, unde intrase după noi, prin efracţie, păcălind vigilența portarului. LIS îşi aminteşte scena, desigur) Logica e bulversată: dacă are bani pentru aparat de filmat, ceea ce noi nu ne permitem, de ochelari străinezi, de ce nu are bani pentru mâncare? Mi s-a spus că se nutrea numai cu bomboane, ca fiind mai ieftine şi energizante, sfidând faptul că suferea de diabet... Mistificatorul care se auto-mistifică? Nu e de mirare că nu-i lipsea instinctul adaptării la politica vremii. După care își lua seama, o întorcea pe proteste, dând de lucru securiștilor. La cenaclul Flacăra avea mare succes un cântec patriotard, pe versurile lui Nicolescu: ”Trăiască România, trăiască tricolorul…Trăiască Alma Venus, măria sa poporul!” Intervenind o ruptură, Păunescu a preluat-prelucrat textul, asumându-și-l.

Da, Domnul să-l odihnească, după o "viaţă de câine", care a dat de ruşine ideea mea platonicină, de cetăţean demn şi de sine stătător. Mă minunez şi azi de ideea biblică, precum că omul să-şi câştige pâinea  în sudoarea frunţii, în toate zilele vieţii sale. De parcă munca ar fi o pedeapsă, un blestem... Eu crezusem că este una dintre marile şanse ale omului...de a-şi valorifica disponibilităţile, de a se bucura că este sănătos, apt la solicitări, creativ etc.

Cei doi mari poeţi ruşi pe care i-am pomenit mai sus, repere ale poeziei de avangardă, nu se ştie nici măcar când şi unde au murit, nici după trecerea unei jumătăți de veac... Cu Ion Nicolescu destinul a fost mai clemant. Notă maximă pentru literaţii buzoieni, un comportament la înălţime!

Se va găsi, să sperăm, cineva care să se îngrijească de poezia lui Ion Nicolescu, singura care în fond mai contează, de-acum; şi să vadă ce se află pe casetele filmate de poet, poate însoţite de comentarii. Pot fi acolo mari surprize. Sau nu... Totul este posibil, tocmai acolo unde în mod normal nimic nu părea posibil. Numai poezia reuşeşte acestă performanţă, este paradoxul ei.  I.L.

                               

 

Poezia zilei: Ion Nicolescu, d. 19 februarie 2011

 

 

 

*

 

iubito calci în străchini ţi-am spus-o şi-ţi repet

acesta e gavota şi dânsu-i menuet

sertarele sunt noaptea dejunul e dejun

şi rufele se spală cu apă şi săpun

să nu faci paşi în beznă opreşte-te în tindă

să nu te mire domnul albastru din oglindă

acela-i Dostoievski o urnă ne desparte

stă între noi oglinda să nu cădem în moarte

în bibliotecă-i haos dar ţine-nchisă uşa

să nu se risipească peste pământ mătuşa

icoanele sunt vechi le ţii ca bibelouri

când trec geamgii prin aer să nu le faci cadouri

să nu mănânci veioza nu zgâria tapetul

suntem vecini cu cerul ai să observi cu-ncetul

nu-i chiar o ceaşcă luna să nu o calci pe rană

avem şi reproduceri acolo e o stană

de marmură se poate dormi pe ea cu trudă

dar poţi să o consideri neinvitată rudă

de fapt afară-i marea dar pune-ţi şalul verde

în valurile-i albe cândva de te-oi pierde

nu prea mai văd deşi sunt tinere vlăjgan

la vârsta mea Novalis murise de un an

 

(preluare de pe Internet)

 

Lidia Lazu, Cântece în aer liber

Palatul brâncovenesc Brebu:

http://youtu.be/LfgV2B4yBxk

 

 

 

Alţi scriitori:

Mircea Grigorescu, m. 1976