joi, 12 noiembrie 2015



12 nov, Scriitorul zilei, Mircea Nedelciu,  n. 12 nov. 1950 - 12 iulie 1999
Descriere: * 

Era cât pe ce să scriu aici astăzi despre Emil Botta, luându-mă după Calendarul din România literară, coincident cu Dicţionarul lui Marian Popa, 1977, cu alte dicţionare.. Dar  în  Scrieri I, Emil Botta îngrijite de Ioana Diaconescu (prefaţă de Al Piru) şi pe Google este indicată data naşterii 15 septembrie... Se mai întâmplă şi cu scriitorii contemporani, putem spera că lucrurile stau mai bine cu clasicii?...
Dispărut la doar 48 de ani, măcinat de o leucemie nemiloasă, după ani de suferință, M. N., unul dintre optzeciştii cei mai proeminenţi, constituiţi într-o falangă la cenaclul Junimea (Crăciun, Ene, Lăcustă, Flora, Stan, Iova - dintre care, vai nouă!, numai cel din urmă se mai află pe câmpul de bătaie...), am sentimentul că anume cu Mircea Nedelciu  literatura noastră a pierdut una dintre marile sale şanse de împlinire.
Născut la Fundulea, absolvent în 1973 al Filologiei, secţia română-franceză, a debutat editorial în 1979 (prozatorii se afirmă ceva mai anevoie...)  cu Aventuri într-o curte interioară, pe care am citit-o la vremea cuvenită, carte vădind un stilist, un scriitor sigur pe mijloacele sale şi intuind temele ce i se potrivesc.  Se pare că nu elabora lesne, cărţile lui sunt puţine, chiar ţinând seama că s-a stins atât de rapid. În 1983 apare într-o antologie optzecistă Desant, în acelaşi an Cornel Regman îl selectează în antologia sa  Nuvela românească în deceniul opt. Avea cotă scriitoricească foarte bună, apărea în antologii româneşti dar şi în străinătate, în 5-6 limbi, ceea ce e de mare laudă, mai ales având în vedere în ce ani neprielnici se petreceau aceste lucruri.
M-am reîntâlnit cu acest autor de zile mari odată cu apariţia romanului accentuat autobiografic, cum mi s-a părut, Zmeura de câmpie, 1984, un text ce ar face cinste oricărei literaturi europene. În 1987, umblând pe la librăria Cartea românească spre a recupera exemplare din Capcana de piatră, romanul meu ce apăruse în acel an, am solicitat un autograf de la M.N. ("Lui Ion Lazu, cu sinceră stimă colegială, un coş de zmeură de câmp din vara lui 84 în iarna lui 87, Mircea Nedelciu."), pe atunci încă librar la C. R. (funcţiona acolo de prin 1982, îl vedeam adesea, în rondurile mele pe acolo, fiind vorba despre o librărie mai ferită, iar pe de altă parte înţesată cu cărţi bune, care în centru se epuizau îndată. Ce alt refugiu avea intelectualul român decât literatura, teatrul, cinematografia, unele expoziţii, saloanele de artă fotografică. Mereu atent, comunicativ, M. N. se resemnase cu acest post modest dar sigur, după ce încercase alte slujbe, navete etc. Un bun aranjament, în fond, cei de la C.R. îl preţuiau şi îl publicau pe măsură ce îşi definitiva textele. Nu pot spune dacă eu însumi îi dădusem vreo carte cu autograf, dacă mă citise, măcar fragmentar, fapt este că din vedere ne cunoşteam şi desigur, mânuind cărţile din librărie avusese în mâini măcar  Rămăşagul, şi, cum ziceam, Capcana de piatră, apărute chiar la C.R. în perioada când el funcţionase la Librăria editurii.
Oricum, dacă eu în 1987 veneam la el cu o carte cumpărată în 1984, se putea deduce că am citit-o cu bune impresii, chiar dacă, timid, nu voi fi apucat să-i spun asta - se deducea din gestul meu. Şi îmi dau seama o dată în plus ce lucru de preţ este pentru autor să i se spună acest lucru: "Te-am citit, domnule!" Ce multe nelinişti/îndoieli/aşteptări rezolvă o frază foarte simplă ca asta, pe cât de neutră în fond: Te-am citit. Din care s-ar deduce şi doritul: Mi-a plăcut cum scrii. Credeţi că ar fi vorba de orgoliu aici? Mi-e teamă că e ceva mult mai profund - şi se referă la ecuaţia fundamentală: scriu pentru a transmite ceva, pentru a intra în legătură cu alţi oameni, cu sensibilitatea şi conştiinţa lor. Pentru a obţine confirmări că nu sunt în eroare... Aşa se pun problemele, de fapt. Iar orgoliile, chiar grandomania Autorului nu sunt decât aspecte colaterale, care, ce-i drept, mai bine ar fi să lipsească...
I-am pus o placă memorială, pe strada Dionisie Lupu, mai la deal de Sadoveanu, pe cealattă parte, a lui Radu Petrescu. O stradă altfel nu chiar lungă, deajuns că pe ea există patru sau mai multe plăci memoriale. Iar dacă punem la socoteală că la nr. 74 e o placă pe care am trecut vreo 8 nume de scriitori, calculele se complică...
Soţia mi-a comunicat aprobarea, (după ce tratase cu colocatarii), în timp ce îşi continua parlamentările cu partenerii de afaceri. Nici un semn la sugestia mea de a se organiza o dezvelire a plăcii. Ce-i drept, (nu) trecuseră (decât) 8-9 ani de la înmormântare. De multe ori, în acţiunea mea cu plăcile memoriale, am avut sentimentul că sosisem prea târziu: nimeni nu-şi mai amintea de colocatarul vizat (de eternitate). Dar în unele cazuri l-am trăit şi pe cel contrariu. Se cam practică cifrele rotunde, semicentenarul, centenarul. Istoria se  pare că este domeniul  numerelor mari...
Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.


Alţi scriitori:
N. Jianu, n. 12 nov.1916 – d. 15 oct.1982
Sergiu Al.-George, m. 1981 



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2008

Ion Lazu: Jurnal american
29 aprilie 08, marţi. Şi ora 10:52. Suntem deja la Otopeni de la 10:30 şi mai avem de aşteptat până să ni se dea locurile pentru avionul spre Londra, LHR BA (Ne-au condus Andrei şi Ionel Veică.) Drumul destul de lejer, ne-am aşteptat la o mai mare îmbulzeală, de aceea am plecat cu o bună marjă de siguranţă. Cei doi pleacă îndată după ce ne-au lăsat în holul mare de la Plecări, iar Lidia pe dată începe o discuţie foarte animată (vreo noutate?) cu un tânăr (Viorel) care aşteaptă acelaşi sbor spre Londra. Îi povesteşte despre prima ei călătorie, inclusiv nostimada că a scris pe formular, la rude, Gr. Maior (în sensul de gradul maior) dar aceia au interpretat că IV ar fi general maior. Şi cum acest general gira cu semnătura lui cererea ei de plecare, i-au dat aprobarea. Încă mai nostim a fost că probleme i-au făcut cei de la ambasada SUA, care au întrebat insistent de ce pleacă împreună cu copilul, de ce... Şi că spre marea mirare a tuturor, s-a întors din America cu aproape două luni mai devreme. Iar acum ne-au dat vizele una-două şi anume pentru 10 ani! Şi nu e vorba decât despre o invitaţie culturală de o lună. Pentru un turneu de recitaluri Blaga bi-trilingv.
Înainte de accesul propriu-zis în avion trecem prin diverse controale. Ne întreabă: oare nu aţi îngrămădit prea multe? Nici pomeneală, în afară de cărţi nu aveam decât strictul necesar, oricum sub greutatea admisă. Mă mai întreabă dacă nu am vreun fiu în State. Probabil în ideea că am putea rămâne acolo. Nu, n-am. Mergem cu o invitaţie culturală, sunt scriitor, iar soţia poetă şi actriţă. Altfel se poartă indivizii. Apoi mergem la ghişeul de paşapoarte şi, printre shopuri, spre intrarea în burta avionului, fără microbuz, ca pe vremuri.  Locul meu este pe partea stângă, la fereastră, cu câteva rânduri în spatele aripei, lungă de vreo 7-8 metri.

La 13:16 iată-ne deja în capătul pistei, pe urmele unui Lufthnsa care a rulat înaintea noastră şi demarând, după cca 400 metri deja se desprinsese de la sol. O minunăţie, perfectată de om destul de târziu. Stăm la capătul pistei preţ de un minut şi o pornim. Viteza creşte, vibraţiile se transmit, parcă ne implică şi pe noi, pasagerii, în acest efort la limită. Desprindere uşoară, practic insesizabilă, apoi pieptiş printre şi pe deasupra norilor mici, lânoşi, destul de mulţi şi expandaţi parcă, însă umbra lor pe pământ este dimpotrivă, foarte densă, neagră şi în mod frapant neclintită – în vreme ce ei se scurg cu repeziciune înapoia noastră. Jos se văd sate chiar ca pe hartă – şi doar hărţi am ţinut în mâini o viaţă de om! – văd câmpuri geometrice de rapiţă galbenă; sate ce se derulează spornic, pâraie cu numeroase meandre, căci suntem încă în Câmpia Dunării, fără cine ştie ce drenaj; am luat ceva înălţime, acum cotim spre vest, ca să ne dirijăm apoi de-a lungul unui râu mai mare, spre Nord – poate este Argeşul? Ajungem sub un plafon de nori continuu. Ora 13:38 şi observ că n-am avut cine ştie ce emoţii, necum ceva mai intens la pornirea în primul meu zbor cu avionul - oricât ar părea asta de ciudat. Tactica mea la cele patru ieşiri din ţară, în drumurile mele spre Luxemburg, căci alte ieşiri peste graniţă nu am avut – a fost să merg cu trenul şi pe cât a fost posibil să mă opresc în marile oraşe, spre a le vizita, cât s-a putut pe parcursul unei zile; şi tot aşa, patru cinci întreruperi, mereu în alte localităţi, ca să-mi fac o idee despre civilizaţia vest-europeană, la care omul societăţii comuniste multilateral dezvoltate nu avea acces sub nicio formă.
Va urma


Fotografii: Ion Lazu și câțiva numai dintre susținătorii lui la premiu Opera Omnia, 2914: Emil Lungeanu, Ștefan Dimitriu, Florentin Popescu, Adrian Săhlean, Peter Shrager, Ana Garaș, Octav Apostoloiu etc... plus Lidia, desigur.