sâmbătă, 14 noiembrie 2015

Scriitorul zilei, 14 noiembrieIon Cocora, n. 14 non. 1938


Bănăţean prin naştere (comuna Greoni – Caraş-Severin), provenit dintr-o familie de ţărani, şi-a schimbat ca poet numele Blagoe, preluând numele de familie al mamei: Cocora, după procedeul pe care îl aplicase şi Marin Preda. A urmat cursurile unei şcoli tehnice sanitare la Timişoara şi Arad, 1954-1958, apoi a fost metodist la Casa creaţiei populare şi inspector teatral la Cluj. Studii la Facultatea de Filologiei din Cluj, întrerupte în 1963. Se afirmase deja ca poet, debutând în Steaua, din 1970 redactor la Tribuna; poezia sa, imaginativă, este considerată de Marian Popa ca fiind a unui "fantezist cu mutaţii spre galanterie", apropiindu-se de suprarealism; însă scriitorul a devenit notoriu prin nenumăratele cronici dramatice, adunate mai apoi în trei volume, Privitor ca la teatru, 1975-1982.

Opera  literară:  Palimpsest, Bucureşti, 1969;  Dezlegare de chaos, Cluj, 1973;  Suveranitatea lăuntrică, Bucureşti, 1975;  Privitor ca la teatru, I-III, Cluj Napoca, 1975-1982;  Inventatorul de numere, Cluj Napoca, 1976;  Plante de dincolo, Cluj Napoca, 1983;  Ar mai fi de trăit, Bucureşti, 2003. Ediţii: Toma Caragiu, Poeme şi alte confesiuni, prefaţa editorului, Cluj Napoca, 1979.
Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Ion_Cocora


Poezia zilei, Ion Cocora

Un trandafir roz

Un trandafir roz
priviti doamna nimfa cum alearga pe scarile de marmora
un trandafir roz
auziti doamna nimfa cum necheaza în vai
un trandafir roz
doarme doamna nimfa pe încheieturile voastre de smarald
un trandafir roz
paste doamna nimfa în iarba pâna la glezna
un trandafir roz
înfloreste doamna nimfa în lacrima galbena a albinelor
un trandafir roz
vine doamna nimfa în vizuina de iarna a vulpii
un trandafir roz
nu e amagire doamna nimfa poate fi paznic de far
un trandafir roz
nu e amagire doamna nimfa poate da o recolta de lâna merinos
un trandafir roz
sa vorbim doamna nimfa deschis poate fi o piatra de moara
un trandafir roz
râvneste doamna nimfa sa ajunga la academia trandafirilor roz mai mult chiar decât o meduza la academia meduzelor
un trandafir roz
exprima doamna nimfa condoleante rudelor gradinarului decedat
un trandafir roz
îsi aminteste doamna nimfa de salamandre în bataia vântului
un trandafir roz
totdeauna doamna nimfa poate fi o buna calauza
un trandafir roz
se saluta doamna nimfa cordial
un trandafir roz
daca vreti sa stiti doamna nimfa e un trandafir roz



Zigu Ornea, n. 27. iul. 1930 - d. 14 nov. 2001
Cunoscut critic, istoric literar şi editor, născut în Frumuşica, jud. Botoşani; a venit la Bucureşti unde a terminat studii de filosofie, ca să devină redactor la Minerva, cronicar la Gazeta literară, apoi la România literară, unde a susţinut Cronica ediţiilor începând din 1982 şi până în anul morţii sale - un adevărat tur de forţă şi totodată o probă de înalt profesionalism! - , s-a remarcat prin acribie şi printr-o putere de muncă ieşite din comun, dar şi printr-o perceptibilă (iar cu timpul tot mai mai bine disimulată) poziţie de stânga, niciodată trădată în nenumăratele sale monografii tematice:  Junimismul, Ţărănismul, Sămănătorismul, Poporanismul, Mişcarea culturală de la Contimporanul etc., având de fiecare dată grijă să se plaseze fără echivoc pe poziţiile analizei marxiste a societăţii capitaliste, ideologia cu caracter de clasă a fiecărei mişcări, a oricărei personalităţi analizate fiind relevată neabătut. În 1996, la apariţia volumului Anii 30. Extrema dreaptă românească, deci în deplină libertate de exprimare, fără altă cenzură decât cea a propriei conştiinţe şi a ataşamentelor contractate prin destin, ne putem face o idee corectă cu privire la "echidistanţa" cercetătorului şi comentatorului fenomenului ideologic, social, cultural, cu privire la reacţia sa în problema atât de sensibilă a antisemitismului interbelic de la noi.  Cum spuneam, este impresionantă puterea de cuprindere a cercetătorului, mai ales în lucrări de tip monografic, precum Viaţa şi Opera lui Constantin Stere, Viaţa şi Opera lui C. Dobrogeanu Gherea, dar şi monografia despre Titu Maiorescu.  O lucrare precum Viaţa lui Constantin Stere, de peste 600 pagini format mare (viaţa unui titan, pe drept cuvânt) nu o laşi din mână. Problemele sunt de acum un secol şi mai bine, dar bogăţia factologică şi forţa evocării sunt mereu cuceritoare pentru cititor. La sfârşitul lecturii, cum s-ar spune, am avut intensul regret că astfel de cărţi monumentale, nu mă sfiesc a le numi astfel, de citit la vârsta formării intelectuale, mi-au ajuns în mână cu mare întârziere.
Pe Zigu Ornea l-am ştiut din cronicile sale, mereu aplicate, niciodată plutind în vagul speculaţiilor, dar şi din vedere, în trecerile mele prin redacţii, oricât de rare, în perioada Meridiane, când toate editurile erau comasate în imobilul din Ana Ipătescu, dar şi mai apoi, pe când lucra la Minerva. Doi dintre prietenii mei de tinereţe lucrau în aceeaşi redacţie cu Z.O. şi mă ţineau la curent cu mişcarea cărţii.  Un G.B., fost coleg de an la spaniolă cu fosta-mi soţie şi un G.P., prieten cu acesta. Eram în vizite, cum se spune la modul generic, şi puneam ţara la cale, ca tineri din domeniul literaturii. Pe unul dintre ei ni l-am făcut vecin la subsolul din zona Statuii Aviatorilor, până să-şi obţină o locuinţă decentă, în Berceni, cum de altfel şi noi, rămânând în mod fatal vecini în continuare. Nici o mirare că aceşti doi amici care ne vizitau insistent, nu m-au ajutat în nici un fel, când a fost să-mi prezint manuscrisele la edituri. Se vor fi bucurat sau nu prea de apariţia, oricât de întârziată, a cărţilor mele. În timp ce ei nu au dat nimic pe cont propriu, deşi redactori până la pensie. Poate chiar cumva geloşi că un geolog răzleţit prin munţi şi pe coclauri accede la lumina tiparului, unde ei înşişi vegheau, în tristă sterilitate. Sigur, nu aveam colaborări nemijlocite cu editura lor; şi totuşi, atunci când a fost să lucrez antologia poetului uitat Valeriu Ciobanu, amicul P., care şi aşa luase distanţă,  nu s-a arătat dispus să devină redactorul cărţii.
Şi aşa se face că nişte relaţii foarte intense din perioada anilor 60 şi 70 s-au disipat ca de la sine. E lesne, după decenii, să pui parafe, chiar la nimereală, mai greu e să admiţi că nişte oameni cu care ani la rând ai împărtăşit aceleaşi gânduri şi preocupări, se distanţează, îi înghite indiferenţa, inaderenţa... Mai tresari din când în când, la o amintire ce-ţi păruse din proximitate... Un fel al amintirilor de a-şi semnala stingerea definitivă?
Nu mi-a fost uşor să descopăr imobilul unde urma să-i pun placa memorială lui Zigu Ornea. Undeva la întretăierea bulevardelor Nicolae Titulescu cu Banu Manta, într-un bloc ceauşist (amplasat pe locul a cinci clădiri demolate, purtând deci numărul 95-103), cu mai multe intrări, toate prin spatele edificiului, căci la bulevard erau instalate mulţime de magazine. Când să obţin aprobarea comitetului de bloc, am constatat că nu doar Zigu Ornea binemerita a fi nemurit pe o placă de marmoră, căci acolo trăiseră şi alţi destui scriitori, la aceeaşi scară C, precum: Andrei Ciurunga, Ştefan Crudu, Mircea Mancaş, Corneliu Popescu şi Victor Tulbure, acesta din urmă mutat aici, după ce locuise în alt bloc cu mulţi scriitri şi artişti, cel din Dionisie Lupu 74.  Dintre ceilalţi, pe Ştefan Crudu, traducător şi pe Mircea Mancaş nu i-am cunoscut personal; însă cu Andrei Ciurunga, poetul din Ismail, fost deţinut politic, m-am nimerit într-o emisiune Radio a dnei Georgeta Adam, nu chiar imediat după Decembrie, totuşi la începutul anilor 90, încă în siajul răsturnărilor de situaţii, când formal se acorda o anume importanţă deţinuţior politici, basarabenilor refugiaţi... Cornel Popescu îmi era cunoscut tot de la Minerva, unde mi-a respins (cu discreţie, ca să mă menajeze) un manuscris, apoi de la Cartea românească, unde Mircea Ciobanu mă luase sub aripa sa protectoare. Pe Victor Tulbure l-am cunoscut în compania actorului Ludovic Antal şi am rămas în relaţii formale. I-am prezentat nişte poezii pentru copii, pe când era şef la Luminiţa, nu cred să mi le fi publicat. Mai degrabă nu... Căci nealiniat.
·          
Am pus o placă memorială pentru Zigu Orneaa și alți șase scriitori care au locuit în blocul din Șos. N. Titulescu, nr. 95-103, sc. C., S.I. Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.


Alţi scriitori:
Ilarie Chendi, n. 14 nov. 1871 - d. 23 iunie 1913.
B. Fundoianu, n. 1898
Andrei Brezianu, n. 1934
Ernest Bernea, m. 1990
Constantin Chiriţă, n. 12 martie 1925 -d. 14 noiembrie 1991.



Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2008 
 
Jurnal american, continuare 29 aprilie 2008:

... Avem un plafon de nori deasupra noastră și a mulţimii de norişori risipiţi sub noi şi orientaţi ca o pilitură dinspre munte spre sud, pe direcţia curenţilor de aer descendenți. Conture foarte capricioase, cu nenumăraţi zulufi. Avionul a urcat în plin, încordat, înclinat viguros, dar apoi s-a redresat cumva la orizontală şi de-acum înaintarea propriu-zisă abia dacă se mai simte, deşi e poate mai intensă ca până acum, însă reperele s-au estompat şi ele. Răzbiţi deasupra marelui plafon de nori, suntem în plin soare, aşa că îmi încânt privirea cercetând acest relief foarte accidentat, mai ceva ca relieful unei zone colinare; nu mare îmi e mirarea observând printre aceste coline unele râpi sau chiar cascade bine conturate, adevărate sorburi în masa noroasă, supusă se vede unor tensiuni straşnice. Un relief alb-strălucitor-scânteietor, oarecum asemenea celui din înzăpezita Antarctidă. Îmi dau seama că norii pe care nu-i privisem toată viaţa decât de jos, prin ei înşişi miraculoşi, prilejul reveriilor noastre norocoase şi obiect de contemplare pentru poeţi, pictori dar şi sfinţi sau deznădăjduiţi ai clipei, totuşi nu ne pot prezenta nouă, celor care îi admirăm de pe pământ decât un spectacol secund, când în fapt grandiosul spectacol ni se poate oferi doar dacă îi privim de deasupra. Asta poate pentru că, oarecum asemenea navelor, care trebuie să aibă „burta lisă” ca să poată aluneca mai lesne, iar partea de sus se organizează după cu totul alte rigori, sau asemenea arborilor de pe un trotuar, care în partea de jos nu se pot desfăşura în voie, pe când vârfurile lor se ridică în văzduh fiecare după voia şi puterile sale, tot aşa şi norii, masele lor extramobile, musai să aibă la partea inferioară o suprafaţă lină, alunecoasă; ci numai la partea superioară la discreţia curenţilor de aer, masa lor se organizează la întrecere cu cele mai nestăvilite fantezii... Şi-mi mai spun că, de-aş fi un fotograf peisagist, acestea ar fi imaginile pe care le-aş vâna cu nesecată ardoare. Care să fie explicaţia că până acum n-am văzut niciodată imagini cu oceanul în clocot al norilor? Ce-or fi indicând aparatele de la bordul pilotului?
13:35. Stewardesele apar cu nişte tăviţe de mâncare, le vedem pentru a doua oară, după instructajul dinaintea zborului, urmat de controlul bagajelor de la picioare şi de asigurarea că uşile bagajelor de sus sunt temeinic închise. Iar centurile noastre corect fixate. Am avut o clipă de confuzie, căci nu ştiam unde sunt plasate numerele locurilor, o mulatră mi-a arătat un dreptunghiuleţ luminos care indica numărul. Păţeşti asta şi la sălile de spectacole, nu-i vorbă. Practic stewardesele împing pe îngustul culoar un stativ cu platouri pe care dinspre cabina lor îl alimentează mereu cea de a treia stewardesă.  
Evoluăm deasupra unui lanţ muntos, apar cu claritate bifurcările din zona de obârşie a râurilor, mai în aval se întrevăd şiruri de case ce se strecoară printre versanţi abrupţi, despăduriţi în ultima vreme. Dar nu sunt acestea cătunele de munte unde mi-am făcut meseria de geolog-prospector? Şi iată că deasupra munţilor fiind, s-a spart plafonul acela de nori. Nu-mi dau seama, să fie şarniera Meridionalilor, sau suntem deja deasupra Apusenilor? N-ar fi exclus, la viteza cu mare zburăm... Acum nu observ decât nori rari, văd mai bine faţa pământului şi m-am obişnuit deja cu zborul, nici urmă de ameţeala de la început. Parcă aş avea sub priviri aerofotogramele noastre la scara 50.000; se încropeşte un nou plafon de nori dedesubt, spart pe ici pe colo, văd petece de zăpadă strălucitoare. Fuseseră Apusenii, da, de-acum recunosc chiuveta Ungariei, pusta lor, sate compacte, gen burg, lanuri galbene de rapiţă, ca pete dalmaţiene pe întinderea plată. O autostradă trasă la riglă. Mă aştept să vină Balatonul, dar îmi apare în stânga un cot în unghi drept al unui foarte mare curs de apă. N-o fi chiar Dunărea, în locul de unde o ia spre sud? Toate aceste detalii topografice se schimbă cam în ritmul cu care le pot nota aici. E de văzut şi o insulă la mijlocul fluviului, care este în mod cert Dunărea. Monitorul ne indică faptul că am trecut prin dreapta Budapestei şi săgeata arată că am luat direcţia Berlin. Pentru afară, o temperatură de -55 grade Celsius, altitudinea 11.200 m, până la destinaţie mai sunt 920 km. Ora 2:33, şi estimarea timpului când vom ateriza la Londra.
Nu am altă modalitate de a aprecia viteza noastră de deplasare decât privind deplasarea norilor faţă de reperele de la sol, rămase oarecum neclintite. Ajungem deasupra masivului Tatra, ceaţa se ridică până sub aripile avionului, iar diviziunile 0,1,2,3,4 de pe aripioara care se ridică spre a face avionul să urce au dispărut complet, semn că avionul zboară la orizontală. Prin ceaţa subţiată se zăresc dedesubt structuri noroase gen caier alb de fână. Ora 2:31, deasupra oraşului Brno, iar în dreapta am avea Ostrava. Din nou plafon impenetrabil vederii, însă aici deasupra este soare, este cald, îmi scot jacheta ca să mă simt lejer. Şi iată-ne survolând un fel de mare albă cu orizont absolut rotund, fără alte repere, sub un cer albastru intens.
Va urma 


Imagini de la premiile Contemporanul, 2015


Vladimir Zamfirescu, Aura Christi, 

Teșu Solomovici și acad. Ionel Valentin Vlad


Între academicieni: Braban, Buzura, Simion...

Aura Christi, N. Breban


Teșu Solomovici, Aura Christi, N. Breban



Vorbește Gabriel Andreescu

Vorbește acad. Eugen Simion

Vorbește acad. Mircea Martin

Vorbește Mirel Zamfirescu