luni, 22 iulie 2013

Scriitorul zilei: I.I. Mironescu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/07/scriitorul-zilei-ii-mironescu-poezia.html

Poezia zilei: Mircea Ciobanu

Augur

E bine-aici, de-ajuns e şi atât.
Ninsorile nu cad precum apasă.
Stă-n osii reci un cer nehotărât
şi-n cumpeni echilibrul lin se lasă.

Mai bine vezi, spre râpă lupii vin
să bea la copci şi dacă nu, să-şi taie
în ţestul apei limpezii canini
şi lupilor genunchii li se-ndoaie.

De foame muţi, în arc de salt avar,
cu umerii lovindu-se şi saltul,
mai bine vezi cum lupii râpa sar,
mai bine vezi cum unul după altul.







Scara


Atunci se va vedea şi nici atunci.
La capete, măsurii repetate
i s-au pierdut şi ros atâtea dungi – 
ori spaţiul a-nceput să se dilate?

Se-amână moartea, loc necucerit.
Cu pas mai scurt împarţi un drum de seară.
Din ce s-a luat, un rest descoperit
se-adaugă la număr, din afară.

Atunci şi nici atunci! Căci vin porunci
de secetă, şi umbra care-nşeală
e-a scărilor cu oasele mai lungi
şi-a lucrurilor puse la-ndoială.

Din volumul „Patimile”, 1968 
 

Notă: Postez aici, cu impardonabilă întârziere, o cronică scrisă de Constantin Coroiu şi publicată în revista Cultura, 21 martie 2013.

O lume de mişcătoare suflete moarte

Articol aparut pe 21:03:2013, in sectiunea Cultura literară 
Autor: CONSTANTIN COROIU

Nu o dată, mai ales în campaniile electorale – şi, slava Domnului, de astea, aproape numai de astea, avem parte de vreo 23 de ani încoace – i-am auzit pe câte un politician sfertodoct sau pe câte un parvenit cu „buletin de Bucureşti“ (binecunoscuta formulă de dinainte de 1990) perorând despre nivelul de educaţie al populaţiei din capitala patriei, unul desigur, în perceptia lor, înalt în comparaţie cu cel din alte oraşe şi zone ale unei ţări „eminamente agrare“, ca să citez dintr-un poem antologic, ce a devenit între timp eminamente şi neagrară, şi neindustrială. Vezi Doamne, Bucureştiul ar fi punctul cel mai de sus al educaţiei în România!!! În treacat fie spus, nu se face elementara distincţie între educaţie şi instrucţie, dar aceasta e o altă problemă. Ca unul care cunosc destul de bine atmosfera cosmică, morală, culturală a „micului Paris“, un clişeu penibil, şi mentalitatea bucureşteanului, mai vechi sau mai recent, m-am întrebat adeseori: de unde această trufie la nişte (mai mult sau mai puţin) români – iar ca europeni, oricum rău plasaţi, destui dintre ei şi riguros agramaţi (cu memorabila expresie a ardeleanului Emil Hurezeanu), dacă ar fi să amintesc fie şi numai clasicul, neclintitul dezacord între subiect şi predicat, practicat cu nonşalanţă chiar si de unii cu o licenţa sau mai multe ori cu unul sau mai multe doctorate?! Nu credeam însă că Bucureştiul, ca peisaj uman în primul rând, arată aşa cum ni se dezvăluie în cartea poetului şi prozatorului Ion Lazu „Odiseea plăcilor memoriale“. Am citit-o la recomandarea expresă a colegei şi prietenei mele, Magda Ursache – dânsa mi-a şi împrumutat-o –, dar incitat şi de un pios editorial al lui Nicolae Manolescu. Ţinând un jurnal, unul de campanie ori, mai bine zis, un jurnal de bord, dacă intrăm, şi trebuie să intrăm, în logica aventurii autorului, ca şi în cea a titlului cărţii, Ion Lazu a scris, în fond, un roman de început de veac XXI în Bucureşti, de fapt, date fiind mobilul şi scopul „odiseei“ lui, un roman sui generis al Bucureştiului de ieri şi de azi, dar şi al istoriei şi vieţii literare de ieri şi de azi. Citindu-l am obosit şi eu, darmite cel ce a trăit o asemenea „odisee“ trup şi suflet. La sfârşitul lecturii, am avut sentimentul că străbătusem un imens cimitir, însă nu un cimitir obişnuit, cu morminte şi nelipsitele însemne funerare, ci unul aproape indefinibil, în care tocmai se amplasează plăci memoriale şi unde viaţa şi moartea îşi fac şicane, se sabotează reciproc; o lume de mişcatoare suflete moarte sau aflate doar în agonie.
Cu mulţi ani în urmă, îl întrebam pe un reputat matematician, căruia îi luam un interviu, dacă el şi confraţii săi din diferite domenii ştinţifice nu se simt frustraţi că au o popularitate puţin spus discretă, că sunt adică nişte necunoscuţi, în timp ce scriitorii sunt atât de „văzuţi“, ascultaţi, iar unii chiar mitizaţi încă din timpul vieţii. Distinsul meu interlocutor, intelectual cu remarcabile lecturi literare, mi-a răspuns că e nu numai explicabil, dar şi normal să fie astfel, de vreme ce scriitorii, meşteri ai cuvântului, au o influenţă directă, modelatoare asupra conştiinţei oamenilor, a conştiinţei nationale, cărora, de altfel, le şi dă expresie în prezentul imediat şi la scara istoriei. Era prin anii ’80. Sigur, de atunci lucrurile s-au schimbat. Scriitorii, literatura nu mai reprezintă ceea ce reprezentau acum câteva decenii. Totuşi, să locuieşti în acelaşi imobil şi uneori la aceeaşi scară de bloc cu un scriitor, cu un artist, şi să nu ştii măcar că este colocatarul tău, să te împotriveşti punerii unei placi memoriale care să marcheze şi să informeze că acolo a trăit cutare romancier, poet sau dramaturg, unii „de manual“, cum zice Ion Lazu, fapt ce ar trebui, dimpotrivă, să te onoreze şi să te facă să te simţi om, este cât se poate de dezolant. Cât priveşte insolenţa de a-l judeca în postumitate, tu, ca simplu cetăţean, pe un creator pentru că ar fi fost afemeiat, beţiv, rău platnic etc., şi că de aceea n-ar merita nici măcar o biata placă memorială, e de-a dreptul intolerabilă. Până şi Stalin l-a trimis la plimbare pe un ditamai secretar al PCUS, când acesta i-a raportat că scriitorii sunt beţivi, curvari, nesupuşi partidului, replicându-i: eu alţi scriitori nu am! Prin cartea lui Ion Lazu se perindă o întreagă lume de intelectuali şi pseudointelectuali blazaţi, de ţaţe de mahala care stau totuşi în zone centrale ale capitalei, de resentimentari intratabili, de ignoranţi – pentru o profesoară de română, un anume scriitor nici n-a existat, întrucât nu este în „Istoria“ lui Călinescu, numai că scriitorul respectiv nici nu se născuse când apărea monumentala operă -, de figuri care de care mai stranii ce se ascund sau vorbesc, atunci când catadicsesc să vorbească, cu un Ulise, născut în Basarabia plină de grâne, de vii şi de dor şi pornit pe mijloacele de transport în comun, prin arşita, frig şi ploaie, pentru a-i „nemuri“ pe slujitorii cuvântului românesc, din spatele uşilor închise sau cel mult întredeschise. Dacă acceptă cât de cât să comunice încep să facă rechizitorii, adesea total neîntemeiate sau bazate pe bârfa şi zvonuri. Să nu rămâi fascinat că într-o lume ca aceasta mai apare, ca o rasplată, câte „o cadră de femeie“, câte o soţie devotată ce se bucură şi nu ştie cum să mulţumească pentru că, dupa atâtea zeci de ani de la moartea bărbatului vieţii ei, care a făcut ceva pentru cultura şi literatura acestei ţări, el nu a fost uitat şi, iată, cineva s-a gândit să pună o placă în memoria sa! Şi să te mai miri de calitatea primarilor aleşi de educaţii bucureşteni! Unul dintre ei a sărit în sus, la propriu, într-o emisiune de televiziune când cineva i-a spus, cu un aer protector, să nu se mai „autoflageleze“. În căpsorul său, aşezat asimetric pe un trunchi mătăhălos şi onctuos, vocabula a bubuit ca o gravă insultă.
Scriu despre „Odiseea plăcilor memoriale“, apărută la Editura Biblioteca Bucureştilor – o editură din păcate absentă din vitrinele librăriilor! – având proaspete în minte cele văzute într-o recentă călătorie în Spania. La Madrid, am trecut de câteva ori pe o stradă veche, pietruită – Calle de las Huertas, pe româneste: Strada Grădinilor – ce coboară dintr-o importanta piaţă (Sfânta Ana) în bulevardul pe care este situat muzeul Prado. O stradă ce evocă veacuri de istorie şi cultură, într-o zonă numită Barrio de las Letras (Cartierul Literaturii) de care se leagă biografia şi opera unor mari scriitori din Secolul de Aur spaniol, ca şi din cel romantic. Un cartier unde se află şi impozanta Casa-muzeu Lope de Vega. În dreptul fiecărei case, vizitatorii ce străbat pietonala cale pot citi, încrustat în caldarâm cu caractere vizibile, aurite, un text reprezentativ, memorabil din opera scriitorului care a locuit cândva acolo: un poem, un fragment de proză, o reflecţie etc. Madrilenii, turiştii spanioli sau cei veniţi de pe alte meridiane se opresc şi iau cunoştinţă ori îşi rememorează, de pildă, versuri de Quevedo, Góngora, Bécquer ori José Zorrilla, acesta cu un fragment din celebra variantă romantică a mitului lui Don Juan. La Alcalá de Henares, muzeul memorial din Casa Cervantes unde, între altele, sunt păstrate şi expuse toate ediţiile operei cervantine, apărute de-a lungul a peste patru secole, repovesteşte tulburator viaţa şi faptele creatorului lui Don Quijote şi al lui Sancho Panza. Din bronzul ansamblului sculptural amplasat la intrare, cei doi eroi reprezentativi pentru întreaga umanitate te întâmpină pentru a te pregăti parcă de contactul cu universul celui care a scris cea mai tristă carte din lume. O carte pe care – ne avertizează Dostoievski – fiecare ar trebui s-o aiba asupra sa la Judecata de Apoi. În fine, un proiect cultural de anvergură se constituie într-un adevărat exemplu de cum trebuie întreţinut în contemporaneitate spiritul catalizator al unui creator de geniu şi mitul său fecund. Pe faţadele şi la balcoanele clădirilor din Alcala de Henares sunt expuse panouri cu fragmente din toate discursurile laureaţilor Premiului Cervantes, rostite în cadrul ceremoniilor de decernare desfăşurate  în aula bătrânei  Universităţi de aici.
La Bucureşti, un intelectual, scriitor el însuşi, a trebuit să lupte singur, timp de trei ani, cu birocraţia, cu spiritul gregar, dar mai ales cu ignoranţa, cu dezinteresul vinovat, inclusiv al unora pe care fişa postului îi obliga să-l susţină şi să-i preţuiasca efortul şi gândul întemeietor, pentru a amplasa, a reamplasa, a inscripţiona şi a reface sute de plăci memoriale în locurile unde au trăit, au scris, au murit scriitori români. Confesiunea lui Ion Lazu de pe coperta a patra a cărtii pare să mai aline cumva, dar foarte puţin, tristeţea ce te-a cuprins la lectura acesteia: „Aş putea pretinde că fixarea plăcilor nu a constituit decât un motiv la îndemână care să-mi dea ocazia de a mă livra coalei de scris, cu toate trăirile, gândurile, înflăcărările factice şi neliniştele de durată, cu teama insidioasă de golul care se cască în urma celor plecaţi“.
                                 Constantin Coroiu

 Cărţile prietenilor mei: Petru Ursache
 
 




Omul din Calidor


Fotografii cu scriitorul Petru Ursache