consemnări, poezii, eseuri

Scriitorul zilei: Gabriela Negreanu, n. 6 iulie 1947 - d. 22 octombrie 1995

Tatăl inginer textilist, director la diverse fabrici de confecţii, mama croitoreasă, având încă două fiice; viitoarea poetă s-a născut la Bucureşti, dar şi-a făcut primele 7 clase la Botoşani, unde a început şi liceul, terminat la Călăraşi, în peregrinările părinţilor. Între 1965 -1970 urmează Filologia din Bucureşti, se căsătoreşte în 1969 şi are un fiu în 1971. După licenţă, va fi timp de 15 ani redactor la editura Albatros. În 1983, ca redactor de carte al volumului Saturnalii, de C.V. Tudor, va trage toate ponoasele pentru că autorul strecurase o poezie cu cifru, ofensatoare la adresa rabinului-şef Moses Rosen. În Săptămâna, Eugen Barbu, în mod aberant, dar de fapt solidar cu Vadim şi totodată nemulţumit de faptul că editoarea îi sprijinise pe diverşi adversari ai săi, inclusiv pe Adrian Păunescu, declanşează un atac mişelesc, în serial, împotriva Gabrielei Negreanu. În 1985 va fi înlăturată de la editură, mutată într-un post de funcţionară. După Decembrie 1989 va lucra la redacţia Culturală a Televiziunii Române, realizatoare a emisiunii Logos şi Ethos.

La sfârşitul lui octombrie 1995 se sinucide, aruncându-se de la etajul IX al blocului unde locuia cu familia.

A scris poezii de la vârsta de 8 ani şi a activat în echipele de teatru ale şcolilor frecvantate. A debutat cu poezia Dunăre, în Luceafărul, 1983. Participantă la cenaclurile bucureştene Junimea, Labiş etc şi la echipele de teatru studenţesc.

Opera literară: Paul Valery şi modelul Leonardo; Decorul şi prezenţa, 1979; Elegii pentru sufletul înflorit, 1981; Jurnal. Eul peregrin, 1984; Partea omului, 1987; Incinte, 1988; Viziune cu logofagi, 1994; Memoria unui creier, 1995; Noaptea iniţiaţilor, 1995.

Citeşte mai mult: http://www.unibuc.ro/studies /Doctorate2010Iunie/Kom%20Mihaela%20-%20Gabriela%20Negreanu.%20Studiu%20Monografic/M%20Kom%20-%20Rezumat%20al%20tezei%20de%20doctorat.pdf

http://revistacultura.ro/nou/2010/04/gabriela-negreanu-%E2%80%93-totul-sau-nimic/

Un comentariu la evocarea lui Alex Ştefănescu: Gabriela Negreanu - Totul sau nimic, Rev. Cultura, 6 iulie 2012.

http://revistacultura.ro/nou/2010/04/gabriela-negreanu-%E2%80%93-totul-sau-nimic/

"Plină de miez şi de înţelegere umană - şi atât de bine scrisă - această evocare colegială-îndrăgostită a lui Alex Ştefănescu despre poeta Gabriela Negreanu; iar într-altfel, după cum ne şi mărturiseşte autorul, textul cu pricina este un fel de "încălzire", înainte de a scrie articolul despre G.N, în Addenda pe care o pregăteşte la Istoria sa. (Nu ştiu dacă a scris deja despre ea, nu am cartea... Oricum, Marian Popa îi acordă o coloană, pe când N. Manolescu nu o citează măcar o dată.). De altfel, Alex. Şt. este, dintre exegeţii în desfăşurare, criticul literar care scrie cu cea mai mare adecvare la autorul analizat, cu inteligenţă dar şi cu subtile observaţii de viaţă. M-a emoţionat profund această evocare a poetei pe care astăzi o postez pe blogul meu la "Scriitorul zilei". Lui Alex. Ştefănescu poezia Gabrielei Negreanu nu-i face o bună impresie, dimpotrivă, îi pare a nu fi mai mult decât nişte fragmente de jurnal; criticul consideră că poeta ar fi trebuit să se ocupe cu precădere de eseistică, unde inteligenţa ei şi cultura temeinică ar fi constituit avantaje decisive... Sunt mai multe cauze ale acestei inaderenţe a criticului la poezia Gabrielei Negreanu; în primul rând, colegi de facultate fiind, n-a putut trece peste impresia fascinantă despre fiinţa poetei, cum de altfel nici peste comportarea ei derutantă, contradictorie etc - însă ar trebui să se ştie că această discrepanţă există întotdeauna: poezia este altceva decât poetul ca atare, de carne şi nervi - şi chiar această nepotrivire cu sine şi cu lumea este sursa din care se nutreşte poezia... Şi apoi, trecând de perioada clasicismului, ce altceva a fost, în fond poezia ultimului secol şi jumătate - cel pe care îl avem îndeobşte sub observaţie, indiferent a cui şi din ce continent? (vorbim de marea poezie a lumii...) Păi, nu e mereu vorba despre un jurnal liric deghizat, livrat nouă ca poezie, de la sfârşitul secolului XIX şi până la mizerabiliştii milenarişti?! Numai că bieţii noştri contemporani, altfel bine înfipţi, decişi să ocupe prim-planul scenei lirice, nu au substanţă, nu au "snagă" (sau poate ar fi să spunem că nu au metafizică...), ei doar dau curs reflexulului cultural de a-l acroşa pe cititor, de a se constitui în autori (prin pură uzurpare de termeni), lipsindu-le în schimb combustia internă, creativitatea, harul simplu poetic. Or, dl Alex. Ştefănescu. spune că-i e ciudă când vede tineri talentaţi, dar fără substanţa Gabrielei... Nu prea înţeleg, totuşi, în ce ar consta acel talent, care nicicum nu se înfiripă pe zariştea paginii..."

Ion Lazu

Ion Lazu - Rememorări: Gabriela Negreanu

Din Lamentaţiile Uitucului (Jurnal de scriitor, 1990-1996), în manuscris:

26 oct. 95. Îngrozitoare veste: s-a sinucis Gabriela Negreanu! Am aflat astă-aseară, la sala Dalles, unde cu doar câteva luni în urmă am participat la lansarea volumului ei de poezii “Memoria unui creier”. Pe loc mă gîndesc că şi-a ieşit din minţi, din cine ştie ce motiv şi nu a mai reuşit să evite gestul disperat. Dar de fapt n-am aflat la sala Dalles, ci în pasajul de la metrou Unirea, cu Nicu Ţone şi un ins care ne zăpăcea la cap cu proiecte de difuzare a cărţii prin şcoli etc. Trăznit de veste, îl stopez pe acela: Domnule, lasă-ne în pace, nu vezi că am primit o veste îngrozitoare?! N.Ţ. l-a luat ceva mai încolo, iar Lidia se străduia să mă aducă la realitate, spunîndu-mi că asta e: Gabriela s-a sinucis acum cîteva zile şi nu mai putem face nimic. Nici mîcar să mergem la îmnormântarea ei. Am reuşit să mă urnesc spre scări, în timp ce trecătorii se uitau nedumeriţi, trăgînd cu urechea. Mă copleşise groaza, mila de Gabriela şi regretul că am tot amînat să-i dau telefon pentru a-i spune că mi-au plăcut versurile din volumul lansat. Chiar mă străduiam să însăilez o scuză care la ea ar fi prins, ştiindu-mă geolog, anume că am fost plecat pe teren, în munţi. Lidia, şi ea regretînd foarte mult, îmi reproşează că am acestă meteahnă, nu telefonez prietenilor, cunoscuţilor. Ne tot zbuciumăm îndenoi, neînstare să înţelegem cum s-au petrecut lucrurile, ce se află în spatele acestui gest disperat-disperat. Mă gîndeam la strutura ei specială, uşor labilă psihic, alternînd puseele de sinceritate cu altele de neîncredere şi suspiciune, la distanţa pe care o punea uneori, brusc, între sine şi interlocutor, după alte momente, de francheţe, la toate semnele care spuneau că are nevoie de a se confesa şi de a se baricada în sine.

În drum spre nepotul – ziua lui de naştere – îi spun Lidiei: Vezi la ce e bună religia? În astfel de momente de cumpănă-panică-disperare, cînd nu mai vezi nici o ieşire. Lidia tot nu poate înţelege cum a putut recurge la un asemenea gest o femeie care are copil, soţ, o familie, mamă, soră. Tocmai aici e tragedia, îi spun, i-a luat Dzeu minţile, "şi-a ieşit din minţi", cum zice poporul. În acea clipă Diavolul se bagă în sufletul omului, îl păcăleşte cu o falsă raţiune, aşa încît insul crede că judecă logic – şi astfel diavolul îşi împlineşte lucrarea lui mişelească. La Mălina aflăm că vestea apăruse zilele trecute pe prima pagină: poeta şi redactora GN s-a sinucis, fiind bolnavă de cancer. Promite să-mi găsească ziarele.

Acasă nu dormim ore în şir. Îmi vin cu insistenţă în minte scene din aceşti ultimi 15 ani de cînd ne cunoaştem, cum am colaborat la apariţia Curţii interioare, ed. Albatros, 1983, şi cum eram pe cale să scoatem şi volumul de poezii, dar a trebuit să plece de la Albatros pentru că scosese volumul de poezii al lui Adr. Păunescu, devenind victimă a şicanelor şi bădărăniilor lui Eugen Barbu. Cum i-am dus cele două pietre frumoase şi o pagină de carte veche bisericească, iar ea m-a luat prin surprindere punîndu-mi în braţe Istoria lui Călinescu. (Un asemenea gest, pe care cred că nimeni altcineva nu l-ar fi făcut...Ca să nu i se pară că am mituit-o, ca să nu mi se pară că...). Cum îi vedeam pe optzecişti la ea în redacţie, pe Florin Iaru şi ceilalţi pe care reuşea să-i strecoare, mai într-o antologie a debutanţilor, mai într-un concurs de debut… L-a publicat şi pe Felix Sima iar acela, în următorul volum i-a dedicat o poezie.

Îi telefonam de cîte ori îi apărea un nou volum, un grupaj de poezii, sau cînd i-a apărut o proză scurtă, un coşmar cu iscusinţă captat, în Ramuri. Am discutat pe larg despre şansele ei ca prozatoare. Am fost cu Felix Sima la Biblioteca Universităţii cînd s-a lansat cu mare pompă Epica magna a lui Nichita Stănescu, îi vedeam pe amîndoi la tribună, de la balcon, şi o clipă m-am gîndit ce norocoasă este, ce bine le stă şi că poate sunt îndrăgostiţi. Oricum, nu m-aş fi mirat să pună ochii pe o fată superbă ca ea, numită tot Gabriela şi semănînd cumva cu Melineasca. Cum se interesa de familia mea, de Lidia, apoi şi de Andrei, oferindu-se să-mi dea nişte lucruşoare de-ale lui Brăduţ... De o bunătate şi căldură omenească vecină cu inimaginabilul... Ba chiar mi-a şi dat un fel de zgardă de piele, pentru când copilaşul învaţă să meargă. Părea să se bucure cînd îi spuneam că eu şi Lidia ne iubim, ar fi vrut să vină odată cu noi într-o excursie la munte. Mi-a spus asta în cîteva rînduri, dar eu nu am insistat, căci alţi amici condeieri se arătaseră interesaţi, iar apoi dăduseră uitării toate planurile noastre. Îi dădeam uneori telefon din gară, cînd să plec pe teren, o felicitam de 8 noiembrie. Se pare că a impresionat-o neplăcut faptul că pe eroina mea din Capcana… o chema tot Gabriela şi poate de aceea mi-a înapoiat manuscrisul fără să-l fi terminat de citit. Schimbasem numele real Daniela, iar acum ce să fac? Se arăta impresionată că scosesem şi cărţi de poezie dar şi de proză, scenarii premiate, un album de artă fotografică – şi una dintre dedicaţiile ei se referă chiar la această polivalenţă a resurselor mele artistice. Am cunoscut-o pe soră-sa şi cu acea ocazie am conversat despre vizita/şederea ei de cîteva zile la Gigi Astaloş, căruia îi luase un interviu. Mi-l prezenta ca pe un ins foarte iscusit în a-şi crea relaţii, ceea ce-l ajutase să-şi vadă piesele jucate în multe săli mici din toată lumea. În ultima vreme făcuse la televiziune emisiuni culturale, dar mi s-a plîns că nu se înţelegea cu ceilalţi şi în scurt timp i-au desfăcut contractul. Oricum, am chemat-o la recitalul Lidiei, pe o ninsoare straşnică, la Muzeul Ţăranului român, unde s-a emoţionat pînă la lacrimi; a venit cu drag la lansarea primului volum de poezie al Lidiei, la Dalles, în aprilie, apoi tot acolo şi-a lansat Memoria… unde au vorbit excelent despre ea vreo cinci critici de marcă, inclusiv Dan Laurenţiu. Lidia nu-şi poate scoate din minte imaginea chipului ei radios cînd ne-a dat autograful, numindu-ne adevăraţii ei prieteni…

Şi nu puteam adormi de obidă, de mare tulburare şi adîncă tristeţe.

Am vorbit la telefon cu Izverna, care nici el nu ştiuse; îmi spune că toată ziua se gîndise la ea, pentru că îi promisese nişte cărţi; s-au văzut la mare, în iulie, au stat la plajă. Ca medic, zicea, nu crede că a avut cancer. Azi la prînz dau telefoane lui Acsan, lui Petre Ghelmez şi dna G. îmi spune că drama s-a petrecut duminecă, după ce dereticaseră prin apartament. P.G. e cel care o angajase la Albatros…

E groaznic, de două trei ori am fost acasă la G. N. şi de fiecare dată am sfătuit-o insistent să-şi închidă balcoanele – un balcon imens, spre bulevard, dînd ocol întregului apartament: ar cîştiga spaţiu util, ar scăpa de zgomote şi de praf, îi spuneam. Nu pot spune de ce, dar ideea că G. N. are un balcon deschis, gol, la etajul IX, mă neliniştea.

Scrisul nu a ajutat-o, asta mă întristează în plus. Scrii jurnal, de exemplu, şi te iluzionezi că smulgi uitării măcar cîteva fragmente de viaţă, dragi sufletului “însetat de real” – dar se face că totul este “vînare de vînt”, scrierea jurnalului nu face decît să-ţi fure din viaţă, să-ţi anuleze din amintiri, necum să ţi le păstreze…

Cu atîtea cărţi publicate, aşezate cronologic în raftul bibliotecii sale, cu manuscrisele de proze scurte din dosare, cu foi răzleţe, notiţe şi însemnări de jurnal care i-ar fi putut ţine sufletul dar şi trupul în aer, plutitor, biata Gabriela se va fi azvîrlit cu capul în jos, într-o pornire de autodistrugere definitivă. Va fi murit încă din aer, la acea viteză nici nu mai poţi să respiri. Aseară, în panică, mă rugam: Doamne, ajută-ne şi ocroteşte-ne!

Iată unele notaţii cu Gabriela Negreanu (Scene din viaţa literară, ed. Ideea europeană,2007):

3 febr. 84 (...) Apoi o lungă convorbire cu Gabriela Negreanu, rău afectată că Eugen Barbu a reluat campania împotriva ei. Vrea să ceară altă muncă. Am insistat să nu-i dea ipochimenului o astfel de satisfacţie. I-am explicat în fel şi chip că nimeni nu ia în seamă astfel de atacuri descalificante, duse aşa încît să-l scîrbească pe preopinent. Sper ca discuţia să o fi întremat, căci am găsit-o foarte deprimată.

10 ianuarie 1986: (...) Apare (la redacţia Luceafărul, n. m.) Gabriela Negreanu, acum funcţionară la Centrala cărţii; din spirit de solidaritate cu poeta urgisită, Sînziana îi cere un articol, I. Gh. îi cere nişte poezii. Ca între redactori, deh! Îi place ultimul grupaj al lui Florin Şandru. Şi mie, zic. Mă asigură că o să dea manuscrisul meu de poezii de la editură lui Ion Acsan, pentru ’87. Apare A. D. Munteanu, care mă invită la el în birou, îmi povesteşte excursia lui în Franţa, îmi vorbeşte de Gigi Astaloş, care s-a realizat plenar şi îmi promite publicarea grupajului de traduceri din poezia lui Raoul Andres Morales pentru februarie-martie. Mă văd cu Ion Sofia Manolescu şi cu Matei Gavril în biroul proză-reportaj. Gabriela Negreanu, relaxată de data asta, îl caută pe Dan Laurenţiu...

Alţi scriitori:

Dragoş Vicol, n. 1920

George Alboiu, n. 1944

Adrian Alui Gheorghe, n. 1958

George Lesnea, m. 1979

Horia Gane, m. 2004

Poezia zilei: Adrian Alui Gheorghe (n. 5 iulie 1958)

POETUL BĂTRÂN
ÎŞI DECLAMĂ FAIMA
(fragment)

Aş fi vrut ca toate cuvintele
să asculte de mine,
Acum ascult de toate cuvintele
Ca un câine bătut merg în urma lor
Din când în cînd
Îmi dau peste bot
Scot scrâşnete, scot urlete,
Ele se amuză, se întărâtă
Ca muieruştile care au prins un satyr bătrîn
Şi îl chinuie, îi aţâţă simţurile

Apoi mă împing în arenă
Şi mă supun experimentului total:
Bagă în burta mea cartofi,
eu scot poezie
Bagă pe gâtul meu bere,
eu scot poezie
Bagă salată, bagă melci băloşi,
bagă fructe pline de promisiunile raiului,
eu scot poezie

Până şi cele mai triste cuvinte se ridică
Şi aplaudă, e un spectacol total:
„– Ai văzut? Poezia nu e aşa de fioroasă
pe cât se credea, sâsâie ca şarpele
dar veninul ei e inofensiv…”
„– Dar are sânge pe barbă,
poezia atrage cuvintele
în mărăcini şi le spintecă inimile…!”
„– Mamă, am văzut poezia, ca o turmă
de licurici înhămată la muzicile
din subconştient…”
„– Opriţi spectacolul, prea multe cuvinte
mor pe limba
poeziei…!”

Aş fi vrut ca toate cuvintele
să asculte de mine,
Acum ascult de toate cuvintele
Biciul lor mă mână din urmă
Îmi rupe din carne
Ca o reptilă care cântă blues.
(2008)

(preluare de pe Internet)

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2001

19 mai. Ieri pe seară mă văd pe bd. Titulescu cu Pan Izverna, discutăm vreo oră politică, religie, poezie. Legionarii nu au fost o sectă, cum îi descriu unii, au fost în interiorul Bisericii ortodoxe. Emil Cioran, plecat la Paris, îl descrie pe Căpitan ca pe un hatman ucrainean. Ne intersectăm cu Roxana I., ieşise de la Mega Image. În negru, cu ochelari negri, suplă, cărînd multe cumpărături. Dă pomană ţigăncuşei care s-a oploşit cu întraga familie lîngă Mega Image. Hrană şi mîngîieri pentru o căţeluşă maidaneză. Se vede cu PI la biserica din cartier. Zic: Şi Nelu Ivan e vecin cu dta. Trece pe celălalt trotuar, zice, cînd mă vede. Zic: A trecut printr-o perioadă cumplită, i-a murit soţia, cu care s-a chinuit în ultimii 20 e ani, nervii… R.I. o să-i lase baltă pe ţărănişti. Textual: De ce să nu fiu eu la Cotroceni şi să fie alţii? Mai bine noi, etc. Asta mă miră şi mă amărăşte. Îmi amintesc cum am insistat să i se dea drumul la Palatul Elisabeta, cu un imens buchet de flori, cînd a venit familia regală. Le-am spus celor de la poartă: Daţi-i imediat drumul, este R.I. de la România liberă! După ce ne despărţim de ziaristă, P.I. îmi spune că a fost o glumă neagră, mai ieri i-a vorbit de pe poziţii pro-ţărăniste. E purtătoarea lor de cuvînt. Vor să se reorganizeze, dar n-au bani să se dezvolte în ţară. De ce n-au făcut-o cînd conduceau? întreb. Cine mai vrea să vină la ei după o guvernare catastrofală? El: O luptă trebuie dusă, oricît de îndepărtată ar fi victoria. L-a citit integral pe Caragiale, i-a plăcut integral, nu avea doar talent, avea o extraordinară putere de pătrundere în om şi în probleme, ca un laser. N-o să-l mai vorbească decît de bine. Nu ca M. P. care îl blamează că a plecat la Berlin, parcă el n-a plecat! Dan Ciachir îi spunea mereu că M.P. se laudă că ar fi fiul lui Gh.Dej – maică-sa fiind spălătoreasă. Pe vremuri, cînd a apărut Dicţionarul lui MP la Albatros, l-a întrebat fără teamă: De unde ai dta datele secrete despre scriitori? Deci pe filiera securităţii. Iar acela nu l-a iertat în Istoria sa. Zice că Manolescu a scris împotriva lui: Delatorul. Îl laud din nou pe amic pentru grupajul său de poeme din Contrapunct, aprilie, două pagini şi jumătate, aproape o carte, zic. Scrisă de mult, Cartea Nopţii, nu a apărut. Despre V. I., director la Dacia: a făcut drumuri la Cluj, nu i-au publicat cartea, i-au pierdut manuscrisul, l-au minţit, l-au amînat… Îi zic: Acum V.I. îi reabilitează pe martirii închisorilor comuniste. Tot eu: la relectură Ion Barbu nu mi-a spus mare lucru. Se înflăcărează, îmi recită poeme întregi. Despre Vinea şi H. Ivonne Stahl: el şi Andrei P. au ajuns la Petre Pandrea tocmai cînd cei doi plecaseră. Zice P.P.: Păcat că n-aţi fost de faţă, să-i auziţi povestind cum au scris ei doi Cronică de familie, Petru Dumitriu a semnat cartea, ei neavînd drept de semnătură, iar lor nu le-a dat nici un ban din drepturile de autor…

Îi povestesc cum l-am atacat pe P.D. în amfiteatrul Odobescu, unde şi-a făcut apariţia ca un clovn. Eram cu Ţone, cu Andrei Ionescu şi, spre mirarea mea P.I. susţine că nu a fost în sală. De verificat în jurnal. Dar nu e prima oară cînd pe Pan îl înşeală memoria. Mă laudă că l-am contrat pe Fănuş Neagu la Sala Oglinzilor şi că am protestat la Ulici. Îi spun că în antract Fănuş N. a venit la mine să mă intimideze, dar nu i-a mers. P.I.: că o să li se înfunde celor din PSD, se coace o bombă, va exploda. Eu: Cum? Cu acest popor care îl plînge pe Ceauşescu?! Cu oamenii de vază care pot fi cumpăraţi? Adr. N. e cel mai bogat om din ţară, cel mai mare colecţionar. Toţi potentaţii îi bagă bani în geantă cu nemiluita. Viitorul Preşedinte al României. Cine să-i stea în faţă? Cataramă?

I-am subliniat lui P.I. că Eugen Ionescu, deşi vexat de legionari precum era însuşi tatăl lui, nu i-a deconspirat pînă la moarte pe Eliade şi Cioran, deşi cu ultimul chiar nu s-a simpatizat. Cu Pan Izverna aş avea mereu ceva de discutat, important. A rămas singurul meu prieten literar. Zice: aş lăsa biblioteca unui tînăr pasionat de literatură. S-o vînd la anticariat, pe nimic?! Oare fiică-sa nu se interesează, cum păruse? Cînd mă gîndesc cu cîtă pasiune a adunat cărţi şi avea relaţii speciale la un legător, ca să arate cît mai bine, să fie trainice… Ce urmează pentru scriitor, pentru literatură? Mi se strînge inima.

La casa de ajutor reciproc din Petru Maior, o doamnă ca la 58 de ani citea din ziar: cutremur de gradul 5 pe scara Rihter. L-am prevăzut, zice. De cîte ori i se pune o umbră pe partea dreaptă a feţei şi pe umăr, atunci moare cineva din familie, iar dacă umbra i se pune pe obrazul stîng, atunci moare cineva din vecini. I s-a întîmplat din nou, de curînd. Toată viaţa a avut acest har, a ascultat de el dar nu a crezut de cuviinţă să-l exploateze cumva.

Oana N. la noi la prînz. Lidia se lasă dusă de val şi-i povesteşte toată tărăşenia cu tanti M. O aud spunînd că după cearta cu tanti M. s-a rugat lui Dumnezeu, în felul ei, ca această situaţie să-şi găsească rezolvarea. Are convingerea că rugăciunile ei au ajutat-o. Spune că-i place slujba de înmormîntare la ortodocşi, un ritual care induce împăcarea sufletelor celor vii cu ideea trecerii în alt tărîm. Îi place şi slujba de la nuntă şi povesteşte nunta Ilincăi, unde ambianţa a emoţionat-o, iar apoi vocea din strană a doamnei de 82 de ani. Dar nu acceptă ca mijlocitor al rugăciunilor către Dzeu decît pe Isus, iar nu toţi sfinţii, care şi ei au fost oameni cu păcate, cu atît mai puţin preoţii. În privinţa asta a intrat în contradicţie cu Maria Ploae, despărţindu-se rece.

Vorbim la telefon cu Ionel, din Florida, prima vacanţă numai ei doi, după 18 ani de robie la familion.

Fotografii din Grecia - Methoni, Fortăreaţa medievală.