Scriitorul zilei: Ilarie Chendi, n. 1871  http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-ilarie-chendi.html

Alţi scriitori din Calendar:
Ion Cocora, n. 1938  http://ilazu.blogspot.ro/2012/11/scriitorul-zilei-ion-cocora-poeza-zilei.html B. Fundoianu, n. 1898  http://altmarius.ning.com/group/altmariusliterar/forum/topics/biografia-zilei-b-fundoianu-benjamin-fondane?xg_source=activity
Ernest Bernea, m. 1990  http://foaienationala.ro/ernest-bernea-gnditor-cretin-promotor-filozof-al-culturii-romneti-autentice.html
Constantin Chiriţă, m. 1991  http://ilazu.blogspot.ro/2012/03/scriitorul-zilei-constantin-chirita.html
Zigu Ornea, m. 2001


 

Poezia zilei: Victoria Milescu
Cu dinţi de lapte

Noua zi vine în haine de lucru
îşi potriveşte mănuşile de cauciuc
ochelarii de protecţie
mă calmează
şi-a ascuţit din zori, cu atenţie
satârul, toporul, bisturiul
să nu mă îngrijorez
totul va fi ca la carte
a mai făcut-o
doar o semnătură aici
o formalitate, desigur -
în josul paginii de care te ţii cu dinţii
şi gata!
(din volumul Existenţe fastuoase, Ed. Semne, 2013)


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995

Stagiara e dezlănţuită în a se lăuda cu deşteptăciunea fetiţei. Iar periodic şi cu isteţimea şi memoria soţului: E grozav băiatul ăsta! E formidabil! exclamă, în extaz. Pînă cînd azi i-am zis: Chiar aşa? A tăcut mîlc, ca atunci cînd vrea să evite o discuţie la obiect. În privinţa politicii, se abţine cu străşnicie să-şi spună părerea; ai suspecta-o că nici nu o are, însă mai sigur e că a primit ordin de la securistul de sub plapumă: să nu scoată o vorbă, de nici o culoare. Dar să tragă cu urechea, evident. Ei musai să ştie în ce ape ne scăldăm, noi, contribuabilii (vorba lui Dinu S.).

Mai ieri Angela se plîngea de părinţii ei neputincioşi şi egoişti. Zice: Nu devin copii, cum se tot spune, ci devin fiare! Maică-si: Nu te-am văzut o dată citind o carte religioasă, să te împaci cu Dzeu. N-ai făcut pomeni pentru nimeni şi mie îmi pretinzi să-ţi fac. De ce-mi ceri, dacă nu ai crezut în ele şi nu ai făcut? Despre vară-sa Mimi Ilieş: ai ei au murit pe la 94-95 de ani, o aduseseră în stare să moară ea înaintea bătrînilor…

Vine dna ministru Cioflină de la Paris şi-i spune Lidiei că toţi de la Ambasadă îl regretă pe Vătăşescu care era un popular. Un zelos al misiunii sale. Pe cînd C. nici nu se sinchiseşte, nu a făcut nimic pentru România. La recepţia dată lor, a venit abia la sfîrşit, ceea ce a făcut tuturor o foarte rea impresie. Azi la birou vine vorba de cei doi colegi ai mei şi nu spun nimic din toate câte am aflat.

Nu e prima dată că îl văd în Piaţa Chibrit pe Gh. Achiţei, iar ieri am mers în autobuzul 300 împreună şi la început nu-mi aminteam numele persoanei, apoi mi-am dat seama cine este şi că nu am chef să-l abordez. Pe vremuri red. adj. la Luceafărul, acum probabil prof. univ. Gras, buhăit, însă f.f. dichisit. Gen politician, zilnic la frizer. Dar să-l văd în autobuz, ca orice muritor de rând! Unde e maşina cu şofer personal?

Din vorbe schimbate cu colegii, reiese că Angela se pensionează în curînd; foarte încîntată de calculator la început, acum vede că e o chestiune cu deosebire obositoare… Gică M. e grav bolnav de inimă, vrea să treacă la sinteze, iar Sandu n-ar mai face nici el teren. Şi iată adevărul trist: pe nesimţite noi ăştia, geologii terenişti, ne-am ruinat sănătatea, prin campanii, mâncând din traistă, cărînd la probe precum hamalii, dormind în frig …

Va urma

Ion Lazu, despre romanul CORDUN, de Eusebiu Camilar:

Poete Ion Murgeanu, am citit Cordun pe nerăsuflate. Camilar e un mare scriitor, iar această carte a lui mi-a dat impresia unei capodopere. Afirm asta simplu şi clar, fără teama de a greşi. După o astfel de carte, te şi miri că un om mai continuă să scrie. A spus deja totul, esenţializat, cu mijloace de primă mână, fără pic de ezitare, cu o siguranţă uimitoare, fiind vorba de un debutant... Şi nu a scris oricum acest text din lumea satului ancestral, căci e un poem negru, are suflu de tragedie antică. Îmi spun, bucuros dar şi mirându-mă de norocul meu târziu: Ce păcat că nu am cunoscut la timp acest roman emblematic! Am dat prioritate Moromeţilor, o carte mai chinuită stilistic, mai impură, cum îmi pare acum. Ce lume dură, primară, în acest Cordun! Câtă sărăcie şi sălbăticie, inducând sentimentul de pustiire sufletească. Iar figura mamei este magistral trasată, nu-i lipseşte chiar nimic pentru a fi un personaj de mare tragedie. Mult mai reuşită decât Vitoria Lipan, şi poate chiar mai “adevărată” decât Mama lui Creangă. Sunt teribil de impresionat. Şi cumva speriat că aş fi putut să ratez această lectură. Îmi amintesc a-mi fi vorbit elogios despre romanul lui Camilar. Dar există cineva sau ceva pe lumea asta care să te poată determina să citeşti o carte, de la primul la ultimul rând?! Poate părea paradoxal, pe cât de trist, dar nimeni şi nimic nu o poate face… Nici prieten fiindu-ţi, acel scriitor; nici dedicându-ţi o carte, nici scriind anume despre tine.  Asta înţeleg eu acum, foarte târziu, din spusa latinului: Habent sua fata libeli. Nici nu ştiu cum ar fi mai bine să spun: că eu am ajuns la romanul Cordun, sau că romanul Cordun a ajuns la mine? Oricum, o întîlnire fericită, de mari emoţii estetice.

  (apărut în Opere. Eusebiu Camilar. Cordun. Turmele. Avizuha. Opera Omnia, Editura TipoMoldova, 2013, paginile 393-394)



Primesc acest mesaj de la Rm. Vâlcea:
Stimate Domnule ION LAZU,

      La rugămintea Domnului Doru Moţoc - prietenul nostru comun,

vă trimit alăturat, culeasă în Word, prezentarea cărţii dumneavoastră,

Odiseea plăcilor memoriale. Cu această ocazie, vă felicit şi eu pentru

iniţiativă, pentru carte şi - mai ales - pentru frumuseţea şi nobleţea

sufletului care le-a generat pe amândouă.

    Cu aleasă prietenie şi preţuire,

                                                      Al dv., Ion Soare

O carte excepţională: Ion LAZU, ODISEEA PLĂCILOR MEMORIALE

 Nu şriu câţi dintre cititorii acestei reviste au aflat de "isprava" scriitorului Ion Lazu, legată de perpetuarea amintirii confraţilor trecuţi către meleagurile de dincolo de Styx. O iniţiativă de o nobleţe ce nu încape în cuvinte, pe care el şi-a asumat-o cu o dăruire şi o generozitate exemplare. Lazu a decis că nu putem lăsa,vorba cronicarului,"să se înece anii", adică amintirea celor ce au însemnat ceva în literatura noastră să fie lăsată să se topească în negura vremurilor. Că numele lor trebuie trebuie să fie înscrise, spre neuitare, pe plăci memoriale amplasate pe faţadele caselor în care ei au trăit şi au creat. Pare simplu. Dar cred că nici Lazu însuşi nu bănuia, la ora când a formulat ideea şi a supus-o atenţiei Uniunii Scriitorilor, de câte obstacole se va izbi în procesul sinuos al transpunerii acestei generoase iniţiative, în realitate.De fapt, el s-a văzut prins într-o teribilă aventură, care s-s transformat pe parcurs într-o veritabilă odisee. De unde şi tititlul cărţii de care ne ocupăm în rândurile de faţă, în paginile căreia, cel care a  generat-o, a relatat, mai târziu, întreaga poveste. Pe care o derulează pentru noi, pas cu pas, pe baza însemnărilor zilnice, "la cald", din timpul desfăşurării "campaniei".

 Ion Lazu este un excepţional diarist. Paginile de jurnal scrise de el au o vibraţie aparte, care este a adevărului faptic şi psihologic din care s-au născut. În plus, stilul fluent, calitatea literară admirabilă fac ca lectura să se transforme într-un adevărat deliciu. Sunt conştient că o atare afirmaţie poate părea puţin hazardată. Ce delicii să poată produce paginile ce relatează cum s-au aşezat nişte plăci memoriale pe casele în care au trăit nişte scriitori? Aşa s-ar putea întreba, pe bună dreptate, cei ce n-au citit cartea. Ei, bine, îi asigur că ne aflăm în faţa unei cărţi absolut fascinante, care "te poartă cu ea",dovedindu-se capabilă să provoace o lectură antrenantă, similară cu aceea produsă de un roman poliţist.  Şi cum ar putea fi altfel, când autorul însuşi trebuie să apeleze la mijloace detectivistice spre a afla o adresă sau alta, spre a contacta o sursă demnă de încredere, spre a putea înlătura unele goluri şi inadvertenţe din informaţiile obţinute de la oameni a căror memorie nu mai este foarte fidelă, spre a putea stabili fostul amplasament al unor case azi dispărute etc.etc

 În plus, dincolo de aceste obstacole, aşa-zicând obiective, - câte avataruri, ce risipă de energie spre a putea depăşi obstacole de alt gen,ţinând de birocraţie (Doamne, ce suită de aprobări şi demersuri administrative spre a putea aminti oamenilor că, într-o anumită casă, a trăit un scriitor !), de absenţa surselor documentare (Arhiva Uniunii Scriitorilor a dispărut  în vâltoarea evenimentelor din decembrie 1989,autorul fiind nevoit să apeleze la periodice vechi, la cărţi de telefon din perioada interbelică, la evocări, jurnale şi memorii ale altor scriitori).Şi, mai ales, câte obstacolele artificiale,absurde, iraţionale create de meschinăria, de orgoliile, sau, pur şi simplu, de răutatea unora, care percep perpetuarea amintirii unor creatori, ca pe un afront personal, pe fondul parti-pris-urilor politice, ori al frustrărilor determinate de propria insignifianţă.

 Dar cartea lui Ion Lazu se dovedeşte incitantă şi din alt punct de vedere. Ea ne oferă o imagine cât se poate de realistă şi de expresivă a mentalităţilor din România zilelor noastre.Toate lucrurile care ne nemulţumesc, ţinând de comportamentul semenilor noştri - lenea,comoditatea,nerespectarea cuvântului dat, lipsa de punctualitate, absenţa apetenţei pentru lucrul temeinic, bine făcut, irascibilitatea,  incapacitateade a discuta civilizat, tendinţa spre şmecherie şi căpătuială ieftină - toate acestea şi multe altele, asemănătoare, sunt puse în evidenţă de autor cu un fin simţ al observaţiei psihologice.  O carte excepţională, care ar merita să fie reeditată într-un tiraj de masă.                                                                                                                                  DORU MOŢOC

Cărţile din bibliotecă: Diana Adamek, Gheorghe Andrei Neagu, Doru Moţoc.

 ion lazu - Fotografii de autor...