vineri, 25 iulie 2014

Scriitorul zilei : Mihail Codreanu, n. 25 iulie 1876 - d. 23 oct. 1957

   

Ieşean prin naştere, a fost fiul unui magistrat şi profesor de latină, dar a rămas orfan la numai 17 ani, fiind nevoit să se întreţină din meditaţii la limba română şi din munca de corector la Evenimentul. A făcut liceul la Iaşi, Bacău şi Bucureşti şi a urmat Dreptul şi Filologia la Universitatea din Iaşi. S-a înscris la Academia de Artă Dramatică, devenind actor, director al Naţionalului ieşean (1919-1923), profesor şi apoi rector la Conservatorul de Artă Dramatică (1933-1939) şi director la revista Însemnări ieşene.

A debutat cu Sonet şi Glossă în Revista ilustrată din Bucureşti, 1891 şi a devenit în timp unul dintre cei mai respectaţi poeţi interbelici, considerat cel mai redutabil sonetist român. Încă de la vârsta de 30 de ani vederea i-a slăbit progresiv, rămânând orb pentru tot restul vieţii şi dictându-şi sonetele prietenilor apropiaţi. Orb, bântuia dulcele târg, murmurându-şi versurile aflate în zămislire. Elegant, de o incredibilă distincţie, impunea tuturor. A trăit 81 de ani iar Vila Sonet de pe strada Recea, devenită casă memorială, îi perpetuează amintirea de poet parnasian desăvârşit.



Opera literară: "Diafane" (1901), sonete; Din când în când" (1903); "Statui" (1914), sonete (99 sonete); "Cântecul deşertăciunii" (1921), sonete şi poezii; "Turnul din fildeş" (1929), sonete; "Statui. Sonete şi evadări din sonet" (1939)


Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Codreanu
 http://www.jurnalul.ro/carte/mihail-codreanu-poetul-orb-din-vila-sonet-619111.htm
http://geticul.blogspot.ro/2011/04/vila-poetului-orb-mihail-codreanu.html


Poezia zilei, Mihail Codreanu: 

Simbolism de toamnă

Ascultă glasul frunzelor bronzate,
Când asprul vânt de toamnă le frământă
E un suspin metalic ce-nspăimântă,
Pornit din mii de strune descordate.
 
Foşnesc prin goluri game variate
Şi-n nesfârşite şuierări s-avântă:
Vioare, flaute şi harfe cântă
Stridente psalmodii destrăbălate...
 
Ascultă glasul frunzelor pălite,
Când gem de vântul toamnei biciuite
Şi cad... şi mor, îngălbenind cărarea...
 
E comedie plânsul lor şi-i dramă:
Iar dacă vrai să-ţi înţelegi chemarea,
Ascultă glasul frunzelor de-aramă...
 
 
Amurgul solitarului
 
         "Seul le silence est grand, tout
            le reste est faiblesse."
                                 Alfred de Vigny
 
Senin amurg, coboară-ţi lin tăcerea
Pe inima-mi de doruri chinuită...
Şi-n măreţia ta nemărginită,
Îmi farmecă şi-nvăluie-mi durerea.
 
În tine doar de aflu mângâierea
De-a nu mai şti de soarta mea trudită,
Căci mintea îmi adoarme liniştită
Şi-ţi sorb numai prin simţuri adierea.
 
Nici visuri n-am, nici cugetări deşarte;
De lumea-ntreagă nu mă mai desparte
Nici fericirea, nici nefericirea;
 
Nu simt atunci iubire şi nici ură,
Mă soarbe-n largul ei nemărginirea
Şi mă topesc în sânul tău, Natură...
 
 
 
Vladimir Beşleagă, n. 25 iulie 1931

            „                                 …fără tine
            s-a lăsat iar pustiul peste întreaga
                                                       lume
            şi iar mă simt gol pe dinăuntru
                        cum eram înainte de a te cunoaşte
            din ce-am fost am rămas doar o
                                                       coajă
                                                       subţire fragilă
            ca mâine se va risipi şi ea
                                   iar vântul
            o va spulbera
                                  amestecându-mă
                                  cu pulberea eternă
                                  a pământului…”

            „…cortegiul alb urcând pe costişa cu umbre
            sus pe culme un copac singuratic veghează
            psalmii cad din iarbă pe marginea drumului
            şi caprele vin din urmă clătinându-şi
                                                           tăcute bărbile
            faţa ta nu se vede în aburii căldurii
            copite mari rotunde lasă urme rotunde
            ochii mei curg prin praful fierbinte
                                                          al drumului
            şi pe unde calcă ei rămân picături negre…”

             „…am zis da soarele nostru a scăpătat spre
                                                                       chindie
                        şi ca mâine va ninge abundent
                        clădind deasupra noastră
                                               munţi albi
                        şi el va lumina atât de slab
                        încât nu va mai putea încălzi
                                               să-i topească
                        şi noi vom adormi sun zăpezi
                        pentru totdeauna…”

(Poeme citate de Emilian Galaicu Păun într-un articol omagial, la 80 de ani ai poetului V. B.: http://www.europalibera.org/content/blog/24274187.html)

Alţi scriitori:
Varujan Vosganian, n. 1958

 
Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2001 
4 oct. Aseară mă văd la Unirii cu Vasile Vlad. Cam dintr-o parte, fiind răcit. Se bucură de succesul lui Andrei, vorbindu-mi de el cu o anumită precizie, nicidecum la modul generic, încât mi-am dat seama că îl simpatizează şi că în mod special e un om al nuanţelor, atent la cel cu care vorbeşte. 
Azi cam în acelaşi loc ca data trecută mă văd cu Pan Izverna, mergea spre Apolodor, la cumnată-sa. Îl întreb de Irina lui şi-mi spune că e pentru cinci ani asistentă la o universitate din New York; încîntat de cariera ei, însă zice despre colegii americani: I s-a rupt cheia în cutia de scrisori, l-a rugat pe un coleg să o ajute şi acela i-a spus: Nu! Eu: La noi nu ţi se poate întîmpla aşa ceva. Îi spun ce aflasem de la Lidia, că Emil C. îşi lansează cartea mîine la 16 la Ateneu. Convenim să mergem. Apoi pe la Dalles îmi iese în cale Marin Şeclăman şi din vorbă în vorbă reiese că el a primit o invitaţie la acea lansare, însă nu poate merge, are un deces în familie, fiul fratelui, inginer, 40 ani; a murit la spital, cauza necunoscută. Zice: Mi-e teamă pentru fratele meu, de curînd a pierdut-o pe nevastă-sa, au fost în mare iubire, e foarte afectat; acum cu băiatul lui, mare nenorocire… Iar despre Emil, pentru că m-a întrebat ce-a ieşit cu cartea mea, i-am spus cît de dezamăgit sunt. Zice: Mare schimbare, nu a auzit să fi ajutat pe cineva, una e în birou şi alta cînd iese pe coridor. L-a rupt în două dorinţa de imagine, fusese un om deosebit de bun, însă…Viclenia? Eu am zis neatenţia… Nu promiţi şi apoi uiţi pe loc. Mai bine nu promiţi şi te zbaţi să faci ceva pentru cei din jurul tău, care crezi că merită, le faci o surpriză, decît să promiţi şi să dai totul la spate. (Aşa fac eu cu dedicaţiile poeziilor, beneficiarul află abia când apare cartea, peste ani...) Îi spusesem ce fericit am ales eu geologia, la o vîrstă cînd habar nu aveam ce este ea de fapt. Zice: Ba eu am ştiut, mi-au explicat alţii. Nici acum nu s-a acomodat cu oraşul, cu asfaltul, cu modul de a reacţiona al citadinilor. La ei în satul Dănciuleşti de lîngă Novaci, copil fiind, totul i se părea miraculos. Eu visez şi acum excursii prin păduri şi prin munţi, s-au imprimat în subconştientul meu. Îi spusesem asta aseară şi lui Vasile Vlad. Şi încă: Tot mai încerc să ajung la sufletul prietenilor cu biata armă a sincerităţii.
Iar ce nu le-am spus acestor doi amici este că azi, singur în casă cu Lidia, am valsat în hol, după melodia unui cîntec franţuzesc de-al Editei Piaph. Aveam lacrimi în ochi, de fericire.
Vorbisem cu Lidia despre cei duşi. Zice: Cel mai mult îmi pare rău după Dan şi după Mircea. Apoi ne amintim de C. Popovici, mort şi el tot în ‘95, ca şi M. C. Şi-l aminteşte cel mai bine din ziua cînd am fost la onomastica lui, apoi ne-a condus pînă la Leonida. Părea aşa fericit…. Iar eu mi-am amintit de întîlnirea cu el şi Antal la restaurantul Lipova, Constantin bătea cu palma în masă şi cînta: “Core, core matto, matto da legare”… Ce tineri eram, asta se întîmpla prin ‘65 sau ‘66.
I-am vorbit Lidiei foarte elogios despre Şeclăman, acest om de-o inteligenţă sclipitoare, de o modestie fabuloasă, lipsit total de făţărnicie, de exhibiţionism etc şi de un caracter cum eu personal nu cred să mai fi întîlnit la altcineva de cînd mă ştiu. Îmi dau seama că ar fi un personaj literarexemplar, spre uimirea cinicilor s-ar afla că poţi fi om adevărat şi performant în orice împrejurări, cît de ticăloase.
Va urma 



Fotografii: Lansare Ion Andreiță, la Aniversară (75 de ani)