Alţi scriitori din Calendar:
Simion Stolnicu, m. 1956 http://ilazu.blogspot.ro/2012/11/scriitorul-zilei-simion-stolnicu-n.html
N.D. Cocea, n. 1882 http://ilazu.blogspot.ro/2011/11/noi-suntem-stelele_29.html
Tutus Popovici, m. 1994 http://ilazu.blogspot.ro/2012/05/scriitorul-zilei-titus-popovici.html
Poezia zilei: Lidia Lazu
Privirile
noastre în urma zăpezii
Amestecă forme ale
aceleiaşi vieţi
De care-şi amintesc
fluturii
Şi ne dor rănile
copacilor
Iar în zbaterea
crengilor
Sunt semne oculte ale
devenirii noastre
Căci mâine e-atât de
aproape
De veşnicul ieri
Şi mereu ni se pare
Că vom fi tineri
Încă o vreme
La
marginea pădurii de mesteceni
Adastă amintirea chipurilor noastre
Şi aruncă cu pietre în
lacul sărat
Într-una din zilele
molcome
Fără durere
Am răzbit prin aerul ce
ne desparte
Ca să încap lângă tine
Şi am simţit mirosul
fânului
Pe care nimeni nu l-a
cosit
În vara fără de moarte
A schitului părăsit
Cioturi de pruni se
răsuceau
În urma căprioarelor
Încercam să ne potrivim
Ritmul fiinţelor
noastre
Cu florile galbene şi
albastre
Nutrite noaptea cu praf
de stele
Să ne trezim în zori
Mai teferi decât ele
(din Poezii de care uitasem, 1995)
Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995
29 apr. 95. Aseară film cu Marcello M.
şi Romy Schneider, pe o temă desuetă şi morbidă, regia Dino Rissi. Pe TV 2,
Centenarul Vinea la Giurgiu; Ţone n-a prea fost în formă.
În
veci mă va oripila scena aceasta: coboram pe-o viroagă cu pădurice şi chiar
înainte de a ieşi la lumină, m-am aplecat ca să evit nişte crengi mai groase –
şi atunci capul meu a trecut milimetric pe lîngă un stîrv de cîine spînzurat;
mi-a apărut atît de aproape, sub limita bunei vederi, că în prima clipă l-am
confundat cu orice altceva, poate chiar cu un stîrv de copil spînzurat. Am
ţîşnit afară din acea viroagă, care şi ea se deschidea, odată cu ultimii doi
trei copaci, spre casele cătunului şi, încă oprimat de imaginea cea hîdă, nu
îndrăzneam să respir măcar, ca nu cumva să mă înece duhoarea presupusă; şi
tremurînd de scîrbă că, fără un reflex salutar, aş fi nimerit cu toată faţa
de-a dreptul în masa păroasă, puhavă, colcăind de viermi a stîrvului – şi, în
imposibilitate de a mă opri, în mişcarea viguroasă de a mă apleca şi a trece pe
sub crengile lăsate…(Valea Caşinului, vara 1965)
Lidia
revine de la Alexandria-Şoimu foarte tuflită. Lumea a decăzut, toţi s-au
degradat. Răutate, invidie. A vrut să rămînă peste noapte la Niculae, nu, că ei
pleacă în zori la cîmp. S-a întors la Gabi, pe la zece seara. Singura mare
plăcere: plimbarea spre pădurea de la Păuleasca, cu Andrei şi Mihaela lor. A:
Ce mai, mamă, ne-au pus pe fugă!
L.
şi A. la mormintele părinţilor ei. Eu, toată ziua, cu gîndul la tata, la mama,
cu buzele sufletului pe chipul lor iubit.
O
penultimă fază a omului în decrepitudine este a mînca mult, ca apoi, în
ultimele zile de viaţă să nu mai aibă poftă de nimic. Anorexie. Pe planul său
abstract, şi sufletul trece prin etape asemănătoare, de la lăcomie la lehamite,
spre final.
Va urma
Cărţile prietenilor mei
ion lazu - Fotografii...rememorare; lansarea Veneticii, dec.2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu