1 februarie: Nicolae Breban, n. 1 februarie 1934.
LANSARE NICOLAE BREBAN: Singura cale, roman.
În această seară de miercuri, pe cea mai
frumoasă vreme de toamnă târzie (consemnare din noiembrie 2012), la Rotonda
MNLR a fost lansat noul roman al redutabilului prozator român Nicolae Breban.
Sala neîncăpătoare, veniţi fiind şi invitaţi din străinătate: Teşu Solomovici,
dar şi din provincie. De la Iaşi, Magda şi Petru Ursache, ambii în mare formă,
destinşi, comunicativi, precum şi tânărul critic Bogdan Creţu, repartizat
printre vorbitorii serii. Anfitrioana Aura Christi îi atrage în dezbateri pe
Eugen Negrici, Răzvan Voncu şi desigur, pe Autor. Să fi scris tot cuvântul cu
litere mari? Poate nici aşa nu era deajuns.
Dintre greii literaturii, fapt
semnificativ, în sală se aflau Augustin Buzura şi DRP, dintre poeţi George
Virgil Stoenescu (probabil vicepreşedintele Băncii Naţionale), Ion Cocora,
Liviu Ioan Stoiciu, Eugenia Ţarălungă, Mihai Gălăţanu, Claudia Voiculescu,
Doina Ruşti, sculptorul Vlad Ciobanu, Jana Morărescu, Ilie Roşianu, Cornel
Nistorescu, Nicolae Bârna, Paul Schuster-Stein, alţi oameni de cultură.
Reporteri, televiziuni. Va fi vorba în romanul ce se lansează astăzi (cca 600
pagini, format mare) despre o înnoire tematică a autorului, căci este pusă în
discuţie perioada stalinistă (care la noi a durat câțiva ani după dispariţia
tiranului), însă de data asta abordată dintr-o etapă distinctă şi din alt
unghi, nu o critică a perioadei dejiste din punctul de vedere al perioadei
ceauşiste, care nu era decât o revoltă în genunchi: activistul rău şi care a
făcut greşeli era înlocuit cu unul bun, patriot, din popor.
Bogdan Creţu remarcă faptul că pentru
prima dată Breban povesteşte la persoana întîi, din subiectivitatea unui tânăr
abia ieşit din adolescenţă, ins atipic, aparent cu tare psihice, care însă
crede în ideea comunismului (deşi tatăl său era la închisoare!), nu neapărat şi
în regimul instalat la noi. Un personaj care vorbeşte puţin, îi îngână pe
alţii, aflându-se de fapt în căutarea unui mentor; şi care, în mod
surprinzător, are o ascensiune rapidă în ierarhia regimului. Fără să dea
impresia că urmăreşte asta cu dinadins. Ca apoi să urmeze coborâşul. În fapt,
regăsirea de sine. La Breban, cum deja ne-am obișnuit, factologicul e pe plan
secund, primează analiza psihologică.
Pentru Răzvan Voncu, miza romanului este
descrierea epocii dejiste din afara ei, fără strecurările şi şabloanele atunci
perfectate, pe care autorul le mătură cu hotărâre. Breban crează personaje vii,
memorabile, le face introspecţia psihologică. Ne provoacă să exorcizăm răul din
noi. Căci venim dintr-un regim al răului, care pusese tradiţia la pământ şi
totuşi mergea mai departe, sub forme aberante. Absurdul epocii ar fi trebuit să
ne deranjeze chiar mai mult decât penuria alimentară, de exemplu. Cu acest roman,
crede Răzvan Voncu, Breban s-a reinventat pe sine ca scriitor.
Aura Christi subliniază alt aspect:
spiritul epocii se imprimă ca pe o coală albă în psihologia acestui adolescent;
el înţelege că limbajul de lemn este un cod, învaţă să-l folosească eficient şi
face carieră. Iar ceea ce îl diferenţiază totuşi de ceilalţi este foamea de
mentori şi foamea de destin.
(Şi îmi dau mai bine seama că NB face cu
adevărat figură neobişnuită printre romancieri pentru un fapt care scapă
comentatorilor: abordările sale sunt ale poetului, este vorba de fiecare dată
în romanele sale despre nişte intuiţii cu privire la natura umană, de la care
se porneşte şi cărora în textele sale caută să le afle mobilurile psihologice.
De pildă, această temă a discipolului. Ce să însemne, ca realitate psihologică
umană? Ce este acea "îngânare a celorlalţi"? Cred a fi vorba exact
despre firea artistului, care se apropie de artă prin admiraţie mai întîi, apoi
prin imitarea mentorului ca persoană dar şi a creaţiei acestuia / acestora. Şi
este adevărat că la scriitor ucenicia începe prin imitarea cărţilor preferate,
a maeştrilor admiraţi, a performerilor în general. Ca să se ajungă, după
tatonări şi vocalize, la tonul personal, la stilul propriu, la valorizarea de
sine. Îl imiţi pe om, îi imiţi stilul, e ca şi cum ai face antrenamente, ca
să-ţi găseşti domeniul, tema şi stilul... Ca să nu spun că în această râvnă de
a-l imita pe maestru se include şi dorinţa, poate inconştientă, de a-l complexa
pe mentor: repetându-i defectele, sugerându-i că unicitatea sa este fragilă.
Etc. Însuşi Breban, în mărturisirile de la finalul lansării, luat de valul
"fericirii că încă poate să scrie" (dar nu e acesta sentimentul lui
Eugen Ionescu, din ultima sa fază? al altor mari creatori, care scriau zilnic
pentru a-şi dovedi că o mai pot face, că zeul nu i-a părăsit?), spunea că
singura lui problemă, în cei 7 ani de aşteptare a debutului - în fapt mult mai
mulţi ani, căci scria de pe la 14 - a fost aceea de a-şi pune la punct fraza
adecvată felului său de a se pune în pagină.)
Eugen Negrici observă că personajul lui
Breban este un arivist de vremuri noi, comuniste, un fel de Julien Sorel, de
Rubampre, tipul de personaje care apar tot după o revoluţie, cea din 1830 în
Franţa şi intuiesc faptul că se poate face cărieră folosindu-se de soţiile
altora, de cămătari, de femei de societate. Pentru arivist e însă decisiv să
fie singur, să-şi facă nederanjat jocurile, deşi el ştie că trebuie să respecte
aparenţele: se căsătoreşte, are viaţă de familie, însă totul formal, el fiind
acaparat de cariera sa. Bogdan Creţu: personajul nu este un arivist în
adevăratul sens, el experimentează, se testează pe sine. Eugen Negrici: mereu
suspiciunea în relaţiile dintre personaje, în toate situaţiile, inclusiv în
iubire, în admiraţie. Ipocrizia și bănuiala. Frica. Premeditarea, aş adăuga eu.
Aura Christi: Un roman nietzskean, un joc
de măşti, cititorul simte că este mereu tras pe sfoară... Răzvan Voncu: În
sistemul stalinist toţi sunt măcinaţi, nimeni nu reuşeşte să propăşească decât
parţial şi pe moment, apoi e dat la fund. Apoi păstrat sub supraveghere, pentru
o nouă încercare.
Cuvântul Autorului: A simţit ca pe un
cadou această revenire la perioada primei tinereţi, deşi ea a fost extrem de
complicată, marcată de disconfort, chiar umilă. Părinţii, contrariaţi ei
înşişi: de ce fiul lor alege literatura? Cu rezultatele lui bune din liceu...
Încrezător în ce avea de spus, nimeni nu credea în vocaţia sa, toţi îl
considerau un marginal, un veleitar, un ratat; doar Nichita avea încredere în
el. Şi ambiţia sa de a debuta cu roman, ceea ce l-a întârziat cu 6-7 ani faţă
de DRP, de Fănuş, care debutaseră strălucit, însă cu proze scurte. Fiind şi DRP
în sală, Breban comentează: proze scurte atât de bune n-aş fi putut scrie...
Până a găsit fraza cu care să lucreze. Şi care este cea de totdeauna şi de
astăzi. Se fericeşte pentru a nu fi părăsit literatura română. Mulţumeşte
vieţii că i-a dat şansa să se realizeze în roman, aşa cum şi-a dorit cu
ardoare, în loc de orice altceva.
Poezia
zilei: Petru Popescu, n. 1 februarie 1944
Zbor
Departe, departe,
văzduh,
Albastră, albastră
culoare,
Adâncul în care mă
uit
Din nou ireal mi se
pare.
Cu norii ciudați,
poate albi,
De-o necunoscută
nuanță
Prin care trec
aripi, trec aripi
Spre Africa lor, în
vacanță.
Orașul mai ars decât
ieri,
Mai galben, mai
roșu, apare,
Lucind ca o urmă de
pas
Lăsată în mersu-i
de soare.
Lumină din vraja de
sus,
Arzând muribundă pe
case,
Ca trena pierdută
din umeri,
De pură și caldă
mătase.
Văzduhul albastru
ne-neacă
În aer albastru,
treptat,
În dese și reci
oceane
Orașul se
mișcă-necat;
Albastru trecând
între turnuri
Și mâna făcând să
se-ntindă,
Ieșită din ziduri
în cer.
Zadarnic deschisă
să-l prindă.
Doar ochii picând
în adânc
Se rup din orbite
să zboare,
Departe, departe,
văzduh,
Albastră, albastră
culoare.
(din Zeu printre blocuri, col. Luceafărul,
1977)
Rodian
Drăgoi,
n. 1 februarie 1951
Visam să scriu o carte
cât o corabie
Iubito părul tău
şi cea mai lungă noapte de iarnă
acoperă oraşul în care eu
visam să scriu o carte cât o corabie
despre prietenul meu de mii de ani
înhămat la o căruţă cu lacrimi
casa în care atâta timp am trăit
de mult nu mai este
dar în nopţile geroase de iarnă imaginea ei
mă caută cu căldură
prin lume
Undeva în câmpie
Trenul oprit undeva
în câmpie
şi mecanicul locomotivei
certându-se cu firul de grâu
ce nu ne lasă
să trecem
Alţi scriitori:
N. Gane, n. 1836
N. D. Cocea, n. 29 nov. 1880 – d. 1 februarie 1949
Vasile Netea, n. 1912
I. M. Ştefan, n. 1922
Anatolie Paniş, n. 1 II 1932 - m. 1 II 2007
Nicolae Breban-90, omagiat la Academie
https://www.agerpres.ro/documentare/2024/02/01/scriitorul-nicolae-breban-omagiat-de-academia-romana-la-implinirea-varstei-de-90-de-ani-1-februarie--1240931
Grigore Hagiu, m. 1985 (n. 27 sept. 1933)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu