marți, 29 iulie 2014

Scriitorul zilei: Nicolae Steinhardt, n. 29 iulie 1912 - d. 30 martie 1989

        Daruind vei dobindi Cuvinte credinta


S-a născut în comuna Pantelimon - jud. Ilfov, dintr-o familie de evrei (numele în acte Nicu-Aurelian, tatăl său, Oscar S. fiind inginer şi directorul unei fabrici de cherestea şi mobilă. Luptase pe front în Primul război mondial, rănit la Mărăşti, decorat cu Virtutea militară. (Se repetă cazul tatălui lui Tudor Vianu). Şcoala primară în Pantelimon, liceul la Spiru Haret, coleg  cu viitorii lui mari prieteni şi colegi de suferinţă: C. Noica, Al. Paleologu, fraţii Acterian, Dinu Pillat, Mircea Eliade etc. Bacalaureatul în 1929. Urmează Dreptul, cu licenţa în 1931 şi un doctorat în 1936. În toată această perioadă, prieten nedespărţit cu Emanuel Neuman, cu care va semna câteva cărţi. Participant la Cenaclul Sburătorul, al lui Eugen Lovinescu; semnează cu pseudonimul Antisthihus articole în presă şi cărţile apărute în anii 1934, 1935 şi 1937, în care parodiază pe Eliade, Cioran şi Noica, dar şi Gruparea Criterion, sau pe Eugen Ionescu. O replică dură din partea lui Mircea Vulcănescu. Între 1937-1939 călătoreşte în Elveţia, Austria, Franţa şi Anglia, completându-şi lecturile. Revenit în ţară, la recomandarea lui Camil Petrescu, este redactor la Revista Fundaţiilor Regale, concediat în 1940 pe criterii legionare. Între 1940 şi 1944 suportă privaţiuni, apoi este rechemat la Revista Fundaţiilor, până în 1947, din nou înlăturat, poate la sugestia lui G. Călinescu. Urmează o lungă perioadă dificilă, de supravieţuire a intelectualilor nealiniaţi, încă neîncarceraţi; iar în 1958 este arestat împreună cu marele grup Noica-Pillat, peste 20 persoane: Streinu, Păstorel, Paleologu, Marieta Sadova, consideraţi "mistico-legionari". N.S. refuzând să apară ca martor al acuzării, este condamnat la 13 ani muncă silnică, confiscarea întregii averi, privarea de drepturi civile etc. La Jilava, pe 15 martie, este botezat simbolic de ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, martori fiind Al. Paleologu şi alţii, aparţinând diferitelor confesiuni creştine. După detenţie de 6 ani, la Jilava, Gherla, Aiud, trecută în demnitate, este pus în libertate pe 15 august 1964, cu ultimul lot de deţinuţi politici. Va merge la schitul Dârvari pentru botezul propriu-zis şi mirungere La îndemnul colegilor literaţi, încearcă reintegrarea în viaţa literară, publicând cronici, eseuri, traduceri. Apar volumele: Între viaţă şi cărţi,  1976, Incertitudini literare, 1980. Încă din 1970 începuse scrierea unor memorii: Jurnalul fericirii, o primă variantă, 570 pagini  - manuscrisul este confiscat de securitate în 1972; intervenţii din partea Uniunii Scriitorilor şi lucrarea îi este retrocedată, în 1975; între timp Steinhardt realizase o altă variantă a memoriilor, cu 200 pagini mai voluminoasă, confiscată din nou, în 1984. Totuşi, unele exemplare au ajuns în străinătate şi Jurnalul fericirii a fost citit la Europa liberă, 1988-1989.
În 1976 C. Noica, vizitează mânăstirea Rohia şi impresinat de peisaj, de imensa bibliotecă a mânăstirii, îi povesteşte lui Steinhardt, ştiindu-l interesat; acesta se hotărăşte să se stabilească acolo. Se prezintă în 1978, în 1980 este tuns călugăr şi se va dedica bibliotecii de 23.000 volume, dar şi scrisului. În 1982, apare un eseu despre Geo Bogza, în 1983 Critica la persoana întâi, în 1987 Escala în timp şi spaţiu, în 1988 Prin alţii spre tine. Iar Jurnalul fericirii nu a apărut decât în 1990, pus în circulaţie de discipoli, reeditat mereu, ca de altfel şi alte lucrări rămase în manuscris. Integrala operei cuprinde tot ce a scris N. S., de la cronicile şi pastişele sub pseudonim, până la postume.
La sfârşitul lui  martie 1989, porneşte spre Bucureşti, dorind să consulte un specialist cardiolog. Un infarct pe aerodromul din Baia Mare şi moartea în spital, 3 zile mai târziu, pe 30 martie.
Jurnalul fericirii este considerat de N. Manolescu drept cea mai strălucită carte de memorii din perioada comunistă. Relatări pe trei fire: descrierea arestării, judecarea, detenţia, amintiri din anii tinereţii şi convertirea în închisoare. Iar în fapt, o ţesătură fascinantă de memorii, portrete, eseuri, cugetări, consideraţii teologice, filosofice, rasiale. Convertirea la ortodoxie este văzută ca singura cale spre fericire: împăcarea cu contrarietăţile vieţii, cu asaltul ideologiilor, cu statul, cu nedreptăţile - toate privite cu bonomia celui ce s-a împăcat cu sine şi nu caută decât înseninarea spirituală... În seama unui Dumnezeu atoateiertător... În schimb, scrierile de critică literară sunt marcate de dorinţa creştinească de a-i vorbi de bine pe autori, indiferent de valoarea intrinsecă a scrierilor analizate, din cumsecădenie, generozitate, înţelegere, din co-participare afectivă, din subiectivism nediferneţiat.
Marian Popa, recunoscând excelenţa memoriilor ce acoperă perioada 1931-1971, se ocupă mai amănunţit de perioada interbelică, în care N.S., care învăţase ebraica veche şi aramaica pentru a studia Biblia, secondat de prietenul evreu Neuman publicase câteva cărţi despre problemele iudaismului, negând poporul ales, chestiunea evreiască etc.
Jurnalul fericirii, o carte singulară în literatura noastră, de citit din scoarţă-n scoarţă sau pe fragmente, beneficiază de un stil acroşant, viu, incitant. Memorabile paginile despre clopotele bisericii Armeneşti, momentul când, trebuind să se prezinte a doua zi la Securitate, tatăl (autoritate recunoscută, respectată) îi spune fiului, ritos: Du-te, şi să nu fii laş, fricos! Îl recunoaştem în aceste vorbe paterne pe combatantul de la Mărăşti. Impresionant modul în care au împărţit aceeaşi soartă acei prieteni din liceu, rămaşi în contact decenii în şir, ajunşi la închisoare; rămaşi în legătură şi după aceea, unii în ţară, câţiva în Vest.  Noica, creştin dar mirean convins, îl consiliază pe evreul botezat Steinhardt să meargă la Rohia. Şi, de cealată parte, Al. Paleologu care se pare că a deconspirat existenţa Jurnalului fericirii.
N.S. declara: "Am sânge evreiesc, dar simt şi gândesc româneşte." A dovedit-o cu prisosinţă. Totuşi, nevoia imperioasă de a se dedica, de a aparţine şi a fi integrat, spiritul ardent, chiar ofensiv, dar căutând comuniunea spirituală, împăcarea, armonia... toate acestea par să fie trăsăturile evreului, temător de orice agresiune, prevenitor, în căutare de soluţii... Două precizări: a traversat o perioadă tensionată din istoria ţării: deceniul legionar, al dictaturilor carlistă şi antonesciană, cînd n-a avut voie să pledeze -, apoi venirea comuniştilor, cărora, spre lauda sa, nu s-a raliat nici o clipă. Diferit de coreligionarii evrei, profitori ai stalinismului. A pătimit  în sărăcie, apoi a fost închis 5 ani, apoi s-a călugărit. Se poate spune că s-a purtat exemplar. De ce oare, până în ultima sa zi, s-a plâns că nu i se iartă păcatele din tinereţe? Că i-a persiflat pe Cioran, Noica, Eliade, Ionescu?  Personal, mi se pare chiar nostim. Ca să nu spun că şi Ionescu scrisese placheta NU, contestatară... Atunci despre ce alte păcate de neiertat poate să fie vorba? (Să mai spun că monahii de la Rohia nu i-au făcut de tot simplă recluziunea la mânăstire?)

Citeşte mai mult: http://absentul.blog.com/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt
http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/
 http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Nicolae+Steinhardt


Poezia zilei, Constanţa Buzea

Ceea ce ispăşim cu durere

şi lacrimi de căinţă
nu sunt numai păcatele noastre
ci şi ale strămoşilor noştri
şi sunt mai ales păcatele
urmaşilor noştri
pentru al căror suflet
tremurăm mai mult decât
pentru sufletul nostru

duc în braţe cartea

singurătatea
lumina ei ca nisipul
privind în nelinişte

mă aşez în genunchi
lipindu-mi obrazul
de cuvinte
sărut în gând muritoarea mână
care a scris nerăsplătită
singură

(din volumul Pelerinaj, ed. Cartea românească, 1997)


Alţi scriitori:
Victor Ion Popa, n 29 iulie 1895 - d. 30 martie 1946.
Octav Dessila, m. 1976
Lucia Demetrius, m. 1992 



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2001 


5 oct., continuare: Spre casă. Mi se pare că l-am iertat pe Emil pentru a mă fi lăsat în baltă. Vorba Lidiei: Tu ai fi făcut aşa ceva? nu mi se mai pare potrivită. Eu n-aş fi făcut aşa ceva unui alt om demn de respect, însă eu n-aş fi făcut nici alte lucruri pe care EC le-a făcut bine, ca om politic. Să zicem că a fost bine intenţionat şi s-a oprit aici.
Tot în oraş mă uitasem pe Basarabia, cartea mai nouă a lui Goma, deosebit de incitantă, o voi cumpăra imediat. Să-l lăsăm cu hachiţele lui şi să-i citim cărţile, dacă sunt scrise cu real talent. Să scriu despre această carte aşa cum merită. Totuşi, un tapaj cam mare, la acea lansare; mă întreb dacă nu cumva ideea de a-i implica pe oamenii politici din ţările vecine nu este un semn că EC se gîndeşte la o posibilă revenire pe arena politică. Sincer să fiu, nu văd cine l-ar urma, pentru a doua oară, sub auspicii mult mai nefavorabile faţă de data trecută. PI vorbea de formarea electoratului. Nu e doar o vorbă pretenţioasă? Istoria nu are timp pentru aşa ceva, iar oamenii nu vor să se mai angajeze în răsturnarea situaţiei. Şi tot eu îmi zic, dezumflat: A preferat să-l cheme pe Lucinski, îl loc să-mi fi sponsorizat Veneticii...
Seara, după plecarea Lidiei la soră-sa, telefon de la Florica, foarte schimbată, bucuroasă de relatarea mea cu Emil, zice: Sunt ceva speranţe? Merge cu metroul ca să vadă lumea amărîtă, pensionarii cu ochii duşi în fundul capului; cunoscuse un prăpădit, dormea în parc, pe mesele de şah, a intrat în vorbă cu el. Ieri vede acolo poliţişti, se apropie, moşul se spînzurase de o creangă a salciei, creanga s-a şi rupt, însă după ce bietul om murise. Foarte răscolită, dată peste cap. Atîţia oameni amărîţi… Îi spun: De dimineaţă un moş a cumpărat o jumătate kg de struguri, tot ciugulea din grămada de pe tarabă şi la urmă nu i-au ajuns 5oo de lei. Altă biată femeie a intrat la pîine şi a întrebat dacă nu au vreuna ruptă, să i-o dea. Patronul i-a aruncat: vino spre seară…O să vină spre seară, încă mai flămîndă şi patronul o să-i spună că nu a rămas nimic. În fond ce-i pasă lui? Şi altceva: poate să o oploşască pe amărîta aia, să nu mai scape de ea? Mai ieri o femeie întreba pe vînzătoare cît ar costa o sută de grame de lebăr şi s-a îngrozit de sumă… Lucruri de-astea discut cu Florica, spune că se bucură că am vorbit. Apoi cere telefonul lui Miţi, vrea să o roage ceva pe Lidia. Probabil să o ducă la adunare, mîine. Mă gîndeam: cine nu ştie pe propria piele ce e sărăcia (ca mătușa F., pe vremuri), nu-i înţelege pe ceilalţi, amărîţii lumii…
Va urma



Fotografii estivale... cu prieteni scriitori, la BMB


Viorel Dianu (la 70 de ani) şi Ştefan Dimitriu

Radu Aldulescu şi Viorel Dianu

Radu Aldulescu, Ion Lazu