25 noiembrie: Grigore Alexandrescu, n. 22 febr. 1810 - d. 25 nov. 1885

      
     

Târgoviştean prin naştere, fiu al unei familii de boiernaţi scăpătaţi, a vădit încă din copilărie însuşiri intelectuale excepţionale, mai întâi o memorie prodigioasă. Aşa că învăţând greaca la dascălul Rafail, împreună cu Vasile Cârlova, reproducea pe dinafară pasaje lungi din Sofocle ori Euripide, iar pe Anacreon îl ştia integral pe de rost. De timpuriu orfan de tată, apoi şi de mamă, în 1817 vine la Bucureşti, la şcoala franceză, unde se împrieteneşte cu Ion Ghica, cu Ion Heliade Rădulescu, cu Ion Câmpineanu. Aceştia vor fi în timp gazdele viitorului poet. Heliade îi tipăreşte în 1832 prima poezie, în Curierul românesc, iar spre sfârşitul aceluiaşi an traducerea din Florian: Eliazar şi Neftali, plus câteva poezii originale. În 1833 se angajează în armată, apoi va fi diriguitorul vamei de la Focşani, dar în 1837 demisionează şi revine în Bucureşti, la Ion Ghica. În 1838 apare volumul Poezii ale d. Grigore Alexandrescul, având inclus şi Anul 1840, care îi va cauza închisoarea. După 3 luni, prin intervenţia lui Ion Ghica, este eliberat. În 1842 face o călătorie pe valea Oltului şi în Nordul Olteniei, din care vor rezulta poeziile Umbra lui Mircea la Cozia, Răsăritul lunii etc şi un Memorial de călătorie. Tot în 1842 apare la Iaşi o ediţie completă din poeziile lui G. A., volum  îngrijit de Al. Donici. Între 1842 şi 1847, sub domnitorul Gheorghe Bibescu va face carieră administrativă. În 1847 apare volumul Suvenire şi impresii, epistole şi fabule. În 1848, în contextul revoluţionar, colaborează la Poporul suveran. Doi ani mai târziu, va fi numit director la Arhivele Statului, iar din 1854 director al Eforiei Spitalelor. Cu Ion Ghica efectuează o călătorie în Siria şi Palestina. În 1859, sub Al. I. Cuza, va fi ministru ad-interim la Cultură şi Culte. În 1860 era membru în Comisia Centrală de la Focşani. Tot atunci şi acolo se căsătoreşte. Dar încep semnele de alienare mintală, care îl vor devasta periodic, până la sfârşitul vieţii. A mai făcut unele treduceri, însă cuvântul poetului fusese deja spus.

Este considerat precursorul direct al lui Eminescu, prin tematică, prin abordarea de tip romantic-lamartinian, dar nu mai puţin  prin reflexivitate, nelinişte, melancolie, prin  general-umanul ce se vădeşte în spatele a ceea ce păruse a fi personal, intim. Prin viziunea marcată de mari avânturi patriotice, izbindu-se de realităţi ce nu admit iluzia, ci iscă amărăciune; de luciditate faţă cu mecanica oarbă a istoriei. Dezavantajat mai cu seamă de stadiul precar al evoluţiei limbii române literare, aşa că inabilităţile de stil ale scrierilor sale sunt date de inexpresivitatea din acea perioadă a limbii noastre.

Fabulele sale, intrate pentru totdeauna în manuale dar şi în conştiinţa naţională, ca puncte de referinţă, sunt de asemenea deschizătoare de drumuri. De la luciditate la ironia superioară, la sarcasm, la satiră vehementă, necruţătoare. Iar faptul în sine că a plătit cu alienarea, chiar survenită destul de târziu, la vârsta de 50 de ani, dincolo de drama personală a celui ce umblă să vrăjească  spiritele, pare a fi tot o atenţionare pentru urmaşii săi direcţi, din stirpea lui Eminescu. Până şi din acest punct de vedere, când vorbim despre actanţii de primă linie ai literelor române, naţiunea pare să nu fi rămas defel datoare Proniei.

Opera literară:   Poezii, în Florian, Eliezer şi Neftali, Bucureşti, 1832; Poezii, Bucureşti, 1838; Poezii, Iaşi, 1842; Suvenire şi impresii, epistole şi fabule, Bucureşti, 1847; ediţie îngrijită de I. Fischer, Bucureşti, 1969; Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule, Bucureşti, 1863; Scrieri în versuri şi proză, ediţie îngrijită de I. Bianu-Ghica, Bucureşti, 1893; Opere complete, îngrijită şi prefaţă de Em. Gârleanu, Bucureşti, 1907; Scrieri în versuri şi proză, prefaţă de G. Coşbuc, Bucureşti, 1913; Poezii alese, îngrijită şi prefaţă de M. Dragomirescu, Bucureşti, 1921; Poezii. Memorial de călătorie, ediţie îngrijită de Gh. Adamescu, Bucureşti, 1925; Opere complete. Poezii şi proză, ediţie îngrijită de G. Baiculescu, Bucureşti, 1940; Fabule, îngrijită şi prefaţă de I. Pillat, Bucureşti; Opere, ediţie îngrijită de I. Fischer, introducere de Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1957; ediţia Opere, I, ediţie îngrijită de I. Fischer, prefaţă de I. Roman, Bucureşti, 1972; Poezii. Proză, ediţie îngrijită de I. Fischer şi Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1977; Poezii, ediţie îngrijită de Doina Comloşan, Timişoara, 1987; Elegii. Epistole şi satire. Fabule. Memorial de călătorie, ediţie îngrijită de Constantin Mohanu, Bucureşti, 1995; Fabule. Poezii. Proză, prefaţă de Adrian Ghencea, Bucureşti, 2002. Traduceri: Florian, Eliezer şi Neftali, Bucureşti, 1832; Voltaire, Alzira sau Americanii, Bucureşti, 1835, Meropa, Bucureşti, 1847; Ed. Laboulaye, Poveşti albastre, Bucureşti, 1972; Beranger, Byron, Lamartine, în Scrieri în versuri şi proză, ediţie îngrijită de I. Bianu-Ghica, Bucureşti, 1893.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Grigore_Alexandrescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Alexandrescu                           

Poezia zilei,  Grigore Alexandrescu 

Umbra lui Mircea... la Cozia

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:
Catre tarmul dimpotriva se întind, se prelungesc, 
S-ale valurilor mîndre generatii spumegate
Zidul vechi al manastirei în cadenta îl izbesc.

Dintr-o pestera, din rîpa, noaptea iese, ma-mpresoara:
De pe muche, de pe stînca, chipuri negre se cobor;
Muschiul zidului se misca… pîntre iarba sa strecoara
O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Este ceasul nalucirei; un mormînt se desvaleste, 
O fantoma-ncoronata din el iese… o zaresc…
Iese… vine catre tarmuri… sta… în preajma ei priveste…
Rîul înapoi se trage… muntii vîrful îsi clatesc.

Ascultati!… marea fantoma face semn… da o porunca…
Ostiri, taberi fara numar împrejuru-i înviez…
Glasul ei se-ntinde, creste, repetat din stînca-n stînca, 
Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.

Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute, 
Si puternici legioane p-a ta margine-ai privit, 
Virtuti mari, fapte cumplite îti sînt tie cunoscute, 
Cine oar’ poate sa fie omul care te-a-ngrozit?

Este el, cum îl arata sabia lui si armura, 
Cavaler de ai credintei, sau al Tibrului stapîn, 
Traian, cinste a Romei ce se lupta cu natura, 
Urias e al Daciei, sau e Mircea cel Batrîn?

Mircea! îmi raspunde dealul; Mircea! Oltul repeteaza.
Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc, 
Unul altuia îl spune; Dunarea se-nstiinteaza, 
S-ale ei spumate unde catre mare îl pornesc.

Sarutare, umbra veche! priimeste-nchinaciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirare noastra la mormîntu-ti a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tau nume l-au hranit.

Rîvna-ti fu neobosita, îndelung-a ta silinta:
Pîna l-adînci batrînete pe români îmbarbatasi;
Însa, vai! n-a iertat soarta sa-ncununi a ta dorinta, 
S-al tau nume mostenire libertatii sa îl lasi.

Dar cu slabele-ti mijloace faptele-ti sînt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ti-a cîstigat:
Întreprinderea-ti fu dreapta, a fost nobila si mare, 
De aceea al tau nume va fi scump si nepatat.

În acel locas de piatra, drum ce duce la vecie, 
Unde tu te gîndesti poate la norodul ce-ai iubit, 
Cîta ai simtit placere cînd a lui Mihai sotie
A venit sa-ti povesteasca fapte ce l-a stralucit!

Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armura
Ce un urias odata în razboaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasa, trece slaba-ne masura, 
Ne-ndoim dac-asa oameni întru adevar au stat.

Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte stralucite, 
Însa triste si amare; legi, naravuri se-ndulcesc:
Prin stiinte si prin arte natiile înfratite
În gîndire si în pace drumul slavei îl gasesc.

Caci razboiul e bici groaznec, care moartea îl iubeste, 
Si ai lui sîngerati dafini natiile îi platesc;
E a cerului urgie, este foc care topeste
Crîngurile înflorite, si padurile ce-l hranesc.

Dar a noaptei neagra manta peste dealuri se lateste, 
La apus se adun norii, se întind ca un vesmînt;
Peste unde si-n tarie întunerecul domneste;
Tot e groaza si tacere… umbra intra în mormînt.

Lumea e în asteptare… turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jalesc;
Si-ale valurilor mîndre generatii spumegate
Zidul vechi al manastirei în cadenta îl izbesc.

Alţi scriitori:

Panait Cerna,  n. 25 noiembrie 1881 - d. 8 aprilie 1913.

Doina Cetea, n. 1942

Mihail Dragomirescu, n. 22 martie 1868 - d. 25 noiembrie 1942

Ion Lazu - O pagină de jurnal american, 2008

2 mai 2008, continuare: Trecem noul pod peste North Branch, printre lucrări în curs, dar ajungem la o poartă inaccesibilă, din spatele templului, aşa că începem să-i dăm ocol; nimerim într-o poiană înconjurată de pădurice, nişte alei prin iarbă, pentru alergări, probabil, şi eu am norocul să dau peste o pereche de ochelari tocmai buni pentru distanţă, folosibili, însă plini de nisip, căci şi pe-aici a plouat cu găleata. Ajungem la poarta principală, încă plouând uşurel, fetele cu umbrela deschisă şi eu le fac vreo două poze pe treptele de la intrare. Mai nimeni, deşi o oră potrivită pentru plimbare, nu însă şi vreme favorabilă. Templul este ca un cilindru în piatră albă, luminoasă, cu ferestre mari pe verticală, iar spre vârf construcţia se închide precum petalele unui caliciu, un desen atractiv într-adevăr. Urcăm nişte trepte, apoi coborâm la un fel de demisol, unde sunt informaţiile, luăm pliante, ne băgăm în vorbă cu două doamne amabile, o rusoaică foarte ataşantă şi o americancă-nemţoaică, dna Herrman care până acum vreo 2 ani a lucrat timp de 3 ani la ambasada Germană din România şi a locuit în cartierul Băneasa. Manuella Talley Herrmann. Vorbeşte destul de fluent româneşte şi se declară foarte emoţionată de oamenii pe care i-a cunoscut acolo. Rusoaica, nimeni alta decât Maya Plaksina, e-mail mplaksina@usbnc.org. şi ea este foarte zâmbitoare şi amabilă, vorbesc cu ea câte ceva în ruseşte, ne arată o carte a Reginei Maria şi ne spune că a fost o donatoare a Fundaţiei Bahai, ce e cu fundaţia, un tabel cu fondatorii, altul cu toate templele de prin toată lumea.

Se pare că religia sau secta sau filosofia de viaţă respectivă se consideră o sinteză şi o continuare a ceea ce este valabil, pozitiv, cooperant în toate religiile precursoare, o nouă treaptă de înţelepciune. Originea pare să fie în fosta Persie, în Iran sau Pakistan. Le spunem ce vânt ne-aduce în USA şi în felul ăsta se naşte invitaţia de a da un fragment din recitalul Lidiei în sala lor de spectacole, situată la acest demisol, o încăpere vastă, circulară, boltită, aşa că Lidia se mişcă un pic pe culoarul dintre rândurile de scaune ca să găsească un loc mai favorabil, apoi dă drumul recitalului, care sună foarte adecvat. Primeşte vii felicitări. Păcat că n-am avut ideea să filmez. Ni se dă un film cu istoricul Templului Baha’i, prescurtare de la o denominaţie mai lungă. Invitaţi în marea sală de sus, unde la ora 12.00 se va ţine slujba tradiţională. Noi în sala imensă şi doar încă doi cel mult trei rătăciţi, căci vremea instabilă i-a descurajat pe plimbăreţi. Vin în faţa noastră patru oameni ai templului, inclusiv rusoaica, ei citesc pe rând, ridicându-se de pe bancă şi ieşind în faţă, versete dintr-o carte, fiecare în altă limbă, rusoaica desigur în limba ei maternă. Femeia este din Odessa. Cealaltă, americanca de origine germană, o îndeamnă pe Letiţia să-i dea telefon, să se vadă, vrea să nu piardă contactul cu limba română.

Va urma

Ion Lazu: Cărți de la Târgul Gaudeamus