marți, 17 noiembrie 2015



17 noiembrieMagda Isanos, n. 17 aprilie 1916 - d. 17 nov. 1944

  Poezia zilei, Magda Isanos

În dimineţile clare


Uneori, în dimineţile clare, 
ma uit drept în soare râzând
şi nu pot crede c-am să mor în curând;
viata mea suna înalt, fără-ntristare.

Cred în ea, cred în numele ei
şi-n colorile-anotimpului meu, 
zveltă ca mestecenii, mereu, 
să freamat aş vrea în soarele-acesta dintâi.

Poate nu va fi seară, poate nu va cădea
în putred octombrie fruntea-mi aprinsă;
în glumă pun mâinile mele pe piept și zic
viaţa e stinsă de mult, viaţa e stinsă…

Însă mai plin decât grădinile-n vară, 
sângele meu sună atunci ridicând
o dulce-auroră-n obrajii de ceară:
o, nu-i adevărat c-am să mor în curând…

*** 

Cea mai talentată poetă a românilor, dar şi cea mai nedreptăţită de soartă este / a fost fără îndoială Magda Isanos, dispărută la numai 28 de ani, însă cu o sănătate precară încă din prima copilărie. În mod surprinzător, locul ei de fruntaşă absolută în plutonul poetelor noastre nu este încă temeinic şi fără echivoc consolidat. În Istoria lui Călinescu nu este măcar citată; ce-i drept, volumul ei de debut apărea abia în 1943, la doi ani după Istorie, ale cărei referiri au fost în mod salutar aduse până la zi. Ceva mai norocos, Eusebiu Camilar, soţul poetei şi îngrijitorul primei cărţi a ei, este citat atât cu versurile care-i apăruseră în volum (1937), dar şi cu romanul Cordun, ce va vedea lumina tiparului abia în 1942, dar pe care divinul critic îl lecturase în manuscris. O şansă ar fi fost să-i acorde acelaşi regim şi poetei, ale cărei versuri le cunoştea din reviste şi din lectura la cenaclul Noua Junime, iniţiat şi condus chiar de critic. N-a fost să fie...
Dispărută la un an după debutul editorial, imediat după război i-au apărut: Cântarea munţilor, 1945, Ţara luminii, 1946 şi la distanţă de un deceniu, în 1955 un volum de Versuri. Abia în 1964 este editată în colecţia Biblioteca pentru toţi, cu o prefaţă foarte elogioasă de Nicolae Manolescu. Acelaşi exeget care, patru decenii mai târziu, pare să o fi pierdut din vedere pe marea poetă, împingând-o la rubrica "Scriitori de dicţionar". De data asta nedreptatea e deplină, ea echivalează cu un viciu de perspectivă, care, în loc să individualizeze personalităţile valoroase o dată cu îndepărtarea în timp, le ocultează, contrazicând deci principala regulă a jocului.
Pierzând startul unei promovări eficiente, Magda Isanos, deşi excepţional dotată cu talent poetic, nu este preţuită la reala valoare. Statura sa poetică luminoasă pare să aştepte într-o sală de onoare a literaturii, unde prea puţini cititori se aventurează, sub impulsul adevăratei iubiri de poezie.
Fiica Magdei Isanos, poeta şi traducătoarea Elisabeta Isanos, care i-a asigurat şi o ediţie bilingvă română-franceză, 1996, a publicat câteva romane cu accentuat caracter autobiografic, focalizate pe destinul zbuciumat al Magdei Isanos. Despre romanul Cosânzenii am scris o cronică literară: http://www.stiriazi.ro/ziare/articol/articol/comentariu-la-ion-lazu-o-cronica-la-romanul-cosanzenii-de-elisabeta-isanos-de-jessie/sumar-articol/8135921/

Născută la Iaşi, din părinţi doctoranzi în medicină, tatăl cu asecendenţă greacă iar mama dintr-o veche familie basarabeană, Magda Isanos, încă din pruncie atinsă de poliomielită, şi-a petrecut copilăria în incinta sanatoriului Costiujeni, lângă Chişinău. A urmat cursurile liceale la Şcoala Eparhială din Chişinău şi a terminat facultatea de Drept la Iaşi, dar după un început promiţător în avocatură, a abandonat, dedicându-se literaturii şi jurnalisticii. S-a căsătorit cu Eusebiu Camilar (1937) şi au avut o singură fiică, Elisabeta Isanos, purtând deci prenumele bunicii materne şi, ca scriitoare, numele de familie al mamei prea repede dispărută. În martie 1944, Magda Isanos se refugiază la Bucureşti (în timp ce soţul ei, Eusebiu Camilar era mobilizat pe front), unde bunicii locuiau cu chirie pe strada Popa Savu, nr. 49; dar frontul apropiindu-se, familia pleacă într-un nou refugiu, spre Costeşti-Piteşti şi mai departe, spre munţi, ceea ce (pe vreme de război, de foamete, frig şi alte neajunsuri) se va dovedi fatal pentru un trup subminat de boală. Revenită în Bucureşti, poeta moare după două luni, pe când fiica nu avea nici doi ani...
*
Pe faţada Şcolii de la nr. 47 de pe strada Popa Nan (căci casa de la nr. 49 a fost demolată de noii proprietari), am fixat o placă memorială, ce zăcea de câtva timp în cancelaria unei alte şcoli din cartier.
Pe placa de marmoră scrie:
"Stau lângă o şcoală primară.
Şi-n fiecare zi la amiază văd ieşind copiii...
E ca şi când aş vedea venind spre mine viitorul."
 MAGDA ISANOS
(1916 - 1944)
Vecină cu această şcoală a fost casa în care a locuit
poeta MAGDA ISANOS în perioada 1941-1944
Muzeul Literaturii Române. 2007

Citiţi şi evocarea MAGDEI ISANOS  de pe blogul poetului Ion MURGEANU, din volumul Clasicii noştri moderni:



George Murnu, n. 1 ian. 1868 - d. 17 nov. 1957


          

Aromân din provincia grecească Macedonia, fiul unui profesor de limbi clasice şi franceză, el însuşi militant pentru ridicarea conaţionalilor săi, autor al unui Dicţionar aromân-român-francez rămas în manuscris, viitorul mare traducător şi istoric s-a născut în satul Brazi aparţinător de localitatea Veria; beneficiind de un mediu familial propice învăţăturii, a făcut şcoala primară la Veria, liceul la Xanthi şi Bitolia, s-a înscris la Universitatea din Budapesta, tranferându-se apoi la cea din Bucureşti, secţia Istorie şi Arheologie, între 1889-1892. A devenit profesor de elină la Sf. Sava, apoi la Seminarul Veniamin Costachi şi la Liceul Naţional din Iaşi. A beneficiat de o bursă de studii de 2 ani la Munchen, unde a obţinut în 1901 un doctorat în bizantinologie. Au urmat stagii de cercetare la Atena, Roma şi Berlin. Revenit în 1908 la Bucureşti, va fi profesor la catedra de Arheologie a Universităţii, iar din 1910 director al Muzeului de Antichităţi.
Debutase cu poezii de influenţă elină, a continuat să publice poezii în română, în macedoneană, a devenit redactor la Convorbiri literare, unde din 1902 a început să publice fragmente din traducerea Iliadei. În volum, Iliada a apărut în 1906 şi 1912, premiul Academiei; în 1924 apare traducerea Odiseei. Lucrări fundamentale pentru literatura şi cultura română în general, într-o traducere de excepţie, apreciată la superlativ de Călinescu în Istoria sa, care o compară cu traducerile în italiană, spaniolă, franceză, menţionând: "puţine literaturi se bucură de traduceri mai norocoase".
De fapt se exersase încă din liceu cu traduceri din poeţi elini, ar în timp a realizat traduceri de înaltă valoare din Pindarus, Sofocle, Euripide. Nu se poate imagina împrejurare mai fericită decât ca un aromân din Macedonia, cunoscător de elină, să-şi continuie activitatea în România, îmbogăţind cultura naţională cu traduceri fundamentale din clasicii greci, dar şi cu studii de istorie, de arheologie privind continuitatea daco-romană şi transferurile culturale interbalcanice. 
A efectuat cercetări arheologice în diverse zone de interes, cu deosebire în Dobrogea, dar şi în alte locuri din Europa, scriind studii dar şi memoriale de călătorie. În 1923 este ales membru al Academiei Române. În 1948 autorităţile comuniste l-au eliminat din viaţa publică. A murit în 1957, aproape nonagenar. O placă memorială pe str. Luis Blanc consemnează locul unde a trăit şi creat marele scriitor, istoric şi traducător.
Opera:  Gânduri şi vise, Iaşi, 1898; Monumente antice din Roma. Descriere şi impresii, Bucureşti, 1908; Portretul elin. Studiu iconografic din arheologia clasică, Bucureşti, 1908; Atena şi ruinele ei, Bucureşti, 1910; Istoria Românilor din Pind. Vlahia Mare (980-1259). Studiu istoric după izvoare bizantine, Bucureşti, 1913; Alme sol, Bucureşti, 1925; Poezii, Bucureşti, 1925; Descătuşare, Bucureşti, 1928;  Bair di cântic armânescu, Bucureşti, 1931; ediţia Bucureşti, 1989; Altare, Bucureşti, 1934;• Ritual pentru tine, Bucureşti, 1934; România şi Elada, Bucureşti, 1934; Români din Bulgaria medievală, Bucureşti, 1937; Tropare, Bucureşti, 1940; Poeme, ediţie îngrijită de Sanda Diamantescu şi Radu Hâncu, Bucureşti, 1970; Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre, ediţie îngrijită de Nicolae Şerban Tanaşoca, Bucureşti, 1984; Poeme pentru templul frumuseţii, ediţie îngrijită de Iulia Murnu, Bucureşti, 2000.Antologii: Cele mai frumoase doine ale poporului român, după diferite colecţiuni, prefaţa editorului, Bucureşti, 1922.Traduceri: Homer, Iliada. Cânturile I-XII, Budapesta, 1906, Cânturile XIII-XXIV, Bucureşti, 1912; ediţia integrală, Bucureşti, 1916; ediţie îngrijită şi prefaţă de D.M. Pippidi, Bucureşti, 1967, Odiseea, Bucureşti, 1924; ediţie îngrijită şi prefaţă de D.M. Pippidi, Bucureşti, 1971; Sofocle, Electra, Bucureşti, 1910, Oedip rege, Bucureşti, 1943; Socrate, Sfaturi către Demonicos. Xenofonte, Bucureşti, 1923; Poeme străine, Bucureşti, 1928; ediţia (Poeme străine antice şi moderne), Bucureşti, 1943; Eschil, Orestia, Bucureşti, 1942.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Murnu
http://www.crispedia.ro/George_Murnu



Poezia zilei, George Murnu

Dedicaţie

În vadul apelor amare,
pe unde-i scris-a ta chemare,
plutaş vremelnic te cufundă,
culege clipele fugare
din fiecare undă
fecundă de avuţii stelare.
fă stemă de scumpeturi rare,
de-un jar nestins iluminate,
cu mâna ta ce totul poate
robită gestului credinţii
şi patimei ce nu s-abate.
Tresaltă chiuind, socoate
că-n tine-i culmea biruinţii
şi tu eşti fruntea peste gloate,
când stema, rodul suferinţii
şi-a trudei care afund străbate,
o dărui sfânt prinos fiinţii
preascumpe, mai pe sus de toate.
                                     

      Revelare

Inima ta, ‘nchisoare
de pasăre, pe care
la piept am apăsat-o
în clipa de ’mbătare,
simţeam că ’n pulsu-i tare
e gata de ‘ncetare
şi molcom am lăsat-o
blajin de cumpătare
pentru tine, adorato.
 
fierbintea-mi năzuire
mi s’a-ncropit în milă
cetind ca într-o filă
de candidă sibilă
a ta desvăluire
în faţa de copilă
eteric de subţire
şi fină şi fragilă,
c-un înger în privire,
cu-o lacrimă ’n pupilă.
 

Privighetoare

Singură ’n dumbravă
din beţii de floare
patimă bolnavă
pirue suavă
o privighetoare;
 
cristalin de clară
undă, tril din mine,
lamură de rară
lacrimă de pară,
cântec pentru tine!
 
(Din volumul „Ritual pentru tine” )
 
   
 
Alţi scriitori:
G. Muntean, n. 1932



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2008
 
Acum, dar poate că născocirea este mai veche şi doar eu aflu de ea abia acum, avionul nu mai opreşte cine ştie unde, la capătul pistei, şi de acolo pasagerii sunt preluaţi de un microbuz sau de mai multe, ci aeronava trage până lângă clădirea propriu-zisă, iar un burduf lung este potrivit între aeroport şi uşa de evacuare, aşa că treci direct în aeroport, cum ai trece dintr-o parte a tramvaiului în alta. Ingenioasă născocire, altfel la mintea cocoşului, însă a nu ştiu câta oară constat că lucruri foarte simple sunt aduse cu mare întârziere în domeniul serviciilor, ca să mă rezum la acest aspect...
Ajunşi în clădirea aeroportului, trebuie să ne descurcăm, ce-i drept peste tot există tabele electronice, afişe lizibile, îndicatoare, sectoare, numerotări pe litere şi cifre, orare etc; noi suntem foarte interesaţi de acest AA spre Chicago şi aflăm că îl vom lua de la terminalul III; fapt este că trebuie să ne dirijăm pe nişte coridoare, să ne desprindem din fluxul principal al celor cu care am venit, să coborâm o scară rulantă şi să ne plasăm într-un holl cu câteva bănci, în aşteptarea unui autobuz, care va trage la scară, dar nu ştim când va veni, şi timpul de transbordare la celălalt avion nu e nelimitat, iar un autobuz tocmai a închis uşile şi a luat-o din loc. Însă nu aşteptăm decât câteva minute, 10-12 maximum, apare un alt autobuz, urcăm împreună cu câţiva pasageri având aceleaşi interese cu noi, şi începe o cursă destul de lungă şi complicată spre terminalul nostru, un ocol printre sau prin faţa altor construcţii, pe sub multe tunele, cu ocoluri, de credeam că ne va scoate în afara oraşului, nu doar a aeroportului, mai culegând pe traseu şi alţi pasageri, cam panicaţi, totuşi nu ne pierdem speranţa că vom ajunge în timp util; se văd nişte antrepozite, depouri ca pe Dudeşti, apoi trecem prin faţa unor ateliere uriaşe, la nivelul parterului, unde se întrevăd aeronave descompletate, în proces de reasamblare sau reparare. Ajungem, şoferul coboară din cabina lui, ne salută, noi ne îndreptăm spre terminalul numerotat, aceste lucruri par mai simple când priveşti schema aeroportului, afişată peste tot. Suntem într-un mare hol, plin de shopuri, iar pe sus tabele, noi suntem la gate I-55, dar trebuie să ne dirijăm spre litera şi numărul indicat pe bilet. Ne tot ducem, pe benzi rulante, alţii merg şi pe alături, relaxaţi, noi în grabă, mergând şi pe benzile mergătoare, ca să câştigăm timp, grupuri de gate la stânga, la dreapta; ajungem la dorita gate 18, ne angajăm pe multe spirale, printre şicane şi controale, la bărbaţi un negru tânăr, cu mănuşi, la femei o doamnă blondă cu mănuşi – englezii, chiar nemiloşi, vor să spună că se poartă cu mănuşi...- scoatem hainele până la cămaşă, scoatem cureaua, dăm bagajele, trecem pe sub detector, îmi spune să scot pantofii, îi cercetează vizual şi cu detectorul. Dar mi-a reţinut cele două bagaje şi le pune de-o parte. Şi trebuie să aşteptăm, căci vameşii sunt într-o discuţie foarte aprinsă cu o femeie tânără indiancă cu un plod de 5-6 luni plângând în cărucior şi altul de 5-6 ani rezemat de tejghea. I-au scos siropurile din geantă şi ea le tot explică: sunt ceaiuri medicinale pentru copilul bolnav. Degeaba! Ea ştie foarte bine englezeşte, se ceartă deci minute în şir, copilul plânge, Lidia încearcă să-l calmeze, în timp ce tatăl, de alături, nu schiţează un singur gest. În fine, un vameş vine cu unul dintre bagajele mele şi cu o tavă, scoate tot şi le clădeşte în două grămezi. La aparatul video nu se uită, dar la auxiliare da, mi le duce dincolo, cu alte lucruri. Mai grav stau lucrurile cu geamantanul. Până la urmă opreşte toate spreiurile, laptele Doina, tubul de Aloe vera, înţeleg că nu pot trece cu nimic peste 100 grame sau ml, îmi returnează auxiliarele aparatului de filmat. Cretini! Când să intrăm la avionul de Chicago, altă barieră, alt control corporal la sânge, de data asta şi în genţi, de data asta îi confiscă Lidiei cele două forfecuţe, pila de unghii şi încă nu ştiu ce. Şi îmi dau seama că dacă toate aceste lucruri ar fi fost lăsate în bagajul pentru cală, ele nu ne-ar fi fost luate. Dar aşa se întâmplă când nu eşti informat, alde fratele Ionel nu a suflat o vorbă ce şi cum să procedăm, deşi ştie asta şi o face la orice venire în ţară. Ne e ciudă, sunt lucruri strict necesare Lidiei. Mi-au oprit chiar şi sticla de plastic de ½ l apă potabilă de la robinetul din Otopeni. Ce fac cu ele, întreabă Lidia, furioasă. Le dau la topit, îi spun, la fel de scârbit; până ajungem dincolo, unde nu facem decât să aşteptăm în mare tensiune să fim chemaţi cu paşapoartele şi biletele pentru accesul în al doilea avion, căci compania a folosit un avion de la Bucureşti la Londra, iar spre America vom folosi altul, de două ori mai spaţios. Dar ce drastice, complicate şi draconice controale, nenumărate, până să răzbim dincolo! Deh, ne îmbarcăm pentru Statele Unite şi vigilenţa este maximă, controlorii te dezbracă şi te descalţă şi musai să te supui fără crâcnire.


 (din Câștigul și Pierderea, în manuscris)
Va urma




Lidia Lazu - Cântece în aer liber:


florile galbene din Tolo