Scriitorul zilei: Constantin Noica, n. 12 iulie 1909 - d. 4 dec. 1987

      
       

Dintr-o familie boierească teleormăneană, cu ascendenţe aromâne şi greceşti, s-a născut în localitatea Vităneşti, a făcut gimnaziul la Dimitrie Cantemir în Bucureşti, apoi liceul Spiru Haret (unde l-a avut profesor de matematici pe Dan Barbilian-Ion Barbu), cu bacalaureat în 1928, după care a urmat Literele şi Filosofia la Universitatea Bucureşti (i-a avut profersori pe Nae Ionescu şi P. P. Negulescu), cu licenţa în 1931. A urmat un an la facultatea de matematică, 1932-1933. Debutase cu poezii încă din liceu, 1927, consiliat de Ion Barbu să se ocupe de filosofie... Între 1932-1934 a frecventat simpozioanele Criterion, luând contact cu toată generaţia respectivă, din care destui s-au ataşat mişcării legionare: Mircea Eliade, Mihai Polihroniade, Haig Acterian etc.  (A făcut-o şi Noica, în ultimul moment, devenind la finele lui 1940 directorul unei publicaţii legionare Buna Vestire, apărută cu aprobarea lui Antonescu.) Practic, în editorialele sale a reuşit să contureze ideologia legionară; C. Z. Codreanu era prezentat ca românul de vârf al secolului XX...

În 1938 merge cu o bursă a statului francez la Paris; în 1940 revine la Bucureşti şi îşi susţine doctoratul. Editează pe bani proprii un număr unic din revista Adsum ! (Sunt aici!). Din toamna lui 1940 şi până în 1944 va fi referent la Institutul român-german din Berlin. A audiat cursurile lui Heidegger, împreună cu Alexandru Dragomir. La început incitat de carisma lui Hitler, va iniţia un studiu despre filosofia germană, rămas neterminat. După 1944 s-a retras la Sinaia, unde s-a căsătorit cu o englezoaică. Între 1949 şi 1958 a avut domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, câştigându-şi existenţa din meditaţii de matematică, engleză şi franceză. A păstrat tot timpul, pe cât s-a putut, legăturile epistolare cu colegii de generaţie din exil (prin poştă sau interpuşi, primind şi trimiţând cărţi şi manuscrise - dornic să fie la curent cu evoluţia prietenilor din libertate, şi totodată sperând să-i fie publicate lucrări proprii la Paris), în principal cu Eliade, Cioran, Ionesco, dar era vizitat şi de diverşi discipoli din ţară; uneori, verile, era vizitat la Câmpulung de familia sa: fosta soţie, cetăţeancă britanică Wendy Muston, de care divorţase în 1955 ca aceasta să poată părăsi România, împreună cu fiica sa Alexandra şi fiul Răzvan; în 1958 a fost arestat împreună cu toţi cei pe care îi întâlnise în ultimul deceniu, aşa-numitul "grup Noica-Pillat", peste 20 persoane; a fost judecat şi condamnat la 25 ani muncă silnică, cu confiscarea întregii averi.

Eliberat în 1964 de la Jilava, a fost cercetător la Centrul de Logică, făcându-şi noi discipoli, printre care Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu. Din 1975, pensionat, s-a retras la staţiunea Păltiniş, iar camera sa neîncăpătoare a început să primească vizitele unor interesaţi de dialoguri tip socratic. În 1976, vizitând mănăstirea Rohia, a fost impresionat de biblioteca călugărilor, povestindu-i apoi lui N. Steinhardt despre condiţiile speciale de la Rohia, pentru că ştia intenţiile lui N. S. de a se retrage la o mănăstire. Ceea ce s-a şi întâmplat.

A murit la 78 de ani, un om care din totdeauna a avut un minus de vitalitate; la 26 de ani i s-a exteripat un rinichi. Totuşi, la declanşarea celui de al doilea război mondial ar fi vrut să se prezinte ca voluntar, ceea ce nu i s-a permis.

Este de meditat asupra destinului unuia dintre cei mai înzestraţi filosofi ai noştri din secolul XX.  O inteligenţă specială, ceea ce totuşi nu l-a făcut pe Ion Barbu să-l orienteze spre matematici sau spre ştiinţele exacte, dar nici spre poezie, ci spre filosofie, intuind tendinţele speculative ale tânărului aspirant la literatură. Faptul că s-a orientat spre clasicismul Greciei antice şi spre idealismul filosofiei germane spune mult. Nicolae Manolescu, în a sa Istorie critică, nu se arată cu deosebire impresionat de cazuistica noiciană; îi relevă autohtonismul, dezavuarea civilizaţiei occidentale, atracţia spre misticism. Se arată mirat de o astfel de afirmaţie a filosofului. "Cel mai mult am avut de învăţat de la cei proşti". Mai întâi că afirmaţia are sens; apoi că ea chiar îl exprimă foarte exact pe Noica, pătimaş al discuţiilor în stil hermeneutic, unde se avânta în disecarea clasicilor. Desigur, afirmaţiile greşite ale convivilor, inabilităţile, deficitul de informaţie îl puneau în situaţia de a se desfăşura. Pare că vocaţia sa principală era cea didactică. Vezi şi Jurnalul de la Păltiniş, al lui Gabriel Liiceanu.

Din Istoria... lui Marian Popa aflăm că în anii 30, nişte intrigi l-au înlăturat pe filosof de la o carieră universitară. A fost o cumpănă a destinului lui Noica. La Berlin fiind, în anii 40-44, nu rata seminariile lui Heidegger. Se simţea desigur în elementul său, participând, exersându-şi inteligenţa deductivă.

Ne putem mira că Noica a aderat aşa de târziu la ideologia legionară. Nu mi se pare relevant. Oricum, aspiraţiile sale erau dintru început idealiste şi naţionaliste; îi aprecia mai mult pe Pârvan decât pe Xenopol, de exemplu. Viaţa modestă pe care a dus-o, considerată ca dispreţ al bunurilor lumeşti, se poate să fi fost o formă de disimulare a unui orgoliu personal, bazat pe convingerea că importantă va fi doar opera sa filosofică. Şi, până una-alta, ascendentul pe care şi-l găsea faţă cu interlocutorii. Nu a avut timp să construiască un sistem, poate nici nu se mai punea problema, în anii 40 ai secolului trecut.

S-a prevalat de înţelepciune. A mizat pe fondul cultural al naţiunii, descifrând în structurile limbii române experienţe iniţiatice, tâlcuri, rosturi, rânduieli etc.. Şi pe Eminescu, acreditat ca "omul deplin al culturii noastre". O legitimare pentru noi toţi. A studiat manuscrisele, a pus în evidenţă marea cuprindere a demersului eminescian. A militat pentru editarea integrală a manuscriselor eminesciene, ceea ce, în mod remarcabil, chiar s-a întâmplat.

După 6 ani de detanţie, în care a fost anchetat şi schingiuit, mereu răbdând cu destoinicie, nerevoltându-se, imediat după amnistiere a trebuit să scrie articole la revista Pentru patrie, încercând să recâştige încrederea intelectualilor din exil. Exact cei pentru a căror cultivare fusese condamnat la 25 ani detenţie! Dar acum, cu venirea lui Ceauşescu şi cu reactivarea naţionalismului, fie el şi comunist, a falsei independenţe faţă de sistemul comunist, opţiunile lui C. Noica au devenit coincidente cu cele oficiale. Chiar evocarea detenţiei, în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, în care umilinţele din închisoare sunt escamotate, scoţându-se în prim plan aspecte ale cunoaşterii de sine, atingând o treaptă superioară, este o scriere în total dezacord cu mărturisirile concentraţionare. Este cum nu se poate mai evident că filosoful a dorit să-şi lege destinul cărturăresc de cel al naţiunii române, dar poate ar trebui să ne gândim şi la faptul că acestă idee îi aducea filosofului o bucurie specială, satisfacţia de înţelept al clanului.

Ar fi o discuţie specială să ni-l închipuim pe Noica supravieţuind ceauşismului, solicitat să-şi spună cuvântul în Cetate, în primii ani ai problematicei noastre democraţii. Şi să ne gândim cum ar fi decurs concurenţa cu celălalt Socrate al nostru, mă refer la Octavian Paler.

Opera filosofică: 1934 - Mathesis sau bucuriile simple; 1936 - Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz şi Kant;1937 - De caelo; 1940 - Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou;1943 - Două introduceri şi o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a Criticei Judecarii,1944 - Pagini despre sufletul românesc;1944 - Jurnal filosofic;1962 - Fenomenologia spiritului de GWF Hegel istorisită de Constantin Noica;1969 - Douăzeci si sapte de trepte ale realului;1969 - Platon: Lysis (cu un eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni si lucruri);1970 - Rostirea filozofică românească;1973 - Creaţie şi frumos in rostirea românească;1975 - Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii romanesti;1975 – Despărţirea de Goethe;1978 - Sentimentul românesc al fiinţei;1978 - Spiritul românesc la cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan;1980 - Povestiri despre om, dupa o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului;1981 - Devenirea întru fiinţă, vol. I: Incercarea asupra filozofiei traditionale; vol. II: Tratat de ontologie;1984 - Trei introduceri la devenirea întru fiinţă;1986 - Scrisori despre logica lui Hermes

Traduceri din: Descartes, Kant, Augustin, Hegel,Ammonius, Platon, Aristotel, din presocratici.

Opere postume:1988 - De Dignitate Europae;1990 - Jurnal de idei;1990 - Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru;1992 - Simple introduceri la bunătatea timpului nostru;1992 - Introducere la miracolul eminescian;1997 - Manuscrisele de la Cîmpulung;1998 - Echilibrul spiritual. Studii şi eseuri (1929-1947).

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica

 http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Constantin+Noica

 http://www.jurnalul.ro/calendar/103-ani-de-la-nasterea-lui-constantin-noica-617979.htm

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale,

11  iunie 2007 (...) Prin Aleea Alexandru până la Statuia Aviatorilor şi apoi în Câmpia Turzii, actualmente Emanoil Porumbaru (cum se numise înainte de comunism), intru la nr. 3, uşa de jos fiind deschisă, ca niciodată; deci urc la II ca să chestionez  fam. Sădeanu despre o fostă locuire temporară a lui Noica aici; nu răspund la cele două sonerii, se adevereşte ce mi se spusese: că lipsesc şase luni pe an, plecaţi în Italia; sun şi la vecin, cineva poate ştie de Noica, urc la II, sun la vecinii lui Neagu, duşmanul meu de altădată, pe care aş vrea să-l evit. Nu răspunde, cobor la parter, nişte firme (fantomă?), aceeaşi situaţie, urc din nou la II, de data asta sun direct la Neagu, cu întârziere răspunde o femeie. Ce vreau? Îi spun. Nu a locuit aici niciodată C. Noica. Dar nişte vecini de peste drum mi-au spus că... De unde să ştie ei? S-au mutat aici de câţiva ani, eu locuiesc aici din copilărie! Dar Sădeanu? Nu sunt acasă vara. Dar despre Mihai Drumeş ? A stat alături, la 3A? Nu răspunde. Aştept, degeaba. Cobor. Şi mi-e teamă că trebuie să-l tai de pe listă pe Noica. Curios ce-ar fi răspuns dacă întrebam de scriitorul I.L. Când mă îndepărtez pe trotuar, simt că inamicii mă pândesc de după perdele...

(...)

N.B. I-am pus o placă memorială la adresa din Drumul Taberei, unde a avut un apartament de 2 camere, înainte de retragerea la Păltiniş...

Alţi scriitori:

Mircea Nedelciu, m. 1999

Poezia zilei: Sînziana Batişte

Edicte, 8

Vreau să-ţi fiu odihnă
Demâncare
Patrie nestinselor candori
A copilăriei neuitate sare
Leagăn
Marea scânteind în zori

Flamură zbucnită visului de aur
O corabie cum ninmeni n-a avut
Gestul mamei
Taina ei de abur
Şi întoarcerea spre ţărmul cunoscut

Vreau să-ţi fiu aievea
Şi-n Poveste
(Înţelepţii spun că s-a văzut,
Ei învaţă harnic tainele celeste
Să deschidă Cartea
De la început) 


20

Gînd ocnaş
(Zugrăveală coclită)
Duce-m-aş şi duce-m-aş
În fresca din piramidă

Să fiu o mândră păuniţă
În strai perlat strălucitor
Din mâna tânărului faraon
Mălai de aur ciugulind
Să mor
Să nu mai ştiu
Că mor


Ce toamnă

Ce toamnă-naltă peste noi se lasă
Clopote de lumină prin văzduh mişcând
Şi mierea soarelui ca o mătasă
În ochi
Pe mâini şi-n inimă curgând

Ne-ntoarcem tot mai des privirea
Spre izvor
O, lasă-ne speranţele - strigam
Preatulburaţi
Înaripaţi de dor
Nu-ngădui acum să ostenim

Din fragii gloriei
Am învăţat să nu gustăm
Ci lasă-ne Tu
Gloria-amăgirii
Şi înaintea iernii ne-nfăşoară uşor
În argintata mantie-a iubirii

(din Odaie sub cer, 2007)

 Ion Lazu:

Salcia de purpură

Mă trezesc uneori implorând

Arteziana de sânge din mine:

Nu te stinge de-un gest sau de-un gând,

Mai pluteşte pe-adâncul din mine

Mai susţine-mă-n vârful acestui

Havuz roşu, hrănit generos

De-afundarea înceată – căci restu-i

Fântână secată în câmpul de loess!

(1968)

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2001                          

26 iunie. Ieri pe la 12:30 la facultate, ca să-l prind pe EC. la ieşirea din şedinţa de catedră. Şedinţa se prelungeşte, cum se mai întîmplă, umblu de colo colo pe coridor, aruncîndu-mi de vreo două ori privirile spre sala consfătuirii, în partea răcoroasă, dinspre curtea interioară, dar nu reuşesc să-mi dau seama dacă profesorul se află printre cei aşezaţi de-o parte şi de alta a lungii mese. Între timp mă uit la exponatele din vitrine, inclusiv la minereurile din zona Ocna de Fier, dar şi la cele din alte zone, Brad, Cavnic, toate frumoase şi expresive. Nostalgii de geolog. Un asistent încearcă să reziste insistenţelor unui student care vrea să se ataşeze în ultimă instanţă unui grup deja constituit şi complet, pentru Gura Văii. Eu aş fi renunţat, însă blondul rătăcit perseverează şi izbîndeşte. Îl întreb pe asistent (în sandale pe piciorul gol, cum am observat şi la alţi universitari, pe coridor) de dl prof. EC şi-mi spune că este în şedinţa de catedră. Îmi continui preumblarea prin faţa exponatelor, de pe la mijlocul culoarului îmi face semne Paula H., pe care de altfel o reperasem după glas. Asta îmi şi spune (cînd, după ezitări, căci era în discuţie cu o necunoscută, mă apropii – necunoscuta, de fapt Lucica Robu de la Institut, stătuse mereu cu spatele şi eu am ezitat să le stric şueta): că la cursurie dlui Socolescu, surd de-a binelea, ceilalţi îşi vedeau de-ale lor, jucau cărţi etc şi numai cînd spunea ea ceva, prof. se întorcea şi se interesa ce se întîmpă în sală – Paula recunoaşte astfel că are o voce cam stridentă.

Vorbim de-ale noastre, de copiii ei care nu au nici pînă azi copii, de scandalul Roşia Montană, cu multe amănunte pe care nu le mai consemnez aici - şi la un moment dat se iese din şedinţă. Îi văd pe Pipo, pe Ghiţă P. şi Marin Şeclăman, întreţinîndu-se, între ei şi cu Emil C. În blugi şi bluză cu mînecă scurtă, într-o atitudine foarte relaxată, lipsită de morgă. Se adunaseră mai mulţi la intrarea în sală, EC dă mîna cu două trei persoane şi apoi cu mine; O! face, plăcut surprins şi-mi zîmbeşte din apropiere, cum ne nimerisem la o jumătate de pas unul de celălalt. Imediat îi spun că aş dori să vorbim cîteva minute; desigur, spune, cu solicitudine - şi reiese că mai întîi are de tratat o chestiune profesională cu Ş.; Ş. însuşi, cu care începusem o discuţie foarte agreabilă ieri, dădea semne că ar vrea să o continuăm pe-a noastră, însă înţelegînd că am venit pentru EC spune să amînăm pe altădată. EC nu pleacă imediat cu Ş., se mişcă puţin pe coridor, îl observ mai bine: poate ceva mai scund ca mine, de unde mi se păruse că lucrurile stau invers, iar din spate cu o alură care nu mai e cea a tînărului (umerii, picioarele), spre deosebire de cazul femeilor, care la o anumită vîrstă arată mai rău din faţă. Poate că Pipo deja îi spusese în ce constă demersul meu, fapt e că după ce profesorii s-au îndreptat spre biroul lui Ş., Pipo m-a dus la el în birou, mi-a arătat în dreapta intrării o măsuţă cu două scaune, unde am crezut că va avea loc întrevederea – dar nu!, acolo să-mi las taşca, să iau la mine doar cartea şi cererea de sponsorizare şi să-l aştept pe coridor pe EC, existînd posibilitatea să plece foarte repede. Procedez în consecinţă, stau pe coridor, schimb două trei replici cu Ghiţă, care se referă la faptul că alde noi, pe vremuri (este cu o serie mai mic decât mine) ne-am ridicat cu greu, învingînd mari lipsuri materiale. Eu: Mulţi au traversat aceleaşi privaţiuni, ale vremii, însă noi suntem cei cîţiva care am învăţat ceva din asta! G.P. e de acord. Pipo revine, le dă cîteva sugestii celor două doamne, care îmi spuseseră că au susţinut la catedră tezele lor de doctorat. Acolo li s-au pus nişte întrebări cam anapoda, din care ar reieşi că textele nu au fost citite, de fapt. Eu, insinuant: poate domnii respectivi au dorit să intre în vorbă cu voi, mai ştii? În curînd EC se eliberează de îndatoriri şi spre surprinderea mea mă invită în cu totul alt birou.

Luăm loc, dsa în spatele biroului, probabil e chiar biroul său, eu pe un scaun în faţa. Pun pe masă cartea şi foaia cu cererea de sponsorizare. Încep prin a spune că am absolvit această facultate, că am scris şi nişte cărţi. Ştiu, spune, studentele se întorceau din practică şi îmi vorbeau la superlativ de dvs, ca om, ca scriitor. Ningea în ochii ei albaştri… Şi din fraza respectivă reiese că a citit acele cărţi ale mele. Sunt născut la Tighina, îi spun… Ca şi mine, tot la Tighina.. eu cu cîteva săptămîni după dvs, precizez şi EC convine că ne despart vreo cîteva săptămîni. Am scris o carte: Veneticii, despre drama basarabenilor care s-au refugiat, aceasta e cartea, editura nu a primit sponsorizare şi s-a derobat; o carte care trebuia să apară în 99 dar de fapt nu a apărut, mi-au trimis cîteva exemplare. Solicit o sponsorizare, pentru ca romanul să poată apărea. Îi întind cererea, spune că nu e nici o problemă; de ce nu am venit la timp?! I-ar fi spus imediat dnei M. B. şi… Nu am venit pentru că nu am făcut asta niciodată în viaţă, de ce acum? Se uită prin carte, la titlurile cărţilor, la motoul din Patapievici: “legea celui care a supravieţuit este să mărturisească” etc. Îi spun că sunt ultimul supravieţuitor din toţi care plecasem în martie ‘44. Şi familia lui s-a refugiat, atît în ‘40 cît şi în ‘44. Noi n-am avut cum, în ‘40, a doua zi dimineaţa ne-am trezit sub ocupaţie; dar am descris şi acel episod. Tatăl lui a fugit cu trăsura, exact cînd a trecut podul peste Prut trăsura s-a desfăcut în bucăţi, tatăl s-a răsturnat în ţărînă, a fost chestiune de minute, pentru că imediat au apărut ruşii şi au închis graniţa ermetic. În timpul prezidenţiatului a făcut o călătorie la Copanca (ah, e comuna vecină cu Cioburciul meu!, exclam), este prieten foarte bun cu Lucinski, ca de altfel şi cu Voronin.. La Copanca a dat de un om, acum foarte în vîrstă, pe care tatăl lui l-a ajutat să meargă la şcoala agricolă. Chiar acum îşi scrie memoriile, care trebuie să-i apară la toamnă. Va citi această carte, unde se află şi povestea sa şi a părinţilor săi, va consemna în memorii discuţia pe care am avut-o astăzi. Am scris-o cu lacrimi şi sînge, spun, ca să le fac dreptate celor năpăstuiţi o viaţă întreagă. Abia acum vor să ne dea nişte despăgubiri simbolice. Este la curent cu proiectul ce trebuie trecut prin Parlament.

Se uită în josul paginii primite, vede suma, găseşte că e neînsemnată, îi spun că în jur de 6oo dolari. Asta îi trebuia (se referă la cererea de sponsorizare, al cărui titlu îl observă abia acum, probabil crezuse că e un C.V.) Să-i aduc şi un C.V. Sigur, datele esenţiale se află în prezentarea din carte şi din cerere, dar cei care aprobă au obiceiul să se uite pe C.V. I-l aduc mîine, unde? Îmi spune să notez, apoi se răzgîndeşte, iese pe coridor, merge pînă la ieşire şi-i spune şoferului să aducă nişte cărţi de vizită din maşină. Revine, îmi dă o carte de vizită, eu trebuie să mă scuz, nu am la mine. Promite să sprijine apariţia cărţii mele (i-am precizat că între timp am adus acţiunea pînă după revoluţie) şi că va veni la lansare. Îi spun că lucrez la editura Vinea, care scoate cărţi foarte importante, acum cîţiva ani la Leipzig dsa a dat preşedintelui neamţ o carte scoasă la editura Vinea. Da, albumul Brâncuşi, îşi aminteşte. Acum, adaug, nu am mai primit decît trei sponsorozări nesemnificative… Mă conduce spre ieşire, repetă că studenţii lui erau în admiraţia mea, eu: probabil e vorba despre cumsecădenia mea, dar ce-i drept, n-am reuşit să ajung prea departe cu ea... EC: v-aţi scris cărţile. Ele sunt importante, ele rămîn, noi trecem. Acum scrie capitolul Tentaţia bibliotecii, în capitolul respectiv va consemna întîlnirea noastră. Eram deja pe coridor, să ne despărţim, cînd îmi dau seama că nu i-am scris dedicaţia, îi spun că nu eram pregătit să i-o înmînez, doar voiam să-i arăt simulacrul unei cărţi care nu a ajuns în librării etc;  vrea totuşi o dedicaţie, care personalizează orice carte, ne întoarcem în birou, îmi oferă un plaivaz, pentru că eu îmi lăsasem ustensilele în servietă, dincolo. Mă lasă în birou, scriu dedicaţia şi las totul pe masă, nemaiaşteptîndu-l, în ideea că nu trebuie să abuzez de timpul cuiva mai ocupat decît mine.

Va urma 

Fotografii din Peloponez...
Notă: este ultima fotografie a mea de la Methoni: brusc aparatul nu a mai funcţionat - baterie epuizată...
Continui să postez fotografii de la Fortăreaţă, luate de prietenul grec medicul Iannis Gkoulinis, care a avut amabilitatea să mi le trimită. Îi mulţumesc şi pe această cale pentru aceste amintiri inestimabile, nemaivorbind de excelenţa imaginilor.