vineri, 8 noiembrie 2013

Scriitorul zilei: Ion Brad   http://ilazu.blogspot.ro/2012/11/scriitorul-zilei-poetul-ion-brad-la-83.html

Alţi scriitori din Calendar:
Dumitru Micu, n. 1928
Mihail Diaconescu, n. 1937
George Munteanu, m. 2004

Poezia zilei: Pan Izverna - Ultimele din ultimele
Neamul meu
           pentru Roxana Iordache

Adeseori mi se abate spre el gândul
Când văd copii fragili bătrâni părinţi
Natul întreg cuminte-ntins de-a rândul
Că poate fi şi este zămislitor de sfinţi

Rondelul ultimului îndemn

Ce somn adânc... Ce somn adânc...
Prietene hai să ne trezim
Ascultă tu auzi un tâng...
E prea departe ca să-l ştim

Parcă simt florile-ntr-un crâng
Şi-un fîlfîit de serafim
Ce somn adânc ... Ce somn adânc...
Prietene hai să ne trezim

Mă văd cum alergam - un ţânc
Şi mai târziu cu-n Vicleim
Creşteam - de-atunci eu nu mai plâng
Iubite văd un ţintirim...

Ce somn adânc... Ce somn adânc...

Rondelul gândurilor pierdute
            scriitorului Ion Coja
Drumuri - gânduri părăsite
Sunt în urmă sunt uitate -
Cândva fost-au mari ispite
Acum toate-s înserate

S-au pierdut - o! prea sleite
Cele vieţi întortochiate
Drumuri - gânduri părăsite
Răsucitu-s-au uscate

Cum dorm castele golite
De duhurile apostate
Ele tac încremenite
În memorii oxidate -

Drumuri - gânduri părăsite

Rondelul drumului spre Emaus
            poetului prozator Ion Lazu
Mergeau vorbind plini de tristeţe
Privirea lor căta-n pământ
Gânduri îi străbăteau răzleţe
Trăiau într-un amar frământ

Şi-aproape fără de bineţe
Le cere-un drumeţ un cuvânt -
Mergeau vorbind plini de tristeţe
Privirea lor căta-n pământ

Nimeni n-avea ce să-i înveţe
Lăsaseră gol un mormânt...
Zăbavnici cu inima sânt -
Străinu-i trezi cu-n dor sfânt...

Mergeau vorbind plini de tristeţe...


Interviu Lucia Negoiţă - Ion Lazu, Partea a II-a

Nu am amestecat geologia cu scrisul
                          
L.N.: Cum reveneai la modul de viaţă urban, cât răgaz avea scriitorul să intre în alt ritm de viaţă? 
I.L.: Viaţa de geolog prospector este prin natura ei scindată brutal. (Menţionez, pentru a mă face înţeles, că nu am întreprins nimic pentru a-mi găsi un loc mai comod, în Centrală, astfel că am ieşit la pensie ca geolog terenist, după 39 de ani.) După o campanie de 6-7 luni în cele mai îndepărtate cătune montane ale ţării - cu toate privaţiunile dar şi cu beneficiile pentru scriitor ale însingurării şi observării directe a vieţii rurale din acele vremuri, de toată lumea litzerară ignorate  – ca să înţeleg mai bine ce se întâmplă cu mine şi cu semenii noştri -, survenea întoarcerea la Bucureşti, programul draconic de birou; agravat de  contextul cum nu se poate mai sumbru al vieţuirii în ceauşism. Viaţa într-un cartier muncitoresc din acele timpuri, Bercenii. (A se vedea romanul meu Despre vii numai bine, 1971, care mi-a adus o interdicţie de publicare de 8 ani...).Trezirea la ora 5 de dimineaţă, ca la ora 6:30 să semnez condica în Piaţa Chibrit, traversând Bucureştiul în cele mai antedeluviene mijloace de transport... Revenirea şi mai defectuoasă spre casă. Sâmbăta la serviciu, de multe ori şi duminica – ca să nu stăm cu familia, să nu ne vedem cu prietenii, să ne aibă mereu sub ochi, să le aparţinem pe de-a-ntregul... Măcar în timpul campaniilor scriam „pe deal”, cum s-a văzut; în perioadele de birou, când oare aş fi putut să scriu? Căci am avut această  atitudine tranşantă: nu am amestecat niciodată geologia cu scrisul, care trebuia să rămână chestiunea mea de taină. La birou m-am străduit să predau lucrările înainte de termen, ca să nu depind nicicum de şefi. Dincolo, acasă, am pus totdeauna pe primul plan familia, convieţuirea în modestie şi decenţă. Cum i-aş fi lipsit pe ai mei de aportul meu necondiţionat?! Când ştiam bine că sacrificiul Lidiei era mult mai mare: renunţarea la cariera teatrală, pentru ca să fim împreună?! Ea însăşi, pe apucate, scria poezii... Cândva i le-am adunat într-o carte: Poezii de care uitasem, 1994. Au urmat alte şase volume de poezii.  Căci poeziile, vorba Anei Balndiana, se scriu şi pe-un colţ de bilet.  Iar despre recitalurile Lidiei nu trebuie să vă vorbesc dumneavoastră, care aţi venit la absolut toate recitalurile Lidiei, încă din decembrie 1993... Cu unul dintre aceste recitalui, pe versuri de Blaga, a făcut un turneu în California, invitată de comunitatea românească...
Dar să revin: În 3 decenii de când ne-am mutat în cartierul Dristor nu a intrat niciun meşter în apartamentul nostru. Reparaţii, zugrăveli, faianţă etc, etc, toate sunt de mâna subsemnatului. Şi abia când copilul trecea la joacă iar soţia deschidea televizorul ca să vadă o piesă de teatru, un documentar, eu mă retrăgeam cu caietele mele într-un loc mai ferit: să-mi scriu jurnalul, să încropesc poezia iscată în troleibuz, să adiţionez însemnările pentru un nou roman....                                       
Veneticii, povestea unei familii basarabene pornită în refugiu
L.N.: Fiecare scriitor are o carte la care ţine mai mult ...  Nu pun accent pe subiectivismul rece. E vorba de o trăire specială în care istoria, experienaţa personală atârnă greu. Care e  cheia romanului tău Veneticii, despre care s-au spus atâtea vorbe măgulitoare?  
I.L.: M-a bucurat nespus atenţia nesperată şi în sine flatantă de care s-a bucurat mereu şi se bucură în continuare din partea criticii literare romanul meu Veneticii, apărut acum un deceniu şi ceva. El a făcut fără excepţie o impresie puternică, indiferent de generaţii şi de opţiuni estetice.  Nu vreau să spun mai mult. Decât că aş dori ca acest roman, ca şi alte cărţi de-ale mele, să aibă o difuzare în toată românimea, să fie citit/e de categorii cât mai diferite de iubitori ai literaturii. Însă difuzarea cărţii la noi, în Bucureşti ca atare, dar şi din Bucureşti spre oraşele ţării şi invers este, cum bine ştiţi, în grea suferinţă. În Veneticii, titlu în sine polemic, este vorba despre povestea unei familii basarabene pornită în refugiu, în martie 1944 şi strămutată într-un sat de pe malul Oltului. Povestea acestei familii, cu trimiteri până spre începutul veacului XX şi adusă până în stricta actualitate, are un accentuat caracter autobiografic. În sine asta nu poate fi nici un avantaj dar nici un dezavantaj, decât pentru oamenii cu prejudecăţi. Ion este autobiografic, Ultima noapte.. este autobiografică, Bietul Ioanide este, oricât s-ar disimula autorul, de inspiraţie autobiografică. Nu contează decât nivelul la care se ridică scriitura. Personajele din Veneticii sunt cei 9 membri ai familiei mele, de la bunic la noi, cei trei copii porniţi cu trenul, împreună cu Mama, în vreme ce Tata avea să facă drumul de la Nistru până pe malul Oltului cu căruţa cu cai. Un roman la care m-am gândit toată viaţă, nu spun vreo noutate, dar care nu putea fi nici scris şi cu atât mai puţin publicat până în Decembrie 89. Singură caligrafiere a cuvântului Basarabia atrăgea după sine cenzurarea, dacă nu şi mai mult.  În numeroasele mele campanii, am auzit multe poveşti cu dramele basarabenilor şi bucovinenilor refugiaţi în ’41 şi în ‘44, dar până la urmă am decis să spun povestea unitară a clanului Lazu (în carte Manu). Toate personajele şi-au păstrat numele real.  Transcriere după natură!, s-ar putea să spună unii, cu imputare. Totuşi, cum nu se poate mai fals!  Căci nu faptele, nu întâmplările de viaţă, fie ele şi foarte dramatice, nu fac în definitiv substanţa şi trăinicia unui roman, ci  implicarea autorului, trăirile sale, puse pe cât se poate de credibil în seama diverselor personaje. S-a spus, de pildă, că Vera Manu este un personaj mai puternic decât Vitoria Lipan (Ana Blandiana: „Cel mai frumos omagiu adus mamei din toată literatura română”). Cum să fi ştiut eu ce a pătimit şi ce-a simţit Vera în timpul celor 2 săptămâni de călătorie coşmarescă, cu trenul? Când am pus punct descrierii refugiului propriu-zis şi familia s-a instalat, pentru câteva zile doar, la un localnic din satul de adopţiune, am costatat că scrisesem nu mai puţin de 80 de pagini. Or, eu, la vremea refugiului nu aveam decât 4 ani şi două luni. Din tot refugiul nu-mi amintesc decât o scenă dintr-o gară, când eu şi frăţiorul mai mare ne rătăcisem de Mama, o scenă care în mod ironic aproape, nici nu a intrat în textul romanului. Cum să ştiu eu ce gîndeşte şi simte Vera din capitolul „Mama spală”, din capitolul „Eu, geloasă?” sau din celălalt: „Călătoria”, considerate marile reuşite ale cărţii? Trebuie să dai deoparte tot ce ştii despre semenii tăi şi să iei  de la capăt, pe cont propriu, toată durerea lumii. Altfel... altfel, ce rost au ficţiunile evenimenţiale? Doar că adaugă anecdoticii dintotdeauna nişte anecdote în plus, irelevante în fond. Şi nimic despre enigma umană...
L.N.:Am aflat că ai scris scenarii de film. Mai mult, că ţi-ai pus speranţe în aceasta artă a imaginii, conflictului, cuvântului. Sunt câţiva scriitori care au bătut la porţile filmului, ale televiziunii, Radu Aldulescu,  Răzvan Rădulescu... Unii au avut şansă, alţii, nu. Cum s-a întâmplat în cazul tău?  
I.L.: La sfârşitul lui 1970, când (în fine!) mi-a apărut prima carte de proze scurte – în timp ce eu nutream speranţe ardente în legătură cu volumul meu de poezii, depus de câţiva ani la aceeaşi editură Eminescu – şi care volum avea să apară peste încă 12 ani..., am aflat („din ziare”, vorba poetului) că luasem premiul pentru cel mai bun subiect de film, la primul şi singurul concurs naţional iniţiat de Studioul Cinematografic Buftea – singurul, pentru că şi-au dat seama că s-au aventurat într-un exerciţiu democratic, când ei aveau scenarişti de serviciu, cărora nu mai trebuia să li se explice linia partidului în domeniul cinematografiei... Nu este  de mirare că am scris acel subiect de film, nu este de mirare în cazul meu nici faptul că în deceniile ce au urmat am mai scris alte 4-5 scenarii de film, pentru că am ignorat mereu „comanda socială”, scriind doar ce am considerat că merită..  Aspectul vizual al spectacolului lumii, cum spuneam, m-a captivat dintotdeauna. Am fost un pătimaş admirator al filmelor de artă, în primul rînd al celor ruseşti, e de înţeles. Nu se putea să nu recurg la această modalitate de a transmite un mesaj artistic, având în vedere caracterul de masă al cinematografiei. Dar n-a fost să fie. Ceea ce nu m-a îndepărtat de  ideea scrierii unor noi scenarii. În fapt, romanul meu Rămăşagul a fost scris abia după ce scenariul cu acelaşi subiect a fost împins deoparte de prietenii noştri comuni: Platon Pardău, Dumitru Matală. Găsisem într-un dosar al unui venerabil domn ţăran din satul Ioneşti-Vâlcea, vecin cu gazda mea, un fragment dintr-o cronică, datând din 1521, de pe vremea lui Vald I. Am citit cu uimire cele 30 de rînduri, scrise într-o limbă pe care numai Mioriţa o poate egala, şi am avut revelaţia unei desfăşurări cinematografice tensionată la maxim, desigur pe un deal, la hotarul dintre satul răzeşilor Obeni şi moşia boierului Grozea. Filmul nu s-a făcut, avea doar 6 personaje, într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte – moartea Moşului din Rămăşagul fiind scena finală – şi atunci am scris romanul, cu care m-am prezentat la Cartea românească, unde Mircea Ciobanu îmi mai publicase un volum de povestiri.

Să nu irosesc timpul unei vieţi

Totuşi, ca să nu trec peste „speranţele” pe care mi le-am pus în cinematografie,  voi spune că nu am ajuns niciodată cu gândul până la ceea ce se numeşte succes, glorie, faimă, abordarea mea fiind din alt unghi: să nu pierd din neatenţie inspiraţiile, sugestiile, intuiţiile venite nu se ştie cum şi de unde – de aici practica Jurnalului, a notării la cald a ideilor; să perseverez, să stărui pe frază, să aduc scriitura la nivelul a ceea ce simţisem şi gândisem ... să nu irosesc timpul unei vieţi drămuite, în zădărnicii şi futilităţi... Omul Lazu nu este, vai, un abil meneger al scriitorului cu acelaşi nume.   
(apărut în Acolada nr. 10 / 2013)
Va urma




Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1994
Pan Izverna, Lidiei, după ce m-a văzut discutînd cu Silviu Stănculescu: Că eu prea mă plec în faţa unor inşi de mîna a doua, precum acest actor. Că eu am talent, sunt un creator, nu un interpret. Că ar trebui să mă ţin mai ţeapăn. Chiar aşa?
La fiecare ieşire în parc cu Andrei discutăm o temă: căldura, forţa centrifugă, densitatea apei, refracţia luminii în oglinda apei. Azi vrea o nouă temă, am să-l rog să o găsească singur.
28 dec. 94. Lui B.: Poate ţi se pare că în contrast cu ce ar fi de visat şi sperat, eu reduc totul la proporţii meschine, că tîrăsc prin praf nimbul unui ideal. Dar asta nu e ticăloşire şi neputinţă, ci semn de înţelepciune şi de putere: să nu-ţi iei în spate toată greutatea şi măreţia lumii, ci numai povara şi măreţia de care eşti în stare şi care sunt ale tale. Nu de renunţare e deci vorba, ci de o alegere înţeleaptă. Înţelepciunea vine de la zeu, e şi ea un har care nu se arată oricui, oricînd…
Folklor: Greu e mamă pe-astă lume / Că n-am dorul cui îl spune. / Ca o floare printre spini / Am trăit printre străini / O cărare de-aş avea / Numai dor aş semăna / Să-l culeagă orişicare / Care-n lume dor nu are / Şi-aş dori dorul să crească / badea-n piept să-l răsădească…

29 dec. 94. L. vine şi din uşă o aud: Veşti foarte bune! S-a întîlnit la Unirea cu Sanda Manu care s-a arătat încîntată de caseta cu recitalul, a văzut-o de două ori. Propune să vorbească cu Ion Caramitru pentru un spectacol chiar la UNITER. Vrea să-i dea poeziile cu dedicaţie. Mare bucurie pe mine, aproape de lacrimi. 
Îţi mulţumesc, an 1994, că ne-ai păsuit. 

(din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)

Va urma


 
Cărţile din bibliotecă: Pan Izverna.





















ion lazu: Fotoreportaj lansare Nicolae Breban: Demonii mărunţi
Apar protagoniştii: Aura Christi, Nicolae Breban, Alex.Ştefănescu; în sală: Sergiu Andon, Eugen Simion...


Alex.Ştefănescu, N. Breban, Aura Christi, N. Iliescu

Aura Christi, despre N. Breban, despre Portalul  Galeriaartiştilor


Alex. Ştefănescu, despre autorul Demonilor mărunţi...
N. Breban, din nou despre paşoptişti, junimişti, criterionişti...


Printre participanţi: Ion Ianoşi, Viorel Dianu, Silvia Radu, Ileana Mălăncioiu, Lidia Lazu...
Alex. Ştefănescu, Nicolae Breban, Aura Christi şi... Portalul...

 









ion lazu - O excursie la Poiana Stânii Regale, 2011