marți, 8 iulie 2014

Scriitorul zilei : Angela Marinescu, n. 8 iulie 1941

   

    
   



                                                 
Născută la Arad (numele real Barbara Angela Marcovici) dintr-o familie de intelectuali (tatăl înalt funcţionar la Prefectură, mama profesoară de gimnastică şi multiplă campioană), a urmat liceul la Arad, unde s-a remarcat şi ca foarte bună gimnastă, dar la vârsta de 15 ani s-a îmbolnăvit grav de plămâni, trecând prin cîteva sanatorii; va începe facultatea de medicină la Cluj dar va schimba pentru Filosofie, secţia Psihologie, absolvită la Bucureşti, în 1971. Pensionată medical, apoi redactoră la revista Luceafărul. Căsătorită cu poetul Matei Gavril, vor avea un fiu Alexandru Matei, devenit poet, eseist, critic literar. Recăsătorită cu poetul Paul Daian, imediat după ieşirea acestuia din închisoare, gest ce poate fi luat şi ca o sfidare a regimului.  Nu a fost de altfel singura ei formă de protest anticeauşist.
A debutat cu poezii în Tribuna din Cluj, în 1965, iar în volum cu  Sânge albastru, 1969, urmat de Ceară, semnat Barbara Matei, 1974, după care va reveni la pseudonimul debutului, publicând volume de poezii, la intervale de 2-3 ani, un volum de eseuri şi un Jurnal scris în partea a treia a zilei.
Poetă singulară în peisajul liric al ultimei jumătăţi de secol (în mod eronat pusă în corespondenţă cu poezia Norei Iuga, pe seama unor exprimări la limita cu licenţiosul), Angela Marinescu  a făcut o puternică impresie printr-o abordare de maximă gravitate a poeziei, la antipodul concretului de viaţă, a anecdoticului, a conjuncturalului, a biograficului. A interesat-o numai şi numai poezia ca expresie a absolutului, după remarca lui N. Manolescu.  Mai la curent cu prima etapă a poeziei sale, când oficialităţile se arătau scandalizate de directeţea şi violenţa unor formulări poetice ale autoarei, în Istoria sa Marian Popa pune accent pe tonalitatea sumbră, exasperată, pe încrâncenarea şi tendinţa de a macula totul, inclusiv pe erotizarea relaţiilor instituite liric între subiecţi.  Autoarea i se prezintă "aprinsă, rănită mereu", ea sugerează imperativul unui "ţipăt fără gură"" şi referă doar despe ratarea existenţială, despre "coexistenţa atroce a senzorialului şi minţii". N. Manolescu, urmărind întreaga desfăşurare a poetei şi prefaţînd antologia Skanderbeg din colecţia Ediţii definitive de la Editura Vinea, vede în Angela Marinescu o foarte puternică poetă, cu "rădăcini în spiritul absolut, dincolo de contingenţe, accidental, biografic"; nu observă o evoluţie propriu-zisă, stilistică sau de altă natură, ci doar o aprofundare a relaţiilor autoarei cu conceptele; reţine o lirică dusă la ultimele consecinţe, "rece, îngheţată" , "de o transparenţă glacială". În referirile la propria poezie, autoarea însăşi se distanţează de "descripţie, de naturalism",  îşi consideră poezia "fruct al întregii mele fiinţe", într-o modalitate de expresie violentă, iar nicidecum viscerală.
Angela Marinescu a luat numeroase premii literare, a refuzat premiul Academiei, a luat în schimb Premiul Naţional Mihai Eminescu pentru Opera Omnia, 2006.

Opera literară: Sânge albastru, 1969; Ceară, 1971; Poezii, 1974;Poeme albe, 1978, Structura nopţii, 1979; Blindajul final, 1981; Var, 1989; Parcul, 1991;  Cocoşul s-a ascuns în tăietură (1996), Satul în cere mă plimbam rasă în cap; 1997; Fugi postmoderne (2000), Skanderbeg 2000; Îmi mănânc versurile (2003), Limbajul dispariţiei (2006), Întâmplări derizorii de sfârşit (2006) şi Probleme personale (2009).

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Angela_Marinescu
 http://atelier.liternet.ro/articol/539/Gelu-Vlasin/Libertate-si-nonconformism-Angela-Marinescu.html
 http://www.romlit.ro/poezia_dat_la_maximum

Poezia zilei,  Angela Marinescu: 

Materie     

Materia nu exista. Ceea ce acum, aud,
Ca o soapta infinita, suprapusa fiintei mele,
Dezmatata, dezlantuita, nepasatoare -
Nu este decat propria mea prabusire.

Violenta blanda, precisa, rosie.
Abstracta infatisare, drogata.
De tot ceea ce poate fi drog.
Nici o scapare, lestul e fiinta.
Ceea ce a fost, ceea ce tipa in interiorul scopului
Carnos precum carnea, tinta ce nu poate fi atinsa
Tinta implantata in inima gandului.
Mai presus de noi. Violenta,
Precizie, rasturnare a sensului,
ce este bun este rau, ce este rau
Este fericirea mea
Viata mea inchipuita mie insami
Fiintei mele desprinse, rupte, distruse.
Melancolie. Sinuciderea este o floare.
Este putinta. Este puterea.

Mă strecor

Ma strecor pe furis, stridenta mea este aceea a preciziei.
se cunoaste ce pot sa fac.
pana unde pot merge.
in rau. pana la radacina raului.
pana in maduva raului, pana dincolo de rau.
zguduindu-mi fiinta, zguduind sfintenia compacta

sira spinarii scaldata in sange.

Ion Lazu: Consemnări. (Jurnal cu Angela Marinescu: Lamentaţiile Uitucului, 1990-1999; în manuscris):
19-20 nov. 1998
(...) Revenind la întîlnirea cu Angela M. La editură fiind, Nicu îmi spune că va sosi Angela Marinescu, pentru antologia sa din colecţia Ediţii definitive. Da, zic, o poetă foarte specială. Merită. Vorbesc cu ea la telefon. Îi explic cum se ajunge. O întîmpină Nicu în hol. O aud: Încotro mă îndrept? Spre mine, răspund eu, din sufragerie (Un fel de Unde eşti Chimiţă?). Vine în sufragerie. Îi spun să-şi lase paltonul în hol. Se întoarce, o ajut, cavalereşte. Editură acasă? se miră poeta. Culmea ar fi să aveţi şi copii... Deci stilul celui ce dă mereu cu bîta în baltă. Pentru că sinceritatea, atât de dragă nouă îndeobşte, în unele cazuri, ţine doar de comoditate, sau de inaptitudinea de a te mobiliza ca să fii măcar politicos. Îi spun: Are trei copii. Nicu: Să dau şi la alţii! Se uită de jur împrejur, needificată. Plin de cărţi pe-aici, zic, la ce te puteai aştepta decît la o hecatombă de cărţi? Trecem în  camera computerelor. Ţone aduce vorba de Gherasim Luca şi de Paul Păun pe care a avut surpriza să-i găsească poeţi proletari în Cuvîntul liber. Zice A. M.: L-am auzit odată la radio pe G. L., a repetat de o sută de ori acelaşi cuvînt, n-am mai putut să-l ascult. Zic: Nicu, de ce te miri, Ţuţea spunea că începem prin a fi de stînga în tinereţe şi apoi devenim de dreapta, în mod firesc. A. M. aprobă, zice: Devii de dreapta, din elitism. Pe loc îmi dau seama că are o minte tranşantă. Mă întreabă la un moment dat: Lucraţi de mult la această editură? (Vorbindu-mi mereu cu dumneavoastră, ceea ce poate fi tot o formă de timiditate, căci ne cunoaştem  de vreo 3 decenii, a venit de cîteva ori în vizită la noi, în Berceni...). Mai serios în ultimii doi-trei ani, însă numai iarna, căci vara îmi văd de geologie. E o editură îndrăzneaţă, ambiţioasă şi generoasă, zic, încercând să explic implicarea mea, de altfel în regim de voluntariat... Lasă să se înţeleagă că publicăm şi cărţi ce nu merită. Ţone acceptă. Îi explic: publicăm Avangarda, scoatem revista Aldebaran..;, îi dăm un exemplar, Ţone îi spune de ICARE; i se pare o treabă foarte serioasă. Dar de fapt reiese că nu-i are la inimă pe avangardişti, sunt totuşi tradiţionalişti, zice. Mă face să înţeleg că erau oameni fără nici un Dzeu. Just, mă gîndesc. Dar, zic, Arghezi, Barbu etc? Nici pe ăştia nu-i pune prea sus. Admite că Brâncuşi, Vianu, Trakl, Tzara (ale căror cărţi le-am editat) merită stimă.
Ne amintim de colegul meu Romică P., la care mergea cu Matei să facă baie. Îi spun că Romică a murit de cîţiva ani, om bun, prieten de nădejde. Aduce vorba de Sergiu Filip, care a trebuit să-şi ia pseudonim (Paul Daian) pentru că fusese închis. A încercat ea să-l publice la SLAST, a făcut un grupaj pentru Cristoiu, dar nu a apărut. Mă gîndeam să-l ajut, zice, credeam că înnebuneşte, îi văzusem diagnosticul şi ziceam să apuce să se bucure, că apoi nici n-o să mai ştie că sunt poeziile lui. Dar n-a înnebunit, vezi bine! Spune că în această colecţie nu l-ar fi publicat pe T.G.M. nici moartă! Că nici Pituţ (cel mai bun prieten al lui Matei) nu e cine ştie ce. A debutat în maniera Ioan Alexandru, dar fără aceeaşi expresivitate. Eu o contrazic. Şi că a dat-o pe sonete. De fapt ei îi place Iova, care în poezie teoretizează. A recunoscut însă că nu are forţa ei de expresie, i-ar trebui violenţa ei. Că se ceartă cu el, că scriu unul împotriva altuia, dar e cel mai bun, îşi trăieşte poezia, publică acum ce-a scris în ‘75, lucruri ce şi acum sunt foarte noi. Îi arăt că ştiu acel vers pe dinafară, de fapt îi ştiu toată poezia pe dinafară –şi îi dau alte cîteva exemple. În sensul că nu sunt legat la ochi, ştiu ce publicăm... Zice: Ne-a luat odată interviu Cătălin Ţîrlea mie, lui Iova şi lui Flora. F. a zis că lui îi place să bea, Iova să se îndrăgostească, iar ei îi place să stea în pat, cu ochii în tavan, ore în şir. Şi să se certe. Îi spun că şi Cehov visa să nu facă nimic, dar asta probabil pentru că scria cîte o sută şi ceva de schiţe pe an. Şi-i mai place Mariana Marin. Eu: Nu mi-am format o părere. I-am ascultat cîteva poezii la radio, nu ai ce asculta, nu ai ce înţelege, nu se transmite nimic.
Alege pentru copertă culoarea neagră, cum ne şi aşteptam, schimbă dedicaţiile: mamei, tatei, fiului, sorei, de unde fuseseră adresate unor străini. Apar T. Jebeleanu şi Vlad Ciobanu şi în curînd A.M. pleacă. Îmi mulţumeşte, la uşă.
Iar ce nu i-am spus: că poezia ei impresionează, chiar puternic. Însă e prea monotonă, monocordă; nu are lumini, ci doar beznă şi zgură. Pic de cîntec, pic de bucurie, de destindere, pic de fior. Talentul e un har, i-aş fi spus, iar nu un blestem, o pedeapsă. Nimic despre bucuria de a fi în viaţă, trăitor. Şi nimic despre alţii. O prăpastie şi o perpetuă prăbuşire în prăpastie – descrierea falacioasă a acestei stări de rău generalizat, de nesfîrşit prăpăd. Parcă scrie cu trupul, însă nu cu un trup cutreierat de fiori, de extaz, de euforie, ci cu un trup infirm şi hăcuit, sînge pe şira spinării, sînge uscat, sînge, spinare îngheţată. Nimic din spirit ludic, lipsa absolută a umorului, a veseliei, a stării de bine, de mulţumire sau încredere. Eu însumi nu scriu decît elegii, deci nişte lamentouri, asta e drept, însă sunt şi fragmente de cîntec acolo: plîngi ceva ce este frumos şi ţi-a plăcut, nu ceva ce-ţi face silă, oroare, groază, ciudă. Iar acea siguranţă de sine a autoarei este nebunească, pulsiune a orgoliului exacerbat. De aici vine şi intoleranţa ei.  Zicea: Eu susţin ideile mele, eu nu cedez o iotă, nimeni nu mă poate clinti din ce cred. (Acum îl înţeleg bine pe bietul Matei Gavril, care a fugit cu o mie de picioare.) Comunicarea, îi zic, are nevoie de doi poli. Nu mă interesează, zice. Citeşte tot mai puţin, acum că a îmbătrînit. Inflexibilă pe ideile ei, necedând, ca într-o luptă decisivă. I se pare că altfel nu rămîi în literatură. Nicu: Timpul va alege. Eu: Timpul nu va mai avea nici un interes pentru ce facem noi acum. Ne iluzionăm cu perspectiva unei glorii, cîndva. Nu mai e loc pe ecran…
În fine, nu o invidiez chiar deloc. Singură recunoaşte, cînd o iau din scurt, că Iova e de necitit. Şi atunci? zic. Îl întrebase pe Ţone ce-a făcut înainte. Publicist la Sc. Tineretului, a făcut sute de interviuri cu oameni de cultură; îi arată cîteva dintr-o colecţie. Că pe atunci era coleg cu Boerescu. Ea se miră foarte. L-o fi crezut disident pe D.S.B.? Îi spun: Dar ce ţi-ai închipuit? Scrisese negru pe alb: Cînd apare un nou critic în poezie, devin atentă!
               (...)

Alţi scriitori:
Şerban Foarţă, n. 1942
Olimpiu Nuşfelean, n. 1949
Petre Pandrea, m. 1968



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2001
8 iunie. Ieri, sîmbătă, la Muzeul Bacovia, cu Paul Dugneanu şi o echipă de eleve-recitatoare, evoc momentul cînd am auzit pentru prima oară numele Bacovia. Terminasem patru clase la şcoala sătească, mergeam la oraş într-a cincea. Toamnă, aşadar. Odată am ajuns ceva mai devreme, ploua şi ne-am adăpostit, noi, cîţiva elevi sub şopronul din fundul curţii, unde depozitau lemnele pentru iarnă. Ploaie monotonă, timpul se scurgea cu greu, frustrare, aşteptare, exasperare, sentimentul de plictiseală şi de constrîngere, nevoiţi să stăm cuminţi sub streaşină, într-un spaţiu îngust. La un moment dat, unul dintre elevii mai mari a oftat spre colegul de alături: E o vreme ca în George Bacovia! Am aflat astfel numele unui mare poet. Nu e ciudat că memoria, printr-un capriciu, a păstrat această secvenţă pe care mi-o livrează abia acum? Semnificativ e faptul că acei băieţandri de 12-13 ani prinseseră atmosfera din poeziile Bacoviene, specificul lor; păcat că n-am fost mai atent la figurile lor, la numele lor, s-ar putea să fi ajuns oameni remarcabili… Secvenţa vrea să spună că poezia adevărată poate fi înţeleasă în ce are ea mai important încă din fragedă copilărie. La drept vorbind, poezia nu e mare dacă nu poate fi înţeleasă de oricine, inclusiv de copii. Pentru că marii poeţi nu au doar har, cum se întîmplă cu multă lume care adesea şi-l ignoră, ci au acea putere sufletească de a se ocupa de lucruri esenţial umane, cele care alcătuiesc fondul principal al trăirilor noastre. Dacă nu cumva acea scenă livrată mie de capriciul memoriei vrea să spună că esenţa poeziei este chiar acest lucru: sufletul omului, de orice vîrstă, rămîne un suflet copilăros; el se va resimţi mereu de costrîngeri, de contextul frustrant, de agresiunile lumii, vremii, de toate contrarietăţile vieţii. Poezia din asta îşi trage sursele, în principal. Poetul e acel copil nevoit să stea la cutie, cînd el ar vrea să zburde, dezgrădit. Edenul pierdut. Tonul elegiac.
După amiaza cu ai mei. Andrei pregătindu-se pentru banchetul de sfîrşit de liceu. Lidia foarte marcată de faptul că el termină liceul. Cum se poate să fi ajuns aşa repede la acest moment atît de important, poate cel mai frumos din viaţa unui tănăr? De ce aşa repede?! Lidia foarte melancolică, pare să simtă mai acut pierderea decît cîştigul. Prin compensaţie, îşi aduce aminte scene din prima lui copilărie, de la grădiniţă, de la începutul şcolii, de la intrarea în liceu, acum patru ani… Dispoziţie foarte melancolică. Etape hotărîtoare din viaţa fiului trec în mare grabă prin faţa noastră. Simţi frustrarea. Te simţi aruncat cu încă un val, spre ţărm.
Îmi aduc aminte că după absolvire am fost bolnav de melancolie preţ de două săptămîni, mă speriasem că nu o să-mi mai treacă. Pierdeam colegii, profesorii, liceul, oraşul, simţeam acut gheara iremediabilului... Dar a trebuit să mă arunc asupra cărţilor, mă pregăteam pentru facultate şi asta m-a salvat, într-un fel: învăţ'nd în disperare, ca să-mi uit amocul, am izb'ndit la admitere.
Tot ieri, Andrei spune: Pînă la 30 de ani trebuie să trăieşti pentru tine, căci după aceea trebuie să trăieşti pentru familie. Nu prea sunt de acord, îi vorbesc despre răsplata imediată şi despre răsplata întîrziată, cea temeinică, după ce ai investit 15-20 de ani în pregătire de cea mai bună calitate. În genul lui Ben Carson.
Lumea se uită la campionatul mondial de fotbal, şi noi, uneori. Ţuca va fi ajuns cu bine în Italia, nu mi-au telefonat pînă seara tărziu. Spre mirarea mea, Lidia nu este pentru o excursie în Italia, prima explicaţie ar fi că avem alte priorităţi. Apoi faptul că noi n-am intrat de trei ani într-o pădure – ceea ce pentru Lidia ar fi deajuns. Dar probabil intervine şi mîndria, nu vrea să depindem financiar de rudele noastre.
Veste bună de la Barus, refugiaţii au fost asimilaţi deţinuţilor politici şi voi primi un plus de 350 mii lei la pensie şi şase foi de călătorie, poate şi abonamente de metrou. L. se bucură. Barus promite că am putea face lansarea cărţii în Basarabia.

Va urma   


Fotografii din Grecia, Fortăreaţa Methoni şi Portul 




 

Adăugaţi o legendă