luni, 30 noiembrie 2015




30 noiembriePaul Zarifopol, n. 30 nov. 1874 - d. 1 mai 1934
Decedat pretimpuriu (atac de cord), la numai un an după ce fusese numit director al Revistei Fundaţiilor Regale Carol al II-lea, Paul Zarifopol s-a născut la Iaşi, într-o familie foarte înstărită, a urmat Universitatea ieşeană, apoi a plecat pentru studii de romanistică în Germania, unde a şi rămas mai bine de un deceniu, afirmându-se ca eseist şi filosof, împrietenindu-se cu I. L. Caragiale, a cărui ediţie definitivă o va alcătui cu puţin înainte de moarte. Intelectual cu pregătire temeinică, la curent cu ideile bergsoniene şi freudiene, admirator al lui Marcel Proust, s-a impus ca eseist, critic literar şi istoric al civilizaţiei româneşti. Titlurile cărţilor sale dau seamă despre rafinamentul acestei personalităţi de elită a primei noastre jumătăţi de secol XX: Din registrul ideilor gingaşe, 1926; Despre stil, Artişti şi idei literare române, 1930; Încercări de precizie literară, 1931; Pentru arta literară, 1935. 
Imediat după dispariţia eseistului, Şerban Cioculescu a valorificat inestimabila corespondenţă dintre Zarifopol şi Caragiale.
Se înţelege de la sine că o personalitate de atare rafinament a fost ocultată cu străşnicie în toată perioada noastră comunistă. Şi ce l-ar mai fi trimis pe acest fiu de boier, pe elitistul şi decadentul P. Z. , "cu mânie proletară", direct la Aiud, unde şi-au găsit sfârşitul atâţia scriitori, intelectuali etc...  Dar cumva, la modul virtual, tot au făcut-o... Cum? Pe Google, găsesc în mai multe locuri specificarea: deţinut politic, decedat în detenţie. Stranie greşeală, nu?...
Când în sfârşit am văzut într-un raft de la librăria Sadoveanu  Încercări de precizie literară am avut sentimentul  că la noi s-a intrat în normalitate. Mai mult chiar, am luat-o ca o izbândă personală, deşi nu am vreo contribuţie la aceasta... Dar nu pot să nu mă bucur când reapar cărţi importante precum cele ale cuiva care a putea să gândească astfel: "Frumuseţea e datorie."
Citiţi mai mult:
*
Oricâte străduințe am depus, a fost imposibil să/l conving pe proprietar să aprobe punerea unei plăci memoriale pentru Paul Zarifopol, la adresa din str. Spătarului nr. 28, S.II.
Imaginea casei în care a trăit autorul în ultimii săi ani se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.


Ioan Missir, n. 17 februarie 1890 - d. 30 noiembrie  1945   


    

 Dintr-o veche familie de armeni, străbunicul a fost căminar, bunicul un cunoscut junimist, tatăl avocat, care totuşi pleacă în Statele Unite, după ce se căsătorise cu o institutoare elveţiancă; se stabiliesc la New Jersey, în comitatul Huston, unde li se nasc cei patru copii, dintre care al doilea, născut la 17 februarie 1890, va deveni scriitorul I. M.. Fie că ferma din State nu a prosperat pe măsura eforturilor şi aşteptărilor, fie că dorul de patrie a precumpănit, fapt este că familia exilaţilor se întoarce la Botoşani, în 1894. Copilul face şcoala primară în urbea părintească, tot acolo şi liceul Aug. Treboniu Laurian, cu bacalaureatul în 1909, după care urmează Dreptul la Bucureşti, cu licenţa în 1913. Intră în echipa unchiului său, avocat, politician, senator, deputat, chiar ministru; însă după un timp novicele se sastiseşte de deputăţii, de Bucureşti şi revine în Botoşani, înscriindu-se în baroul local. Curând survine mobilizarea pentru front şi sublocotenentul I. M. din regimentul de vânători Botoşani va face toată campania 1916-1917, cu înaintarea în Transilvania, cu retragerea pe aliniamentul munţilor, cu luptele din zona Caşin-Oituz. Răstimp în care I. M. pătimeşte toate rigorile din linia întâia a frontului şi spre finalul războiului avansează până la gradul de căpitan. Imediat după încheierea războiului şi după Marea Unire, fostul căpitan devine ajutor de primar la Botoşani, 1919-1920; ulterior, avocatul prins în luptele politice va fi primar între 1931-1932 şi încă o dată, între 1941-1944. Cu întoarcerea frontului şi iminenţa venirii armatei roşii, organizează refugiul botoşănenilor, iar primarul va părăsi ultimul oraşul. Din păcate, nu mult după aceea, la 30 noiembrie 1945  va deceda, la doar 55 de ani!
A fost o teribilă surpriză pentru toată lumea apariţia în primăvara 1937 a romanului Fata Moartă. Nu-l citise în manuscris decât Petru Manoliu, care îl prezintă unei edituri. Aceasta pune condiţia unui referat de susţinere din partea unui general, în chestiune fiind probleme de război, de organizare şi funcţionare a armatei naţionale. Se vor mulţumi cu o prefaţă-scrisoare din partea marelui Nicolae Iorga, el însuşi uimit de performanţa unui botoşănean de-al său, care făcea şi politica iorghistă. Va nota: "...talentul iese din emoţia lucrului văzut bine, înţeles adânc şi din notarea mişcărilor inimii...".  În anul apariţiei, an de maximă efervescenţă culturală, în care toţi marii scriitori ai momentului ieşiseră pe piaţă cu cărţi importante, romanul Fata Moartă se bucură de o receptare entuziastă dinspre toate fronturile criticii literare, primeşte premiul SSR, în anul următor şi pe cel al Academiei; consacrare instantanee, la cele mai înalte cote, inimaginabile. Primire în SSR, cu derogare de la statut. În următorii 8 ani romanul va avea 5 ediţii succesive, iar altele două, în 1967 şi în 1977, la Minerva, îngrijite de Teodor Vârgolici, care totuşi nu a reuşit să evite croşetele cenzurii, în cauză fiind şi armatele ruseşti, alte aspecte care musai să fie eludate. Stilul de extremă urgenţă, (ce nu lasă să bănuieşti că textul a fost elaborat după trecerea a două decenii!), exprimarea directă, rapiditatea episoadelor, schimbările dramatice de pe linia frontului, tensiunea, moartea camarazilor, incongruenţa ordinelor primite de la superiori - şi până la urmă solidarizarea umană cu soldatul de rând, cu obidele sale, cu umorul din chiar clipele de cumpănă, recviemul final pentru ordonanţa care îl slujise cu devoţiune pe toată perioada ostilităţilor, inserturile de epistole primite de la mama sa, toate acestea însumate şi potenţate de simţul sigur al construcţiei romaneşti, şi un har anume, intraductibil fac din textul Fata Moartă o capodoperă. 
Personal, de câte ori am ocazia, elogiez Fata Moartă, chiar riscând să fiu întâmpinat cu ridicări din umeri. În prezentarea de pe acest blog, printre romanele preferate, al cincelea este Fata Moartă. Întâmplarea face să fi lucrat, ca geolog, în anul 1965, îmi pare, chiar în zona Caşin-Fata Moartă, dar şi pe valea Bucinişului, dar şi la Oituz-Poiana Sărată, am călcat deci cu pasul pădurile, viroagele, crestele de deal unde au combătut ostaşii noştri în 1916-1917; am dat, în zone nemaiumblate de pas omenesc de căşti perforate de gloanţe, de  cranii, de schelete rămase încă din primul război mondial...
Este de aceea inexplicabilă, ca să rămânem la termeni cuminţi, omisiunea acestei performanţe din Istoria... lui G. Călinescu, apărută în 1941 şi care totuşi îl eludează pe acest autor eminent, deşi prezent doar cu un roman. Dar un singur roman a scris, oricât de târziu şi contele Giuseppe Tomasso di Lampedusa, binemeritând un loc de onoare în literatura contemporană italiană. Idem  autorul Cărţii de la San Michele. Este exclus ca lui G. C. să-i fi scăpat anume această apariţie de excepţie, din anul 1037, inclusiv recepatarea elogioasă, premiile, reeditările. Omisiune inexplicabilă, impardonabilă de fapt. Să fi plătit marele critic bir prejudecăţii că pentru a avea un loc în Cetatea literară musai să scrii şi să scrii, să prestezi publicistică săptămânală etc? Imposibil de înţeles. Şi apoi: În ediţia Piru sunt multe copletări, modificări, augmentări făcute de Divinul critic în următoarele 2 decenii, însă nimic în cazul Missir.  Or, G. C. avea ştiinţă de numele Missir, la pagina 498 a Istoriei..., pe jumătate de coloană este fotografia lui "Petre Missir, junimist, prieten al lui I. L. Caragiale".
Cu mare amărăciune, constatăm că Istoriile lui Marian Popa şi N. Manolescu nu-i fac dreptate autorului Fetei Moarte. Un număr de 75 de ani nu au modificat imaginea deficitară transmisă nouă de Călinescu. Ce şanse are, în veac, autorul atipic, neînregimentat, pe cât de talentat Ioan Missir? Să-i fie reeditată cartea, să fie citită, să ajungă în vreun fel şi la cunoştinţa criticii şi istoriei literare, grav dezafectate amândouă.

Citeşte mai mult: http://astra.iasi.roedu.net/texte/nr39IoanMissir.html
http://agonia.ro/index.php/author/0016023/index.html 
http://www.crispedia.ro/Ioan_Missir 



Scriitorul zilei: Grișa Gherghei, n. 30 noiembrie 1936, Galați
O pagină de jurnal cu poetul Grișa Gherghei
(din Gândirea înceată, jurnal 2000-2006, în manuscris) 

14 iulie 2006. Ziua Franţei, paradă pe Champs-Elisee. La redacția Viața românescă vine Grişa Gherghei, parcă mai viguros ca ultima dată cînd ne văzurăm. Ne amintim multe, căci ne știm de pe la sfârșitul anilor 60, el foarte activ în lumea scriitoricească bucureșteană, deși sărac în volume. La momentul cuvenit, mi-a dăruit cu autograf volumul lui de poezii apărut în mult râvnita colecție Luceafărul, Nici o tangentă la inimă, cu această dedicație: Pe Ion Lazu, prieten de inimă, vreau să mi-l aleg frate pentru timpul care poate să vină. Grișa Gherghei. Aprilie, 1968.
Îmi povesteşte cum se ducea la Zaharia Stancu pentru împrumuturi – îl simpatiza, dar şi reciproca. ZS ar fi vrut să i se spună excelenţă, fiind membru în Consiliul de Stat, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, etc; Da, maestre, îl aproba mucalitul G.G. Odată, aşteptîndu-l la şosea pe ZS, alături stătea un domn cu bască mare şi cu o manta lungă de plastic, galben-aurie. Ieşit de la puşcărie, fără mijloace de existenţă. Petre Ţuţea. Fost guvernator al Băncii Naţionale. Grișa G. îl duce la ZS, acela îl pune pe Ţuţea să facă o cerere şi îi oferă un ajutor social, atunci 700 lei, ceva la limită. Tot aşa i-l duce pe Radu Gyr, din fostul guvern legionar, ZS îi dă şi aceluia tot 700 lei şi, în particular, îl întreabă pe G.G. dacă nu cumva o face înadins, cu aceste prezentări de foşti, ca să-l aibă la mână.
Iar peste exact 40 de ani fiica lui Gyr, Simona Popa, vine la Ziua (unde Grișa era redactor) cu o cerere de reabilitare a lui Gyr, singurul nereabilitat. Grişa publică scrisoarea de protest şi seara, la redacţie, primeşte un telefon: Ce faci, jidane, te-ai dat cu legionarii? Îi spun: Poate a fost chiar un evreu. El se cam miră, deși om trecut prin atâtea. Şi îi povestesc scena cu evreul de la lansarea lui Evtuşenco, zilele trecute. Mai sunt şi evrei proşti, ori extremişti, zic (amintindu-mi o discuție de la masa lor, unde venise și Igor Grinevici. Atunci se punea problema plecării lor în Israel)
Între timp sosise Got, ne povesteşte că în Israel există nişte sate cu fundamentalişti, care te ucid dacă faci focul vinerea, nici maşinile nu au voie să treacă pe lîngă satele lor, statul a făcut şosele ocolitoare. Sunt toleraţi pentru că anumite nuclee din Apus le trimit fonduri mari, pentru a menţine nucleele dure ale Sionismului. Îi spun că ar trebui editată o hartă cu răspîndirea islamului în ţările europene-americane şi a albilor în lumea arabă, ca să conştientizeze oricine cît sunt islamiştii de intoleranţi, fundamentalişti. G.G. se dovedeşte foarte la curent cu istoria religiilor.
Mai povesteşte cum era la Almanahul Literar, condus de Ben Corlaciu: acela îi dă un vraf de poeţi să aleagă doar 100 poezii pentru suplimentul Poesis. În două exemplare. El şterge numele autorilor cu creion chimic, citeşte, selectează 100 de poezii valabile, apoi la confruntare constată că lipsea Zaharia Stancu, Ion Brad şi alţi corifei. Dar nu renunţă la selecția lui. Corlaciu nu vrea să prezinte șefilor lista selectată, se duce Grişa la Stancu, acele vede, zice: Acum n-ar fi un capăt de ţară că lipsesc eu, dar Poesis nu poate apărea nicicum dacă lipseşte Ion Brad, cutare şi cutare. Căci ei aprobă fondurile, cum bine știi. Pînă la urmă a adăugat încă 6 sau şapte titluri.
Şi ce-mi mai povesteşte Grişa? Că a fost vreo opt veri la Valea Vinului, unde Sadoveanu cumpărase două vile, una cu un etaj, din cărămidă, a doua cu două etaje, din cărămidă şi lemn, pe cînd era acţionar la o mină de pirită (probabil nemţii, pe timpul războiului...). Le-a cedat scriitorilor cele două vile. Sub muntele Ineu, locuri nemaipomenite, poţi face excursii în locuri sălbatice. Lîngă vile este un „pinten al lui Blaga”, unde se ducea Blaga să citească, asta pe cînd nu era reabilitat, desigur. Iar la Salcia, unde a fost după moartea președintelui, casa lui Stancu a nimerit pe mîinile unui nepot cam beţivan, casă pe care scria Stan şi Stana, cu fîntînă la stradă. S-a dus la Macovescu, insistînd să se cumpere casa şi să devină muzeu, acela a promis: să vedem ce se poate face. Nimic. Abia Uricaru a pus o placă la casa scriitorilor de la Neptun, ridicată pe vremea lui Stancu. Teleormăneanul ăsta era uns cu toate alifiile. Pe vremuri s-a prezentat la Arghezi, precum că vrea să intre la Siguranţă. Acela s-a mirat. Peste vreo 10 zile vine din nou Stancu şi îl anunţă: S-a rezolvat! Iar Arghezi a făcut-o şi mai rău, pe vremea războiului: le-a semnalizat cu focuri nemţilor să bombardeze Bucureştiul. Mare germanofil.
Scena cu Preda după un accident de maşină, cu piciorul în gips şi baston: merge cu Aurora Cornu la restaurant şi accea, - femeie de o frumuseţe uluitoare, aşa că Grigurcu a declarat că nu a văzut o alta mai frumoasă în viaţa lui -  cochetînd cu nu se ştie cine de la altă masă, Monşerul i-a dat cu bastonul în cap, a năpădit-o sîngele... Şi-mi spune că e adevărat că din seiful lui Preda, la moartea lui, a dispărut inclusiv volumul doi din Delirul, text care era, se pare, o reabilitare a lui Antonescu.
A fost şi la Siliştea, Preda avea o casă părintească de chirpici, a topit-o vremea. Preda începuse construcţia unei case, la vreo 50 paşi de monument, nu a apucat s-o ridice decît pînă la streaşină, aşa a rămas, va fi luat-o cineva din familie? Îl întreb de sumele imense ce vor fi rămas după Preda, crede că n-au rămas la stat. Copiii au apucat ceva, deschiseseră un restaurant, cafenea... Preda era om ciudat, Grişa juca cu el poker la Mogoşoaia, cu Fănuş, cu Vintilă Ornaru (acum la Paris), cu Ştefănescu Goangă, om care nu se uita la bani. Foarte zgîrcit, morometele. O dată a pierdut cam 5000 lei, pe atunci o sumă, de necaz a luat motanul alb angora şi l-a aruncat în şemineul cu gaze, aprins. Oribil! Iar Grişa a cîştigat într-o noapte 35 mii lei la poker, a comandat masă şi băutură pentru toată suflarea din Casa scriitorilor Mogoşoaia. Apoi despre Pîcă, Pucă, Ahoe...


Poezia zilei: Grișa Gherghei
Când nu se mai văd întâmplările

Nu e nici o scofală
să ţi se pară
într-o bună zi
că soarele
a răsărit numai pentru tine
vei umbla atunci
cu această lumânare uriaşă
cântând ce nu se cuvine
despre lumină
ai s-o păţeşti fericitule
ai s-o păţeşti
când nu se mai văd întâmplările
şarpele casei
iese la drum

(preluare de pe internet)


Poezia zileiPan Izverna (m. 30 nov. 2013)

Peştera

 Atât de departe iubito în peştera mea
îţi pierd glasul printre amăgitoare gheţuri
Eu te-am chemat şi acum nefiresc mă aud
printre dense hipnotice muzici
Îndelung aplecându-mi mâna
fără nici o chemare
geniului tău îi este ger şi teamă
şi de la un timp umbrit e de moarte
Sunt numai gheţuri şi umbre
şi alte umbre şi iarăşi gheţuri
mult semănând...
Fără vreun reazem aştepţi
pe îngusta galerie
şi somnul tău e noapte îngheţată
şi visul tău e umbră în prăpastie.  

(din Cuaternar, ed. Cartea românească, 1972)


Alţi scriitori:
Andrei Bantaş, n. 1930
Cincinat Pavelescu, m. 1934
Grişa Gherghei, n. 1936
Paul Eugen Banciu, n. 1943



Ion Lazu - O pagină de jurnal american, 2008



Joi, 8 mai 09. Ziua plecării spre L.A. Mă trezesc cu câteva minute înante de ora 5, ca omul cu mare grijă, iar la 6:30 sunt jos, pregătit. Vorbesc cu Letiţia, îi spun unde am fost aseară cu Benny, în cartierul cu casele celor foarte bogaţi, în fapt nişte ditamai palate, când familiile lor sunt de câţiva inşi...apoi la cele două case unde se ţin adunările credincioşilor, imense şi acestea, se pare dintre cele mai mari din lume, cu săli care pot cuprinde 5-8 mii de participanţi. Benny ne-a notificat că ai lui nu agrează astfel de idei, pentru că acolo se ţin şi întâlniri de afaceri. Multe compartimente pentru mame, copii, tineri, special dotate, la ultima exigenţă, şi denotând marea putere economică a comunităţilor de sectanţi. Poate numai gara centrală din Chicago să fie de dimensiunile acestor lăcaşuri de întruniri-adunări. Urcăm pe scări rulante, ajungem în alte spaţii imense, de fapt nişte foaiere, de unde pătrundem în sala de spectacole, pentru că nu o pot numi altfel, o sală precum polivalenta de la noi, sau mai curând cât Sala Palatului, destul de plină, animată, iar jos, pe scenă, cântece tip jazz şi continuate cu rugăciuni. Între Michael Johnson şi cântareţii de aici nefiind mare deosebire ca interpretare, poate doar ca texte. Ieşim, pe vreme de ploaie, cu umbrelele deschise, el ne arată faţada impunătoare, parcajele largi ca la cele mai mari mall-uri, nişte fântâni-cascade în partea dreaptă a faţadei, semne ale puterii pe care credincioşii după evanghelie cred de cuviinţă să o etaleze. Benny vrea să ne mai arate multe alte case de bogătaşi, lucruri care pe el îl fascinează, oricum îl dau gata, însă pe noi nu ne mişcă deloc. Vrea să ne mai ducă pe nu ştiu unde, însă nimerim sub o altă ploaie torenţială, fără replică, oarecum ca data trecută, cu Letiţia, aşa că revenim acasă, totuşi cam târziu, pentru că plecaseră alde Cristi şi Dănuţ cu familiile, veniţi să-şi ia rămas bun. Vorbim multe, desigur pe tema măreţelor case de rugăciune trufaşe.

Lidia le înveseleşte pe fete povestindu-le secvenţe din vacanţa lor la Bulzeşti, apoi despre tatăl lor, Ionel, marele dansator şi aducând-o noaptea acasă pe profesoara cea blondă de la Smârdioasa. Ionel cam mustăceşte, Letiţia se fereşte să dea semne de incomodare. Toate astea ar trebui să fie detaliate în Jurnalul Lidiei, numai că ea nu-şi notează din aproape în aproape, ci se bazează pe rememorari. Benny pleacă la noul său job, în apropiere de casă, unde merge de 2 zile şi spune că îi place, fără şef în spate toată ziulica. Vorbe cu Ionel, după ce pleacă Letiţia. Şi iată-ne gata să plecăm de aici, după un sejur peste orice aşteptări de agrabil, mai ales cumnata s-a schimbat  complet, pare o cu totul altă persoană, destinsă, ataşată, comunicativă, dornică să schimbe impresii. Total diferită de cum mi s-a prezentat în toţi cei 25 de ani de când ne cunoaştem. O explicaţie ar fi chiar faptul că a mai scăpat de marile presiuni, acum o mare parte dintre ai lor sunt cu rostul propriu, la casele lor. Nimic din atitudinea retractilă, ascunsă, impenetrabilă de altădată, observată nu numai de noi, ci de tot clanul. Chiar prietenoasă şi de gaşcă, lucru uimitor. Sigur, marele ei of acum este povestea cu eşecul amoros al Deliei, episod care o torturează, mai ales că zilnic vede pe geam maşina fostului partener al Deliei, acum oprită la vreo trei case mai sus, la o altă fată cu care acela este în vorbă. Cu câtă implicare şi obidă ne-a relatat cum stă cu ochii pe fereastra bucătăriei şi pândeşte maşina cea neagră a fostului iubit al fiicei, când vine la noua lui iubită. Şi cum s-au întâlnit întâmplător la un bar şi Delia i-ar fi reproşat: Nu te gândeşti ce e în sufletul meu când îţi văd maşina la trei case mai încolo?!
Va urma