26 noiembrie D. Murăraşu, n. 26 nov. 1896 - d. 19 oct. 1984

    

    

Fiu de preot, s-a născut la Botoşani, - ceea ce îl va lega apoi, pentru toată viaţa, de figura marelui poet naţional -, a făcut liceul la Botoşani, absolvit în 1915; a început Literele la Bucureşti, întrerupte de Război, când a combătut ca sublocotenent; a continuat studiile, cu licenţa în franceză şi română. Profesor de liceu la Reghin, 1921-1923, apoi asistentul lui Mihail Dragomirescu. Obţine o bursă de stat la Paris, 1925-1929, unde a făcut parte din Şcoala Română din Franţa, de la Fontenay-aux-Roses. Specializat în discipline clasice, în latină şi greacă, a scris un studiu foarte apreciat despre poezia franceză neolatină, deci anterioară Pleiadei, publicat în 1928. Revine la Bucureşti, unde în 1932 îşi ia doctoratul cu tema Naţionalismul lui Eminescu. Va fi profesor de liceu, conferenţiar la Seminarul Pedagogic Titu Maiorescu, la Academia de Comerţ, iar din 1941 redactor la revista Tinerimea Română. După 1948 este înlăturat din învăţământ, devenit funcţionar la fabrica Pipera, până la pensionare.

Cu formaţie temeinică de clasicist obţinută în Franţa, a continuat în România prin a se ocupa de Eminescu şi clasicismul greco-latin; a trecut la studierea amănunţită a manuscriselor eminesciene, evidenţiind faptul că ideea unificatoare a scrierilor eminesciene este ideea naţională; studiază sistematic publicistica poetului, doar parţial investigată până atunci, analizează ideile din antume prin coroborare cu postumele; trece mai departe, la studierea influenţelor poeziei populare în opera lui Eminescu. S-a ocupat de editarea unor ediţii critice, Mihai Eminescu, Viaţa şi Opera, 1983. O Istorie a literaturii române, 1941, ajunsă în librării odată cu istoria lui Călinescu. S-a dovedit a fi lucrarea unui spirit tradiţionalist, care vedea în sămănătorism şi gândirism direcţia principală de evoluţie a spiritualităţii româneşti. Dincolo de Eminescu, literatura română se sprijină pe opera unor Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi, Blaga, iar prin consecinţă, Barbu, Mateiu Caragiale, Camil Petrescu sunt expediaţi, nu mai puţin Călinescu însuşi, ce beneficiază de câteva rînduri. Atât. S-au avut în vedere ediţiile critice din Eminescu, nu şi reeditarea volumului Eminescu, Scrieri politice, 1931, cu atât mai puţin Naţionalismul lui Eminescu, 1932. În Comentarii eminesciene din 1967, cercetătorul a pus surdină la afirmaţiile tranşante din anii 30. A tradus din Lucreţiu, Poemul naturii, 1933, reeditat în 1981 şi din Vergiliu, Eneida, 1956, Bucolicele, Georgicele; de asemenea a girat traducerea poeziilor din Cartea celor o mie şi una de nopţi, ediţie în 14 volume.

Opera:   La Poesie neo-latine et la Renaissance des lettres antiques en France (1500-1549), Paris, 1928; Eminescu şi clasicismul greco-latin, Bucureşti, 1932; Naţionalismul lui Eminescu, Bucureşti, 1932; ediţia Bucureşti, 1992; Eminescu şi literatura populară, Craiova; Hasdeu. Ediţia Mircea Eliade, Bucureşti, 1938; Lectura particulară şi biblioteca şcolară (în colaborare cu Dan Simonescu), Bucureşti, 1939; Istoria literaturii române, Bucureşti, 1940; ediţia Madrid, 1959; Comentarii eminesciene, Bucureşti, 1967; Mihai Eminescu. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1983. 

Ediţii: Mihai Eminescu, Scrieri politice, Craiova, 1931, Scrieri literare, Craiova, 1935, Literatura populară, Craiova, 1936; ediţia I-II, prefaţa editorului, Bucureşti, 1979, Sărmanul Dionis, Bucureşti, 1943, Poezii, Bucureşti, 1969, Poezii, I-III, Bucureşti, 1970-1972, Scrisori, Bucureşti, 1972, Opere, I-II, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1995; Ion Luca Caragiale, Teatru, ediţie şi studiu introductiv, Craiova, 1932; V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, prefaţa editorului, Bucureşti, 1971. 

Antologii: Din presa literară românească (1900-1918), prefaţa editorului, Bucureşti, 1970. 

Traduceri: Lucreţiu, Poemul naturii, introducerea traducătorului, Bucureşti 1934;  Vergiliu, Eneida, introducere de H. Mihăescu, Bucureşti, 1956, Bucolice. Georgice, prefaţă de Gh. Guţu, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Teodor A. Naum); Cartea celor o mie şi una de nopţi, traducere de Petre Hossu, traducerea versurilor de D. Murăraşu, prefaţă de Ovidiu Papadima, 14 vol. I-XIV, Bucureşti, 1966.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Dumitru_Murarasu

Vladimir Streinu, n. 23 mai 1902  - d. 26 nov. 1970

Născut în comuna Teiu-Argeş dintr-o familie de moşieri, îşi întrerupe liceul pe vremea Războiului din 1916-1918 şi în retragerea moldovenească se înscrie voluntar pe front, la doar 15 ani, declarând o vârsta mai mare. Bacalaureatul în 1920, urmat de Litere şi Filosofie la Bucureşti, unde îi are profesori pe Mihail Dragomirescu (prezentat aici ieri), N. Iorga, V. Pârvan, Ch. Drouhet (Franceză). O specializare în Paris, 1926. Din 1927, profesor la Găieşti şi Piteşti, înfiinţează revista Kalende, cu Şerban Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu. Abia în 1938 se stabileşte la Bucureşti, colaborând la mari reviste, inclusiv redactor la Revista Fundaţiilor Regale, dat afară în 1940 pentru vederi democratice, reprimit în 1945, iar în 1947 dat afară de peste tot şi din învăţământ. O perioadă de mari dificultăţi, paznic în Herăstrău (în descriu Matei Călinescu şi Ion Vianu în Amintiri în dialog), ghid, mozaicar.

Din 1959 până în 1962 detenţie politică, ataşat grupului Noica-Pillat. Reîncadrat ca cercetător la Institutul de lingvistică, abia în 1969 este reabilitat, devenind director la editura Univers. Moare în anul următor, de infarct.

Din perioada 65-68 mi-l amintesc a-l fi zărit pe coridoarele revistei Luceafărul, la mansarda imobilului din Ana Ipătescu. Un domn înalt, distins, ce ceva din actorul Vittorio de Sica, o nobleţe de stirpe, dintr-o lume detestată de comunişti. Ţinea o rubrică în revista Luceafărul.  La tot pasul tânărul Adrian Păunescu se înfoia împotriva distinsului domn, care probabil îl pusese la punct, deci A. P. se referea dispreţuitor la "Ministerul Afacerilor Streinu". I se părea o glumă reuşită. Călcând în picioare îndelungile umilinţe suferite pe nedrept de marele critic, lansat în prima sa tinereţe de un Voiculescu, Arghezi, Ion Pillat.

A publicat în 1938 Pagini de critică literară, carte ajunsă în ultima vreme la volumul V. Împreună cu Vianu şi Cioculescu a dat o Istorie a literaturii române, 1944; în 1966 îi apare Versificaţia modernă, în care preocupat în special de poezie, se raliază la punctul de vedere al lui E.A. Poe, precum că poezia nu este rezultatul unei inspiraţii venită din aer, ci o construcţie după reguli matematice. Au demonstrat-o marii poeţi europeni: Baudelaire, Mallarme, Valery. Cum şi marii poeţi de la noi.

Ocupându-mă de plăci memoriale şi case de scriitori, pe b-dul Pache, colţ cu Intr. Vladimir Streinu am reperat casa criticului literar, în stil modern, cubist, cu parter şi două nivele, unde V. S. a trăit de la mutarea sa definitivă în Bucureşti, 1938 şi până la sfîrşit. Îmi dau seama că pentru profesor era foarte simplu să treacă bulevardul până la Liceul Mihai Viteazu, unde îşi preda cursurile. Tot aici, cum atestă placa memorială, s-au ţinut între 1942 şi 1946 şedinţele cenaclul Kalende. Imaginea casei în care a trăit autorul în ultimii săi ani se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.

În imobilul de pe celălalt colţ al Bulevardului Pake a locuit scriitoarea Henriette Yvonne Stahl, cum reiese de pe placa memorială.

De o atenţie constantă se bucură marele critic din partea Centrului Cultural al Municipiului Piteşti, a dlui Jean Dumitrescu în special, care editează de ani buni Caietele Vladimir Streinu.

Citiţi mai mult:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Streinu

Alţi scriitori:                    

Ion Vlad, n. 1929

Valentin F. Mihăescu, n. 1947

Valentin Silvestru, m. 1996

Ion Lazu - O pagină de jurnal american, 2008

La întoarcere de la Templul Baha-i, ne oprim într-o pajişte mare cu lac şi mari pâlcuri de pădure gata să înverzească. Aici vin adesea oamenii la picnic, din loc în loc sunt plantate mese flancate de bănci, ne plasăm la o astfel de masă, undeva în apropierea lacului, căci nici gând să se poată sta pe iarbă, peste tot e udă leoarcă, iar pe alocuri sunt oglinzi de apă. Un cârd de gâşte păscând, număr vreo 18, iar pe lac evoluează cârduri de raţe. Vorbim de-ale noastre, relaxaţi, privind pădurea neagră, deasă, neumblată, încă neînverzită, pâlcurile de stuf de pe malurile lacului, două trei siluete rătăcite în peisaj - şi e clar că vremea rea din week-end nu i-a adus aici pe cei ce îndrăgesc ieşirile în natură. Tot relieful din preajma Chicago-ului este plat, o peneplenă rezultată din topirea gheţarilor care avansaseră mult spre sud, nivelând pământul ca o lamă de buldozer.

Azi ne mobilizăm şi pornim spre oraş la prima oră, eu, Lidia şi Letiţia, cele două fac curat la biroul din Astor, eu mă lansez pe Bul. Michigan, şi după emoţii cu aparatul fotografic, fac nişte poze cu „zgârie-norii la ei acasă”, pe-o vreme bună, cu soare, şi revin în ultimul moment. Apoi cu Lidia urcăm cu liftul până la ultimul etaj, pe acoperişul „ruf” blocului turn, la invitaţia lui Ionel, care ne spune cum să abordăm acţiunea, ce uşi, ce chei etc.

De pe acoperişul hotelului Astor (30 etaje) vedem împrejurimile, mai întâi spre est, Lacul Michigan, apoi de jur împrejur, aceşti zgârie-nori din preajmă, unii mult mai înalţi decât al nostru; vedem jos micul parc din colţul opus cu Astor, unde mersesem să mâncăm ceva şi ne-a prins o ploiţă. Schimbăm locul de pe o latură pe alta a acoperişului, însă se făcuse frig, bătea un vânt aspru aicea sus, aşa că facem 4-5 poze şi coborâm mai repede decât am fi vrut.

Va urma