joi, 4 iulie 2013

Poezia zilei Lidia Lazu

Scriitorul zilei: Haralamb Zincă
http://ilazu.blogspot.ro/2012/07/scriitorul-zilei-haralamb-zinca-poezia.html

Poezia zilei: Lidia Lazu

*
cu un gest în zadar
mi-am aruncat copilăria
pe uliţele strâmte
prăfuite

şi ea s-a rostogolit
fără să crâcnească
până sub podul
unde uruie uneori
ploaia ce spală câmpia 

(din volumul Poezii de care uitasem, 1995)


 *
d'une geste inutil
j'ai rejete mon enfance
dans les ruelles etroites
et sales

elle a roule
sans broncher
jusqu'au pont
au tambourine parfois
la pluie qui nettoie la prairie

(Traducere în franceză de Georges Astalos 
Spectre lyrique. Anthologie de poesie roumaine contemporaine, Edition Europa,1999)



Elisabeta Isanos, Drumul spre Ombria, fragmente VIII
(...) gândul e ca noaptea: ştiu cum foşnesc boabele de nisip, cum fierbe aerul, cum se mişcă frunzele, dar ştiindu-le nu pot să le dezvălui, asta a fost condiţia. Am poveşti care nu se spun, cum mirosul de flori nu se vinde în pieţe. Există teama de a spune totul, ca şi cum te-ai înmormânta în cuvinte, şi cei mai mulţi, chiar dacă pot s-o facă, amână înmormântarea, de aici imperfecţiunea, voită uneori; am auzit că asta amplifică efectul poetic, trebuie luat în calcul, aşa cum în tehnică este inclus defectul virtual, face parte şi el din construcţie ca absenţă, la fel ca uşile şi ferestrele clădirii.(...)

    Curajul şi tragedia sunt ascunse sub fardul glumeţ al zilei. Totul e făcut din memorie şi uitare. Multă uitare. Aşa că trebuie să ţinem minte. Uitarea şi amintirea se îmbrăţişează. Uit ce nu trebuie să uit şi ţin minte ce nimeni nu reţine. Am auzit lucruri teribile, care trebuiau uitate, altele, de alt fel, trebuia să le reţin. Am făcut exact pe dos: am reţinut ce trebuia să uit şi am uitat ce mi se spunea să nu pierd. Văd limpede, dar nu pot să spun, e o apăsare pe buze, pe timpane, pe pleoape. Ieşind din casă, am primit luna drept în frunte, ca o lovitură moale.   
Mai am multe de spus: acoperişurile lunecoase de ploaie, tramvaiele spre gară, nopţile (parcă nu erau atâtea ceţuri !). Brusc, zidul soarelui în faţă. Ce vină avem că ni s-a promis fericire? Există grădini. Să dormi acolo, sub clima egală, în timp ce noaptea şlefuieşte stele! O pată de lumină trece din apă în iederă, din iederă-n nisip şi din nisip în iarbă. Aerul a adormit peste mâna mea, e ostenit, nu vreau să-l trezesc. Mă gândeşte cineva: uzură.



Dacă nu e marea, e mai mult:

obositoarea ei absenţă. Cum să nu fie mândră?
Doar e absenţa mării!
O nebunie stelele deasupra, vântul,
felul cum se îmbină cu zidul roţile mari ale nopţii.
Pentru cei care încă nu-l ştiu, trebuie să spun
şi numele Căii Lactee, care se mai numea
şi Calea Robilor. Ştiu, n-are rost,
nu foloseşte nimănui, ca şi nopţile mele treze,
dar trebuie să-l spun pentru cei care nu-l ştiu.
Şi deodată, prin graţie, totul se leagă,
ca prin fuga unui cal invizibil.
 



Cărţile prietenilor mei: Tudor Cicu, Vladimir Udrescu, Valeriu Sofronie


























 Fotografii...

Portretul Mamei