luni, 16 noiembrie 2015



Scriitorul zilei, 16 noiembrieMiron Cordun, n. 16 nov. 1935 - d. 10 dec. 1997

   
  
Autor de mare discreţie, însă şi de mai mare rafinament, viitorul poet s-a născut la Priseaca-Olt, dintr-o familie de ţărani (numele oficial Gheorghe Cârstea), a făcut liceul Radu Greceanu din Slatina, absolvit în 1954 şi apoi o şcoală de biblioteconomie la Bucureşti. A fost metodist la Casa Regională a Creaţiei populare, 1961-1972, redactor la revista Argeş, 1972-1974, apoi cercetător la Biblioteca judeţeană Argeş, 1974-1997; din 1990 a devenit redactor la revista Calende.
Debutase cu un ciclu de poezii în revista Argeş, în 1870, iar 4 ani mai târziu va debuta editorial cu volumul Curtea Veche, obţinând premiul Uniunii Scriitorilor.  Nu a scris decât poezii, ilustrând cazul poetului ca atare, desprins din contingent, texte adunate în volume puţine, să le numeri pe degetele de la o mână. Neluat în seamă la întocmirea listelor de top liric ale vremii, şi-a continuat parcă în taină drumul de poet solitar, enigmatic, boem, toate cu măsură, izvodindu-şi cânturile de menestrel modern, ascultând vocile din vremuri trecute, pritocind înţelepciunea şi buna cuviinţă a antecesorilor; un liric al esenţelor pure, elegiac, confesiv, ceremonios, în versurile de dragoste, a cântat extazul, plutirea în miraculosul lumii, ardoarea sentimentului.

Opera literară:   Curtea Veche Bucureşti, 1974;  Serbări Bucureşti, 1975;  Duminica pe drumuri,  Bucureşti, 1977;  Bacovii,  Bucureşti, 1982;  Cartea cu dragoste Bucureşti, 1985;  Urmările Bucureşti, 1987;  Cronică de memorii prefaţă de Nicolae Oprea, Piteşti, 1998.
Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Miron_Cordun


Poezia zilei, Miron Cordun

***
Mă voi face pod la un drum
cu pâine arzând ca-n icoane,
poate numele meu
să-l duceţi la rug, să-l huliţi,
dar sufletul meu vi se-nchină surpat
din turla unde sunt clopot.

Numai aşa
caii se rup, caii sunt rai de trup,
ca pe mine numai osul domn
în văzduhuri,
dând ocol unui copac de fum,
ca un miel alb m-a culcat lângă tine,
ca şi cum pe subt pământ,
toate hotarele se rabdă-n blestem.


Laurenţiu Fulga, n. 2 nov. 1911 - d. 16 nov. 1984
  
Născut la Fulga de Jos, se înscrie la Liceul militar din Chişinău, dar simţind că nu se acomodează, intră la facultatea de Litere şi filosofie din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1941. Însă începuse războiul, este mobilizat, rănit grav la Odessa, inclusiv cu necrologuri în revistele literare: Luat prizonier, se înscrie ca voluntar pe frontul de vest şi îl face până la capăt. În urmă rămâne angajat militar, redactor până în 1961, cînd se dedică exclusiv literaturii. Din 1968 este mereu vicepreşedinte al USR.
Debutase în Bilete de papagal, 1937 şi în volum, cu Straniul paradis, în 1942. Alte romane: Eroica, Steaua Bunei Speranţe, Alexandra şi infernul, Fascinaţia, despre personaje ce au trăit drama războiului, proze scrise într-un stil al realismului parabolic şi fantastic.
Nu m-am numărat printre cititorii entuziaşti ai scrierilor sale. Prietenul Mircea Ciobanu, pe care L. F. îl simpatiza la modul vădit, ar fi dorit ca proza vicelui să fi avut un plus de bărbăţie. "Are mînă de femeie", au fost cuvintele sale.
În ce mă priveşte, n-am trecut niciodată de salutul politeţei; nu m-am prezentat niciodată la Dl Fulga cu vreo solicitare, de orice natură, deşi toată scriitorimea era unanimă în a-l considera un Domn, un factor de echilibru şi decenţă.
Nu este decât o chestiune de calendar faptul că îl amintesc aici pe Laurenţiu Fulga după un alt Laurenţiu. Nici faptul că mai jos voi posta un fragment din Odiseea plăcilor memoriale. Dar mai întâi iată o scenă în care sunt implicaţi ambii Laurenţiu: Fulga şi Ulici:
"24 ianuarie 1980, Unirea. (... ) Intră pe uşa principală o doamnă tînără cu un dosar în mînă, salută spre Jebeleanu, se duce la masa lui Laurenţiu Fulga, care de o bună vreme e-n vorbă cu criticul omonim, L. Ulici. După cîteva minute doamna pleacă şi revine cu Traian Iancu, care salută respectuos spre dreapta (pe Jebeleanu)  şi se duc iar la masa vicepreşedinelui F. În curînd cei doi belferi stau în picioare şi se iscă un fel de ceartă. Nu a greşit dactilografa, greşeala e în text!, punctează Iancu.  F. nu recunoaşte; de ce i s-a luat materialul scris de el? de ce s-au făcut modificări? Reiese că e un text comun, la care a participat şi Hobana. Preopinenţii ridică vocea, dactilografa e roşie, Ulici tace mîlc, în timp ce F. ameninţă că se va duce la Macovescu; Iancu cere ca discuţia să fiecontinuată la el în birou, ieşind cu doamna, urmaţi îndeaproape de F., care-l salută foarte oficial şi sec pe J."
(Scene din viaţă literară, 2007, pag. 38)
*
Am depus îndelungi străduințe pentru a pune o placă memorială la adresa din Str. Popa savu nr. 50, unde a locuit Laurențiu Fulga până spre sfîrșit, apoi în str. Gh. Brătianu nr. 14, unde a locuit în ultimii doi ani (ambele în zona Statuii Aviatorilor), însă a fost imposibil să obțin aprobarea proprietarilor, a colocatarilor…(detalii în Odiseea plăcilor memoriale, 2012). Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.


Alţi scriitori:
Andrei Mureşanu, n. 1816



Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2008


29 aprilie 008, continuare: 
Ora 3:26 şi nu mai sunt decât 512 km până la destinaţie. Destin: să ajung la Londra la vârsta de 68 ani şi 4 luni!? Am trecut în grabă de Dusseldorf şi atacăm în plin Aachen, mereu la aceeaşi 11.582 m altitudine, dacă nu se va fi blocat altimetrul. 3:26, un mare burg rămâne în urmă, în chenar de nori. Plafonul s-a îndepărtat spre stânga şi din el s-au desprins două trei fronturi de nori „ca la noi acasă”, dacă nu cumva abia acum se străduiesc să se alipească marii mase noroase din fața noastră. Probabil survolăm deja Olanda, relief jos, localităţi grupate în stil teuton, acoperişuri scânteind precum fluturaşii de mică, scurt şi foarte intens, de-ţi iau ochii pe-o clipită. Iar s-au unificat norii, cum ai trage storurile – sau suntem la ţărmul mării? Căci şi norii par să aibă continentele şi arhipelagurile lor, în sensul că un nor absolut singuratic, izolat este până la urmă o raritate în atmosferă. Îmi dau seama că viziunea din avion este complet răsturnată faţă de cea de la sol. De jos norii sunt întunecaţi şi cerul luminos, de aici norii sunt albi, luminaţi intens de soare, iar golurile dintre ei par cenuşii, translucide, neluminate. Înteresantă această inversare, nu? De aici totul se derulează la scară mare, cuprinzătoare, lipsită de meschinăria amănuntelor, sub regimul înalt al unui soare democratic, generos.
Altă observaţie: la decolare, n-am sesizat nici o ruptură de viteză, ci o trecere lină spre zborul propriu-zic. Cred că la păsări decalajul e mai mare – şi totuşi ciorile rezistă vreo 200 de ani, se pare. 3:43, dincolo de Bruxelles, mai avem 230 km de parcurs, un orizont mai incert, amestec de alb şi albastru. 3:53, ultimul pahar de apă, ceaţa Albionului, căci iată-ne la gurile Tamisei! Coborâre accentuată, uşoară ameţeală, 135 km până la Londra. Ăştia da, pot fi numiţi nişte nori ţuguiaţi, chiar aşa! De pe coamele lor sunt spulberaţi vălătuci, ca la un viscol, zăpada de pe coama nămeţilor. Sate englezeşti, grupate. Evoluăm deasupra unui plafon foarte accidentat, probabil curenţi puternici ascendenţi, căci am reprezentarea unor adevărate geizere în erupţie, sau ca la prăbuşirea unor porţiuni din masa gheţarilor antarctici.  Uneori ne băgăm în masa vreunui nor şi iute ieşim ca dintr-un tunel. Dar cum soarele a coborât cât de cât, relieful acestor nori se amplifică şi mai mult datorită zonelor care rămân în umbră. Asist la cel mai extravagant spectacol la scenă deschisă, sunt pur şi simplu excedat, însă privesc cu lăcomie, doar-doar voi vedea cât mai mult (sau voi pierde cât mai puţin!)... Deci nu numai apele se amestecă la gura Tamisei, dar şi aerul este în mare vânzoleală...

Ascultăm spiciurile pilotului, se sting monitoarele şi începem să coborâm în plin şi totodată să ocolim pe la nord oraşul, apoi pe la vest, coborând mereu; vedem Tamisa, bazinul lung dreptunghiular unde se ţin întrecerile de canotaj, la periferii sunt case mai modeste, apoi cartiere de blocuri, din cărămidă, orăşeneşti, tipic engleze, un castel foarte fortificat. În sudul oraşului, pe o mică înălţime, acum coborâm deasupra unor autostrade cu multe benzi; după ce identificasem şiruri de automobile, acum se desluşesc şi motocicletele, chiar şi bicicletele, apoi şi tuburile de iluminaţie publică – în fine, aterizăm, cu un mic hop la impact, însă unii dintre noi aplaudăm virtuozitatea pilotului. Apoi rulăm tot mai încet, dar prelung până la potou.
Va urma 



Ion Lazu - Un drum de toamnă pe Valea Cerbului-Bușteni