Lansare Ștefan Dimitriu la Tîrgul de carte Gaudeamus, 19 nov. 2015

Ștefan Dimitriu, Mircea Martin

Directorul editurii eLiteratura, Vasile Poenaru prezintă o foarte bogată recolță de cărți: 4 volume ale poetei Victoria Milescu, 5 volume de proză de Ștefan Goanță și 4 volume (romane și jurnale) de Ștefan Dimitriu

Despre Jurnalul vesel de călătorie al lui Ștefan Dimitriu vorbește Ștefan Mitroi

Ion Lazu vorbind despre Jurnalul vesel de călătorie al lui Ștefan Dimitriu

Autorul și câțiva dintre susținătorii săi: scriitorii Viorel Dianu, Ion Lazu, Alex. Ecovoiu, Lidia Lazu

20 noiembrie: Mihai Beniuc, n. 20 nov. 1907 - d. 24 ian. 1988

Născut în comuna Sebiş-Arad, Mihai Beniuc urmează studii universitare la Cluj, în specialtatea psihologie animală, cu o perfecţionare în Germania. Începe o carieră universitară în oraşul de pe Someş, iar din 1946, pentru doi ani merge la Moscova, pe post de consilier cultural. Regimul nou instalat avea încredere deplină în Beniuc. Se pare că sovieticii, la rândul lor, i-au dovedit întreaga lor încredere. (Amintiţi-vă versurile: "Pe unde vin, pe unde mă duc / Lumea şopteşte/ Acesta-i Beniuc/ Care vorbeşte/ şapte limbi / Şi ruseşte..." Nu-i aşa că pare a fi vorba de o epigramă? Ci sunt versuri aparţinând poetului Beniuc...). Se devotează comunismului, ca modalitate de a face carieră literară şi nu numai. (Dăduse demult la spate înaltele modele umane la umbra cărora se formase; un Al. T. Stamatiad, un Victor Papilian...) Din 1948 se stabileşte în Bucureşti, continuându-şi cariera universitară, iar din 1956 până în 1965, răsplată a devotamentului său politic şi a proslăvirii Conducătorului (volumele lui de versuri se numesc Un om aşteaptă răsăritul, 1946, Cântare pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, 1951; Partidul m-a învăţat, 1954), este promovat ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor; alți poeți proletcultiști faimoși în epoca dejistă fiind A. Toma, Dan Deșliu, Veronica Porumbacu, Maria Banuș, Victor Frunză; după mazilirea politică, îşi continuă militantismul comunist, dar şi cariera universitară bucureşteană.

Mărul de lângă drum, o poezie apărută în volum în 1954, fusese probabil publicată cu ceva mai înainte; oricum, în liceul făcut de mine (1953-1956) dacă ştiai "Sunt măr de lângă drum şi fără gard / La mine-n ramuri mere roşii ard...", aveai asigurată nota de trecere la română. Respectiva poezie este o fanfaronadă tipic comunistă, despre generozitatea omului nou: tot ce avem să împărţim cu ceilalţi - dar mai cu seamă să luăm de la cei ce au, vezi-bine! Iar practic, sugestia poeziei nu porneşte de la sentimentul dăruirii de sine, ci mai concret, de la culoarea roşie a mărului, care întâmplător era şi simbolul revoluţiei bolşevice. Restul sunt versuri aduse din condei, nimic mai mult. Aş crede că programul îndoctrinării tinerilor ce eram cu astfel de versuri a avut un efect mai degrabă contrariu: aceste versuri le citam totdeauna în ironie, cu dispreţ. Astfel de poezii propagandistice au adus un real deserviciu Poeziei. (Susţinător al acestui gen de poezie de serviciu, dar şi al lui Beniuc ca poet cu carieră consolidată pe militantism oportun, Adrian Păunescu a susţinut în repetate rânduri că din opera poetică, inegală, ce-i drept, a lui Beniuc s-ar putea oricând alcătui o antologie mai mult decât onorabilă, chiar redutabilă.  M-am uitat cu această ocazie peste o astfel de antologie, am avut impresia unui versificator nu lipsit de însuşiri, dar nu mai mult de atâta - diagnostic ce i se potriveşte şi lui A.P., de multe ori!).

Neiubit de confraţi tocmai datorită carierismului său nedemn, împins dincolo de orice limite, a firii sale discreţionare, Mihai Beniuc, ins resentimentar, vindicativ, a binemeritat oprobiul cititorilor avizaţi, atunci când, în 1959, i-a apărut cartea autobiografică Pe muchie de cuţit, în care îl denigra pe marele Blaga. Nu mă miră defel adversităţile dintre creatori, însă un accent în plus de ticăloşie intolarabilă este să-l ataci, din postura de preşedinte al Uniunii şi de om de încredere al partidului, pe un confrate, desigur mai talentat şi care, ostracizat de Regim, nu mai avea drept de semnătură încă din 1945. Şi care peste nici 2 ani avea să se stingă, în chinuri inimaginabile, fără să-şi fi văzut publicate poeziile scrise în aceşti ultimi 17 ani de interdicţie ideologică. Acest simplu fapt e deajuns ca să-l descalifice pe Beniuc ca om. La dispariţia lui Blaga, ar fi replicat şefului Filialei Cluj a Uniunii: "E al vostru. Descurcaţi-vă singuri!" (Ca să nu acorde un ajutor de înmormântare...).

Sunt faptele îndeobşte cunoscute ale acestui poet M.B.; ceea ce nu înseamnă că nu se lăuda ditirambic şi nu făcea un caz teribil că anume el, revenit din URSS, unde a văzut cum fusese reabilitat Puşkin, s-a zbătut pentru reabilitarea lui Eminescu, relansându-l în colecţia populară Biblioteca pentru toţi, cu un tiraj maxim (şi cu prefaţă de Beniuc!). Tot aşa cum, în decembrie 1983, la sediul USR, s-a prezentat pentru a ţine un discurs pletoric la catafalcul lui Nichita Stănescu, care venise la el cu nişte poezii în manuscris; imediat a dat dispoziţie să se publice acea carte. Peste capetele mulţimii consternate, adunată în jurul lui Nichita, mă înălţam pe vîrfuri ca să văd chipul acelui omuleţ care se erija în marele binefăcător al literelor române...

Foarte uimită s-a declarat soţia supravieţuitoare a poetului Mihai Beniuc (despre care ştiam unele lucruri de la familia Ştefan şi Valeriu Ciobanu, cu care mă înrudesc cumva), când i-am comunicat că vom pune o placă memorială la locuinţa din cartierul Primăverii, al nomenclaturii comuniste de pe-atunci.

*

Am pus o placă memorială pentru Mihai Beniuc la adresa din str. Jean Monet, nr. 51, S. I., zona Primăverii. Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.

George Tutoveanu, n. 20 nov. 1872 - d. 18 aug. 1957                  

   

S-a născut la Bârlad (numele la naştere Gheorghe Ionescu), oraş de care se va lega întreaga sa activitate literară-culturală, ca fiu al unui cântăreţ bisericesc. Şcoala primară în urbea natală, apoi Şcoala de Institutori din Bucureşti, absolvită în 1897. Va fi trei ani profesor în Craiova şi Olteniţa, cu un interimat la Fălticeni, după care se va stabili definitiv în Bârlad, funcţionând între 1903 şi 1933 ca profesor, ca inspector şcolar, ca revizor judeţean, apoi şi ca prefect de Tutova, în anii 1931-1932.

Poet "de o desăvârşită cuminţenie", după caracterizarea lui G. Călinescu, idilic, clasicizant, în manieră sămănătoristă, pe urmele lui Coşbuc şi Vlahuţă, s-a remarcat mai ales ca impenitent animator cultural. A cunoscut mari scriitori, a editat reviste literare, alături de nume importante ale literelor noastre: Vasile Voiculescu, Tudor Pamfile, Artur Gorovei, M. Sadoveanu, Emil Gârleanu, Ştefan Petică, Nichifor Crainic, Victor Ion Popa, I. Valerian; a fost membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români, a înfiinţat Societatea Academică Bârlădeană, însufleţit mereu de ideea creativităţii pe plan local, prin reviste, cenacluri, reuniuni culturale. După venirea comuniştilor, ca fost politician din vremea burghezo-moşierimii, problema  recuperării operei lui G.T. nu s-a mai pus, decât la ani buni după moartea acestuia, octogenar; în 1968 i-a apărut o selecţie de Poezii. Există un gimneziu în Bârlag care îi poartă numele; există un concurs literar sub semnul poetului. Nu s-a pierdut de tot ideea animatorilor culturali din provincie, ilustrată cândva cu foarte frumoase rezultate de însuşi George Tutoveanu.

Opera literară:   Albastru, Bucureşti, 1902; ediţia VI, Bârlad, 1918; La armei, Bârlad, 1913; Balade, Bucureşti, 1919; Patria, Sibiu, 1924; Poezii alese, Bucureşti, 1924; Tinereţă, Craiova, 1924; Logodnica lui Vifor, Bucureşti, 1935; Sonete, Bucureşti, 1938; Versuri, ediţie îngrijită de Ion Popescu, prefaţă de G.G. Ursu, Bucureşti, 1968.

Poezia zilei, George Tutoveanu 

Amurg

Pe zare, tot apusul
E-un crâng de liliac;
Amurgu-n plopi suspinã
Şi paserile tac.

Din şes, încet, ca-n şoaptã, 
S-aude pân-în sat
O doinã dureroasã
Cum nu s-a mai cântat.

Spre cerul fãrã patã
Vibreazã trist şi clar
Ca ruga unui preot
Într-un imens altar.

Prin suflet mi se cerne
Tot farmecul ei sfânt...
De sãlcii e cântatã, 
Ori singur eu o cânt?

Învaţă-mă pădure

Pe drumuri de-ntuneric, am venit

Cu sufletul învins de-atâta jale,

S-ascult, ca-n vremea când m-am îndrăgit,

Povestea sfânt-a glasurilor tale...

Şi numai dorul singur m-a purtat,

Nici gândul nu mai poate să-l îndure:

Alt'dată, să iubesc m-ai învăţat,

Acum, să uit învaţă-mă, pădure!

(Din volumul „Tinereţă”, 1924)

Alţi scriitori:

Al. Şahighian, n. 1901

Grigore Ilisei, n. 1943 

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2008

  
2 mai, continuare:  

După cum aveam să constat, Lacul Michigan, care este în fapt o mare  întindere de apă, mai întinsă decât multe mări cunoscute ca atare, Marea Neagră, Baltica, etc., are în partea dinspre oraş o plajă lată de 10-20 metri, cu destul de dese pontoane care intră în apă pe 10-30 m lungime. Apa are o culoare verde-albăstruie, cumva ca sineala, cam fosforescentă. Valuri nu prea mari, dar un luciu cumva uleios, special. La mal alge verzi, rare scoici şi peste tot atenţionări să nu te arunci în apă. Pe lac, doar câteva bărci cu motor, rapide, şi două trei nave mari, însă plasate departe de ţărm, la orizont, cu nu se ştie ce rost. Nici gând de teribila buluceală și veselă pestrițărae a ambarcațiunilor din porturile Mediteranei, spre exemplu, dar și din alte părți. Foarte de mirare… Deci pe lacul Michigan, la acea oră a amiezii, cam slabă mişcarea, chiar aflându-ne în extrasezon. Pe faleza joasă, o pistă de asfalt, de cca 5 m lăţime, cu benzi galbene pentru biciclişti, iar pe acea pistă: alergători, biciclişti, două mămici cu cărucioarele. Una cu tensiomatru pe braţ. O altă femeie făcând yoga sau alta executând exerciţii dificile, pe iarbă. Le descriu separat, căci nu prea ai alte subiecte. Mâncăm sandviciuri pe-o bancă şi încheiem cu o banană, fac două trei poze cu panorama Chicago, celebrele blocuri-turn, unul cu două antene foarte înalte, ca două corniţe, care scânteiază la interior. Acest bloc turn, despre care aflu că se cheamă Sears, are vreo 90 de etaje, altele din preajmă încearcă să-l ajungă la înălţime, dar există un alt bloc, în celălalt capăt al panoramei, care are peste 100 etaje.

Între oraşul ca atare şi lac, deci pe direcţia N-S, există câteva artere f. importante, gen autostradă, aglomerate, pe care se circulă în mare viteză; le trecem cu grijă şi ajungem îndată la Zoo. Acolo, într-o clădire nu prea mare, cu un singur etaj, vedem ciudate broaşte ţestoase, şerpi veninoşi de cele mai diferite soiuri, păsări, animale sălbatice împăiate, bizonul e în pregătire; fosile, trilobiţi, Aletopteris, primele forme vegetale şi animale; ca să nimerim apoi într-o sală-galerie etanş închisă, adecvat încălzită ca la tropice şi unde, printre plante luxuriante zboară sau adastă nenumăraţi fluturi miraculoşi pe care mă apuc să-i pozez. Asta până spre orele 16:00 când negresa cea tânără şi prea-amabilă ne conduce spre ieşire şi închide în urma noastră, căci eram ultimii vizitatori.

Plecăm prin Parcul Lincoln mai departe spre nord; în păduricea respectivă vedem viorele, zambile, lalele, narcise şi meri sălbatici abia înbobociţi, foarte decorativi, dar şi liliac înbobocit, ca de altfel şi alţi arbori şi arbuşti gata să dea în floare. Şi un potop de mierle, însă nu dintre cele cu piept auriu-arămiu, zărite în împrjurimile  locuinței lui Ionel; în prim plan  apare un mierloi cu aripile pătate de aur. Cântă în dârdoră, fiind sezonul lor de amor. Iar prin iarbă se zbenguiesc mulţime de veveriţe fumurii, tare îndrăzneţe. (O nouă ediție a primăverii 2008. Chestiune de latitudine: Aici primăvara are întârziere de aproape o lună față de București. În ce mă privește, sunt obișnuit, căci pe vremuri, plecând pe teren la început de mai, lăsam în București o primăvară în toată legea, ca să găsesc în Bucovina un început de împrimăvărare… Eheu, Fugaces!)

Pe lac evoluează o specie de gâşte mari, maronii, albe pe burtă şi cu clape albe la urechi. Ai zice că sunt lebede, însă gâgâie asemenea gâştelor, ceea ce nu e în caracterul lebedei mute. Se adună asemenea gâşte, dar şi destule raţe şi răţoi. Câteva femei plimbându-şi câinii. Persoane civilizate, care îţi zâmbesc, ba te şi salută.

La revenire, într-un scuar, pe ceva ca un dâmb vedem un monument aurit-descojit, îi fac câteva poze Lidiei, în fundal cu Memorialul veteranilor şi invalizilor – între timp citisem plăcuța. În alt scuar, un monument al lui Prometeu cu vulturul, lucrare de mari dimensiuni, bine cizelată, gen Mestrovici; îl pozăm, proiectat pe marile blocuri-turn din spate. Iar mai încolo, un basorelief al lui J.W. Goethe, cu câteva versuri din Faust III, în germană şi engleză, căci Prometeu este dedicat lui Goethe de comunitatea germană, anul 1913. Deci o zonă intens culturală, însă noi suntem singurii vizitatori-plimbăreți, la acestă oră a după amiezii.

Va urma