Scriitorul zilei, Eugen Lovinescu , n. 31 oct. 1881 – d. 16 iulie 1943

          

Al doilea mare critic literar al literaturii noastre, E.L. s-a născut la Fălticeni, ca fiu al unui profesor (ce şi-a schimbat numele din Teodorescu în Lovinescu); a făcut şcoala primară şi gimnaziul la Fălticeni, „Liceul  internat” din Iaşi (profesori: A. Densusianu, S. Mehedinţi, Miron Pompiliu) şi s-a înscris la Filologia Universităţii ieşene, însă se va transfera imediat la cea din Bucureşti, unde audiază cursurile lui Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga. Va fi profesor de liceu la Ploieşti, apoi la Bucureşti şi nu va accede la o catedră universitară, cum i-ar fi dat dreptul doctoratul obţinut la Paris, 1909, lucrare tipărită în acelaşi an, cu prefaţă de Emile Faguet. Concomitent publică o altă lucrare, despre Călători francezi în Grecia, prefaţată de Gustave Fougeres. Debutează în  Adevărul  şi se face remarcat prin foiletoanele din Epoca, dar şi din alte reviste, indiferent de orientarea lor, adunate în volumul Paşi pe nisip, I,II.

Colaborează la Convorbiri literare, Viaţa românească şi Convorbiri critice. Editează monografii despre Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi şi G. Asachi, interesat de clasicii noştri. Fondează revista Sburătorul  şi cenaclul omonim, al doilea ca importanţă în viaţa literară a ţării, după Junimea, patronat până la sfârşitul vieţii şi lansând nenumăraţi scriitori. Dă o ediţie definitivă a Criticelor şi apoi Memoriile; în paralel scrie un ciclu romanesc cu elemente autobiografice, Bizu, şi un altul, cu elemente din viaţa lui Eminescu, făcând cunoscute şi pagini inedite din corespondenţa acestuia, oarecum la concurenţă cu mai tânărul G. Călinescu, care menţionează importanţa ineditelor, ca să nu se pronunţe cu privire la valoarea întreprinderii literare.

E. Lovinescu este la noi cazul ilustrativ, pe cât de trist, de scriitor excepţional care nu-şi găseşte locul meritat în lumea universitară; a compensat această inechitate curat dâmboviţeană înfiinţând propriul cenaclu literar Sburătorul, menţinut de-a lungul întregii sale vieţi, cu rezultate practice poate chiar mai importante decât munca formativă la o catedră de filologie. A scris o Istorie a civilizaţiei româneşti moderne, luând pe cont propriu susţinerea ideii că „formele fără fond”, încriminate de Titu Maiorescu, nu sunt altceva decât o etapă, cea iniţială, imitativă, însă absolut necesară, prin care naţiunile mici şi rămase în urmă economic-social-cultural se străduiesc să recupereze propria înapoiere; practic secolul XIX este văzut ca recuperând din mers diferenţa faţă de civilizaţiile apusene. Burghezia, industria, au fost factorii activi. Cu sprijinul liberalismului constituţional. Edificarea unei societăţi moderne, a unei culturi sincrone cu Apusul ar fi cea de a doua etapă/mişcare de racordare la epoca modernă, la fel de necesară evoluţiei. Aceste teorii, pe cât de îndreptăţite, au fost respinse, în mod paradoxal, chiar de intelectualitatea momentului, cantonată în tradiţionalism, poporanism, sămănătorism etc, actanţii în cauză simţind că le fuge pământul de sub picioare.  Iar practic, tot ce a publicat criticul, mai ales în prima etapă, de dinainte de Marele război, a putut să pară – şi să-i fie reproşat -  ca o întreprindere critică „trăgând cu ochiul la public”, deci la limita cu frivolul, deşi nu era decât consemnarea (fără ideologie, fără doctrină, fără apartenenţă la vreun curent literar sau vreun partid) a impresiilor de lectură; nici monografiile despre Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi şi G. Asachi, apărute una după alta, foarte temeinice, nu au reuşit să schimbe percepţia actanţilor din scena literară, toţi doctrinari. Gherea, Ibrăileanu, Iorga, atâţi alţii, acuzând lipsa de rigoare ştiinţifică etc. Tonul fiind dat de intratabilul Iorga, care n-a renunţat până în ultima clipă la ce spusese la începutul carierei lui Lovinescu. Eugen Lovinescu merge însă mai departe şi scrie o Istorie a literaturii române moderne, în 6 volume, nici aceasta bine primită, pe cât de riguros elaborată. Şi-a scris romanele, şi-a editat Criticele, denumite în manieră maioresciană, a scris Memorii I-III, a revenit la cazul mişcării de la Junimea şi la prestaţia de direcţie a lui  Titu Maiorescu (T.M. şi posteritatea lui critică), considerat un exemplu ce trebuie aprofundat, corect înţeles, urmat.

Dispărut înainte să fi împlinit 62 de ani, a lăsat o operă fără egal în critica românească. Esenţială, deşi inadecvat receptată de contemporani, ca şi de postumitate. De altfel, după propria mărturisire, aproape nimic altceva nu-l mai interesa pe critic dintre aspectele vieţii. Cititul şi scrisul: „Altfel la ce am mai trăi?”, fiind propriile-i cuvinte.

A instaurat pe deplin în critica literară românească principiul autonomiei esteticului, stipulat de Maiorescu şi a dat primul canon modern al literaturii române, care nu a mai trebuit decât să fie confirmat. Ce-i drept, generaţia imediat următoare de critici şi istorici literari, mulţi edificaţi în atingere cu Sburătorul: Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu i-au recunoscut meritele de întemeietor.  Mai puţin G. Călinescu, desigur în aşteptarea apariţiei propriei Istorii a literaturii, cea din 1941, care a umbrit în mare măsură efectul Istoriei lovinesciene, din 1937. În Istoria sa critică, 2008, N. Manolescu îi face o prezentare simpatetică, de nu chiar entuziastă şi consideră că direcţia lovinesciană (impresionistă) este şi mai vizibilă în privinţa criticii de poezie, ilustrată de însuşi Călinescu, de Perpessicius, Negoiţescu, Grigurcu, Cistelecan (p. 561)

N-a mai apucat anii postbelici – ar fi fost târât prin închisori, indiferent de vârstă şi de starea sănătăţii, umilit precum alţi mari intelectuali, pentru simplul motiv că nu militase pentru socialism-comunism. (Ca să nu spunem că E.L. se pronunţase fără echivoc împotriva sovieticilor, declarând că se va sinucide dacă vom fi invadaţi de bolşevici.) Soţia lui Lovinescu, pentru vini şi mai mici, a luat drumul închisorii Mislea... Prin acte de eroism a reuşit să salveze din manuscrisele Criticului.  Fiica marelui critic, a avut norocul să părăsească lagărul socialist la vreme.

În liceul meu dejist, nu s-a spus un singur cuvânt despre Lovinescu, de bine în niciun caz, dar nici de rău, anume ca să nu se trezească marele lui spirit... Cine i-a citit cărţile, studiile, istoriile, memoriile, Aqua forte etc, s-a apropiat cumva de spitirul adevărat al literaturii române. Cine a răsfoit ediţiile de corespondenţe scoase în condiţii de boierie de revista Manuscriptum, s-a apropiat de omul Lovinescu, cel neiubit... „...ruşinat de mine însumi şi mai nevrednic decât toţi cei ce mă înconjoară (...) Înfioraţi, ne strângem uneltele sărace de lut şi ascultăm torsul stelelor”, cuvinte dintr-un articol publicat înainte de sfârşit – apud. Eugen Simion, Mic dicţionar Scriitori români, 1978.

Opera literară: criticul: Istoria civilizaţiei române moderne, (1924-1925); Istoria literaturii române contemporane, (I-VI, 1926-1929); Critice, ediţie definitivă (1925-1929); T.Maiorescu, (I-II, 1940); T. Maiorescu şi contemporanii lui, (I-II, 1943-1944); T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, (1943);

Memorialistul: Memorii, (I-III, 1932); Agende literare, (postume); 

Romancierul şi nuvelistul: Nuvele florentine, 1906, cunoscute şi sub titlul ediţiei a doua, Crinul, 1912; Aripa morţii, roman, 1913; Viaţa dublă, roman, 1932; Mite(1934) şi Bălăuca(1935), despre iubirile poetului pentru Mite Kremnitz si Veronica Micle; Ciclul Bizu (alcatuit din romanele Bizu, 1932; Patru, 1932; Diana, 1956(postum); Acord final, publicat iniţial în Revista Fundaţiilor Regale)

Dramaturgul: De peste prag, 1906; Lulu, 1924, în colaborare cu Hortensia Papadat-Bengescu

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Lovinescu

             

Poezia zilei, Caius Dragomir, n. 16 iulie 1939                

Cosmogonie

Violetul fluturelui zburând către Vega,

Aripi apăsând eternul unor sori neglijaţi.

Companie a păstorului ce nu îşi cunoştea

Umilinţa.

Violetul paietelor fluturelui apăsând galaxii.

Somn în iarba simultană a mai multor planete,

De nu te-aş fi privit renunţam

La senzaţii,

De nu te-aş fi auzit aş fi trecut

Dincolo de timp.

Fără mângâielile noastre spaţiul meu

Devenea un punct al concentrării

Nefiinţei în centrul existenţei mele.

                                   

Somn al lui sau al meu

Cunoaşterea noastră.

Corpul, cunoaşterea, singurul loc

În care prezentul depăşeşte întregul trecut.

Mai mult decât însumarea speranţelor,

Fiinţa – somnul confuziei noastre.

Uitând ceea ce ştiam despre noi,

Descoperim acest univers.

Violetul unui astru aproape de Vega,

Coborând pe mâna ce scrie

Prin umbra somnului meu, sau al tău.

Viaţa ca fiinţă tulburată

A tuturor fiinţelor.

(din Odele Morţii, ed. Eminescu, 1991)

Petre Tănăsoaica:

O cină la Frankfurt

Încă nu e seară de tot, sunt nişte rafale de vânt

care sperie arborii, nişte trecători grăbiţi, de parcă

au fugit de la înmormântare şi perdele de apă

în spatele cărora simţi nevoia să plângi... Într-o casă

femeia aşează mâncarea în faţa bărbatului şi turuie

întruna, iar el se lăcomeşte şi râde; Numai ea ştie că

bucata din gura lui este inima ei friptă bine...

Dar Holderlin despre treaba asta nu scrie de prin Elade,

ocrotit de smochini,nu trimite acasă decât vorbe înflăcărate,

zăpada amintirii s-a topit demult... e o seară aici, la Frankfurt,

de toamnă, cântă fanfara la grădina botanică şi păunii

ciugulesc mândri boabe de grâu din mâna turiştilor străini

şi nimeni nu ştie că poezia, rămasă văduvă după atâta plâns,

până la urmă si ea a murit.

Alţi scriitori:

Dimitrie Anghel, n. 1972

Horia Vasilescu, n. 1940

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2001 

27 iulie. Săptămînă de mari tensiuni, desigur legate de admiterea lui Andrei. A obţinut o notă sub 8 la Matematică, dar un 8,68 ca medie, intrînd la Politehnică, facultatea de calculatoare-automatică, ţinta atîtor candidaţi pregătiţi la sînge, mulţi chiar olimpici, s-a clasat al 37-lea sub linia admişilor, însă, la înscriere unii au renunţat, probabil se plasaseră mai avantajos la Mate., aşa că azi s-a înmatriculat la facultatea pe care şi-o dorise. Mare bucurie pentru noi doi, şi o relaxare meritată, necesară mai ales, după atîtea griji. Ar fi fost să se înmatriculeze la altă facultate, pentru un an, ca să nu-l înhaţe la armată; tot anul să se pregătească la un meditator şi să încerce din nou, vara viitoare. Ar fi fost un an de tensiuni, frecuşuri şi frustrări. Avem noroc de o rezolvare peste aşteptări, dat fiind contextul. După aflarea frumoasei veşti, cu Lidia în bucătărie, ne revenim treptat treptat, după o noapte frămîntată; facem planuri, pornind de la noile date: nu mai cumpărăm un alt apartament, ne vom orienta pe îmbunătăţiri aici, pe o nouă ţinută, după o viaţă de chirnoveală. Şi că m-am umilit prea mult şi prea mult timp pentru cîteva sute de dolari necesari ca să scot cartea. Vom sacrifica nişte bani, dar romanul va ieşi în două volume. Trebuie să găsesc titlul celui de al doilea, să aibă autonomie, că doar între ele sunt 30 de ani distanţă în timp. Or, acum că fiul a intrat la Automatică, e musai să-i achiziţionăm un calculator ultraperformant; vom intra în suma depusă. Iar noi “ne dăm jos la eleganţă”, cum spunea pe vremuri un scelerat (O. Stoica).

Ţuca nu revine din Italia, plecată de aproape două luni; deducem că s-a pliat pe cerinţele celor de acolo, ar fi bine să rămînă la ei, să-i ajute, căci ambii au slujbe acaparante şi vin acasă sleiţi. E o femeie încă în puteri, îi spun Lidiei, nu te ţii de ea pe stradă; altfel ipohondră, fiind de atîta vreme singură, mai face faţă vreo 20 de ani. Ar fi şi pentru ea cea mai bună soluţie, pentru că şi aici o aşteaptă azilul de bătrîni.

Ieri seară a venit Miţi şi ne-a amuzat cu mărturisirile ei din tinereţe. Lidia rîde în hohote, însă după plecarea surorii sale cade pe gînduri. Azi, după plecarea lui A. la Politehnică, spre a schimba subiectul, zic: azi noapte m-am gîndit şi altfel: Miţi exagerează într-o oarecare măsură ticăloşiile la care a fost “complice”, anume ca să sublinieze cît de mare este diferenţa între ea cea de acum, de după convertire, şi persoana care a fost înainte: plină de păcate, compromisuri, acceptări, o persoană faţă de care, sugerează ea, s-a detaşat pe deplin şi o poate privi ca pe o străină. Poate, admite Lidia; dar scena povestită din aeroportul New-York este de pe cînd ea avea 55 de ani; ce să mai zici, decît că nu e nici o scuză pentru a fi trăit în mocirlă. Şi oricum, îmi spun, noi nu o putem judeca acum ca fiind altă persoană; pentru mine rămîne fapt abominabil că atunci au vrut să ne excrocheze cu dolarii, la revenirea Lidiei din Chicago; că ea s-a solidarizat cu Didi şi a trebuit ca Lidia să-i scrie Cristianei în America. Păi să avem iertare, diferenţa dintre ea ca pocăită şi mine ca “necredincios” este net în favoarea mea şi a moralităţii. Îmi pare că recunoaşterea păcatului e prea puţin, e aproape o frivolitate, cînd consecinţele au fost strivitoare pentru celălalt.

Fata lui finul Căuşneanu citeşte cu emoţie Veneticii, idem Viki B., care se apucă să-mi spună multe poveşti palpitante cu basarabeni. În fine, am depus actele pentru adaosul la pensie, rămîne să completez dosarul pentru aşa-zisele despăgubiri.

Mă văd pe stradă cu Ion Nicolescu, imediat încearcă să mă tapeze: Salvează-mă! De data asta nu-i dau nimic. Zice: Dar ce, mi-ai dat vreodată?! Nu mai ştiu, mi-au spălat creierul… Deci foarte prompt în a improviza; lui nu-i pasă de adevăr, el ţi-o croieşte pe dată. Îi dădusem nişte mărunţiş acum vreo săptîmînă. Îl întreb: Cît e ceasul? (mă grăbeam spre depozitul H.) Îmi spune pe dată. Zic: Vezi, eu nu-mi permit un asemenea ceas. Mă ia cu dle profesor, i se pare că semăn cu Troţki. De ce n-o fi zis Ţiolcovski? Oricum, se vădeşte că nu are habar de astronomul respectiv. Nici despre Troţki nu prea ştie, îi explic cum a fost urmărit de oamenii lui Stalin şi un spion s-a căsătorit cu fiică-sa, în Mexic, ca să-l poată ucide cu un ciocan…

Mă gîndeam că un asemenea ins inconsistent, biet zurbagiu şi scelerat, nimereşte nişte strofe şi îl vezi apoi prin Istoria literaturii, ceea ce mie nu-mi e rezervat. Să te ştii în competiţie cu astfel de inşi demenţi, paraziţi, e ofensator, e nedrept şi în ultimă instanţă e împotriva geniului limbei române…

Fiindcă veni vorba, mă uitai prin Who’s Who în România, 1450000 lei, nu sunt menţionat, nici Izverna, dar nici Mircea Ivănescu sau Cezar Ivănescu, nici măcar Caius… o mie şi ceva de pagini cu profesori universitari, autori ai unor teze de doctorat…, din categoria celor care-şi pun diplomele pe pereţii biroului lor, să facă impresie. Mare greşeală, să fi început prin a vedea care sunt românii ce au ajuns în dicţionarele scoase în restul lumii, în Europa. Nu-l bagi pe Cristian Lascu ci îl bagi pe Cornel Lascu, inginer chimist?! Gafă impardonabilă.

Va urma 

Fotografii din Peloponez... În noaptea nunţii, Luna în portul Methoni (fotografii de prietenul grec Dr. Iannis Gkoulionis)

Adăugaţi o legendă

Adăugaţi o legendă