sâmbătă, 19 iulie 2014

Scriitorul zilei: Constantin Ţoiu, n. 19 iulie 1923- d. 10 august 2012

          
          

Om al câmpiei dunărene, născut la Urziceni (tatul comerciant, mama de origine aromână, sau poate ambii părinţi, cum ar sugera-o numele de familie), a urmat şcoala primară în urbea natală, a făcut liceul la Braşov, după care a urmat o şcoală de aviaţie la Buzău, dar nu a apucat să meargă pe front; din 1942 a început studiile filologice la Universitatea din Bucureşti (unde i-a avut profesori pe Vianu, Ralea, Dimitrie Gusti, Mircea Florian), cu licenţă în 1946. A fost redactor la ESPLA, la Secolul XX, Luceafărul, Gazeta literară - România literară şi la Radioteleviziunea română.
Romancier, eseist, memorialist, prezenţă constantă în publicistica literară, cu rubrici săptămânale, vreme de decenii.  Şi-a făcut mâna la început stilizând traduceri din literatura străină; a debutat cu o proză scurtă în 1958, după care a publicat două romane, din fericire neluate în seamă de critica literară, căci erau scrieri nu numai foarte anoste, dar "pe linie" în modul cel mai neplăcut. Ca prin minune, după apariţia romanului Galeria de viţă sălbatică, scris la 53 de ani, deci la maturitate artistică, a devenit unul dintre cei mai bine cotaţi prozatori români ai momentului, prezent neîncetat în Consiliul de conducere al Uniunii scritorilor, înainte de Evenimente, cât şi după aceea.
În Istoria sa, Alex Ştefănescu se află în admiraţia autorului ca neîntrecut stilist, foarte bun povestitor, cu o "plăcere aproape vicioasă de a povesti", cu o superbă "boierie" în abordarea scripturală, cu "ceremonial", cu "protocol savant", plasat deci în urma "umaniştilor de şcoală veche". Mai circumspect, Nicolae Manolescu, vorbind şi el de Negruzzi, de Ion Ghica, de Odobescu şi Mateiu Caragiale, cunoscător al întregului demers scriitoricesc al lui C.Ţ., aminteşte în treacăt că primul roman este pe linia partinică a lui Petru Dumitriu, despre lupta împotriva partizanilor din munţi. Abia Galeria de viţă sălbatică este performantă. Tema este a obsedantului deceniu, în fapt o temă oferită scriitorilor chiar de venirea lui Ceauşescu, care s-a dezis de dejism (după ce îl slujise cu mare râvnă...Dar ce era până la urmă chiar această desolidarizare a actualilor de antecesorii lor dejişti? Nimic mai mult decât o diversiune, care să explice grava rămânere în urmă pe drumul spre societatea comunistă multilateral dezvoltată şi totodată acreditarea ideii că greşelile nu vor fi repetate, că deci există bune temeiuri pentru speranţele de redresare...). Apărută abia în 1976, după ce aproape toţi scriitorii atenţi la comanda socială îşi scriseseră romanele (inclusiv unii poeţi care abia cu acest prilej au abordat proza!), scrisă deci pe îndelete şi cu talent, cu mare grijă pentru prezentarea mediată a atacurilor antidejismului, romanul a făcut excelentă impresie la critică, în primul rând datorită stilului impecabil, amintind de realismul magic sud-american. Un roman care lui Alex. Şt. i se pare în creştere de cotă la relectură, îi stârneşte lui N.M destule obiecţii. De altfel, comentându-i şi următoarele romane: Însoţitorul (îl găseşte "lăbărţat), Obligado, apăsând pe mediul şi chiar pe stilul matein, evocator al vechiului Bucureşti, în discuţii deambulatorii prin zona vechiului burg, Căderea în lume, şi el focalizat pe o perioadă revolută, de data asta  vremea legionarilor, frecventată şi de Marin Preda, până la Barbarius, în care avem procesul de conştiinţă al unui vechi procuror de tip stalinist, N.Manolescu comentând maniera în care ultimele scrieri ale lui Ţoiu reiau teme, situaţii şi medii din romane mai vechi, diluându-le, asamblându-le cu episoade strict memorialistice;  criticul „de canon”. conchide că romanul cel mai bun, pentru că mai strict controlat stilistic, este Căderea în lume, 1987. Criticul consideră că memorialistica lui Ţoiu, altfel delectabilă la lectură, accentuând pe stilul incisiv, "muşcător", ce nu fusese decât protocolar în romane, mai scoate la iveală şi faptul că Galeria, dar şi Însoţitorul şi Obligado deconspiră personaje ce putuseră să pară inventate dar care acum se dovedesc trase după persoane reale; ca de altfel şi unele situaţii cu miză dramatică, luate în fapt din situaţii reale, însă ocultate de regim. Fapt este că numai un critic din proximitatea autorului (colegi de redacţie decenii la rând, ar fi putut produce astfel de  precizări. Putem înţelege că i se recunosc însuşiri scriitoriceşti la cel mai înalt nivel, dar şi o pierdere de viteză în relatări de sine stătătoare, în fapt  irelevante, parazitare epicii romaneşti. Scena finală din Galeria (care şi nouă ne-a părut făcută, ca să dea bine la cenzură), cu ploaia mult-aşteptată care spală oraşul, împrospătându-l, pregătindu-l pentru un nou început (cel ceauşist) îl arată pe scriitor supus pentru a doua oară comenzii sociale a vremii.

Opera literară: Proză -  Moartea în pădure (roman), 1965; Duminica muţilor (nuvele), 1967; Galeria cu viţă sălbatică (roman), 1976, reeditări în 1979, 1984, 1999, 2011; în franceză, L’exclu, publicat de Editura Nagel; în maghiară, Vadszölölugas, Editura Europa Könyvkiado, Budapesta, 1980; romanul a mai fost tradus în limbile engleză, germană şi polonă); Însoţitorul (roman), 1981; reditări în 1989, 2004); Obligado (roman), 1984 (reeditare în 1997);  Căderea în lume (roman), 1987 (reeditare în 1994); Barbarius (roman),1999; Istorisirile Signorei Sisi (roman), 2006;
Eseuri, publicisatică, memorialistică: Destinul cuvintelor (publicistică), 1971; Pretexte (eseuri), 1973;  Alte pretexte (eseuri), 1977; Caftane şi cafteli. Prepeleac doi, trei, 1994; Morbus diaboli, 1998; Răvaşe din Kamceatka. Prepeleac cinci, 2000; Memorii din când în când, vol. I-II, 2003-2006; Trompete după-amiaza, 2004;  Memorii întârziate, 2009; Memorii vol. V: Vederi din Prepeleac, 2010.

 http://revistaramuri.ro/index.php?id=420&editie=22&autor=de%20Nicolae%20Manolescu
 http://www.romlit.ro/constantin_oiu
 http://www.jurnalul.ro/calendar/astazi-e-ziua-ta-constantin-toiu-585096.htm

Alţi scriitori:
Tita Chiper, n. 1934
Norman Manea, n. 1936
Maria Luiza Cristescu, n. 1943


Poezia zilei, Lidia Lazu:
***
         scriitorului Constantin Ţoiu

Miros de ierburi amare

Uitate sub coli în sertare 
Lumină prelinsă
Printr-o perdea  răscoaptă
Desprinsă pe ici pe colo
Cât să dea încăperii
Un iz vrăjitoresc -

Dansez în jurul meu
până mi se pare
Că nu mai sunt   –

Că m-am prefăcut într-o pată
De pe covor

(1998), din volumul Balansoarul umbrei, ed. Vinea, 20




Ion Lazu: O pagină de Jurnal, 2001 
         +++   
23 aug. Noapte rea (după vreo trei zile de ameţeli inexplicabile – dar nu e deajuns vipia lui august?!…). Nici L. nu adoarme decît greu, urmare a unui telefon enervant de la Moni. După miezul nopţii, un astfel de vis-coşmar, însă de o pregnanţă ieşită din comun: Trecusem cu Andrei, cam la 4-5 ani, printr-un loc cu izvor în mal, i-l arătasem şi îi reamintisem: aici veneam noi cînd făceam prospecţiuni geologice – şi el şi-a amintit, cu bucurie. Apoi eram şi cu Lidia, parcă, undeva la Cireaşov şi deodată aud în antreu – aşezarea camerelor era cu totul alta - vorbirea repezită a Anişoarei şi o văd intrînd pe uşă, cu părinţii noştri. Eu, foarte intrigat: De ce i-ai adus aici? Ea, repezită, ca atunci cînd voia să treacă peste o greşală: Păi erau pe-aci, prin curte…(Sau ceva de acelaşi fel) Şi intră în casă cu mama şi tata. Practic nu i-am văzut decît pe rînd şi pe fragmente: capul şi bustul mamei pe o pernă sau culcată pe un cearşaf, figura din profil, la bătrîneţe, micşorată, oarecum ca un fetus (?!): apoi pe tata şi abia la urmă pe Anişoara, ea însăşi lungită pe partea stîngă, cu un ţol tras pe picioare şi cu faţa greu de deosebit, căci în parte acoperită cu o pînzătură, sau cu nişte batiste lipite pe obraji, sau cu tifon; oricum, am întrebat-o, surprins, de ce se prezintă în felul ăsta? - şi ea mi-a răspuns pe dată că nu e nimic grav, să nu iau în seamă acest amănunt. Apoi Tata era dintr-odată chiar lîngă mine, la nici o jumătate de metru în partea mea dreaptă, ne-am privit – şi în tot acest timp eu ştiam că părinţii mei sunt morţi, ignoram doar faptul că şi soră-mea murise între timp – oricum secvenţa pare o replică la visul Nu mai veni! – şi i-am spus tatei direct, fără ezitare, cu toată bucuria: Eu te iubesc, tată! Şi el m-a aprobat din tot sufletul, convins că aşa stau lucrurile şi nu altfel. Apoi, ca o explicaţie, sau ca o scuză a faptului că venise (din morţi, sau la o casă care nu-i mai aparţinea), mi-a arătat că avea probleme cu haina: de la guler în jos haina era descusută la spate pe o mare porţiune şi capul tatei era trecut prin acea spărtură. Aşa că el şi-a ridicat haina cu amîndouă măinile şi, trăgîndu-şi capul din acea spărtură, fără însă să-şi scoată şapca, a reuşit să aducă haina în poziţia normală. Acum se uita din nou la mine şi îmi explica despre nu ştiu ce incident, în timpul căruia îşi sfîşiase haina în spate: o căzătură, un efort, nu ştiu ce încercare. Dar mă privea cu drag, ca mai înainte, şi am băgat de seamă că nu era bătrîn ca în ultima lui fază, iar într-o oarecare măsură avea zozuşi ceva străin în înfăţişare, sau doar nişte trăsături care s-au estompat după ce n-a mai fost tînăr. Brunet, ochios, cu zîmbet luminos pe chip. Iar mama, foarte încîntată că suntem din nou împreună, printr-o manevră neînţeleasă mie, după un moment de tăcere, dar vorbind în continuarea ideii mele că mă bucur să-i văd, mi-a spus: Este cineva care ar putea să… dîndu-mi de înţeles că astfel de întîlniri pot fi aranjate dacă apelăm la serviciile unei persoane de care auzise, poate cineva de la administraţie, sau o vrăjitoare, poate o ţigancă… Şi în timp ce spunea asta, chipul mamei era mult întinerit şi de asemeni cu ceva străin în trăsături, ţigănos, ca o contaminare de la persoana la care trebuia să apelăm. Oricum, eu am întrerupt-o şi i-am spus clar: Nimeni nu trebuie să se afle între noi! Cu înţelesul că anume de aceea putem comunica atât de bine, nestînjeniţi. Ideea că între noi lucrurile stau bine tocmai pentru că nu am lăsat pe nimeni care să se interpună. Şi cu această exprimare a sentimentului meu, brusc m-am trezit şi am exclamat: O, doamne! impresionat parcă mai mult decît oricînd de izbucnirea-năvala celor trei, de prezenţa lor fizică, materială, în mare apropiere de mine.
S-ar putea spune că am terminat cu redactarea de la un capăt la altul a romanul Veneticii dar nu am terminat defel cu iubirea pentru părinţii mei.

Va urma  



Fotografii din Grecia - Peloponez 



Adăugaţi o legendă