Rubrica Scriitorul zilei a împlinit 2 anişori... http://ilazu.blogspot.ro/2012/11/rubrica-scriitorul-zilei-implinit-un.html
Astăzi: Alexandru Ecovoiu.
Pentru cine are bunăvoinţa să parcurgă textul meu bilanţier de anul trecut (vezi linkul de mai sus), ar fi poate fastidios, de nu de-adreptul redundant să mă lansez în fraze bianual-concluzive; reiau aici, din motive sentimentale (şi ca mostră, spre a se vedea de la ce schemă simplă, pe cât de bine intenţionată a pornit rubrica), textul meu din 3 noiembrie 2011:  

"Scriitorul zilei: Alexandru Ecovoiu (n. 3 noiembrie 1943)

(pentru detalii privind biografia, opera, receptarea critică, premii, traduceri, vezi Crispedia.ro, vezi Wikipedia)

În rubrica pe care o deschid azi, consemnez excelenţa scrierilor, nu multe dar impecabile stilistic ale lui Alexandru Ecovoiu, scriitor mai tânăr (decât subsemnatul!) unanim considerat unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii româneşti actuale. I-am citit cărţile, l-am admirat, l-am invitat să vorbească la lansarea, în 2002, a romanului meu Veneticii, unde şi-a început spiciul cu fraza: "Totul este dramatic în acest roman, iar adeseori chiar tragic!".

Pe cel de al patrulea roman al său mi-a dat acest autograf: Dlui Ion Lazu, condeier sensibil, profund, preţuirea mea. 12 09.2002. Al. Ecovoiu.

La mulţi ani, Al. Ecovoiu!"

Alţi scriitori din Calendar: 
Traian Demetrescu, n. 1866
Paul Cornea, n. 1924


Poezia zilei: Ion Lazu

Strunga Albastră 

Ne-ntrezărim de-abia, printre ostreţe.

Vorbim ca printr-o prea îngustă fantă.

Şi dacă-alaltăieri ţi-am dat bineţe,

Răspunsu-i la zi-ntâi şi-n viaţa-ailantă...

Destul o bâtă la un car de... rime

Să simt că NU, să înţeleg precum că...

Prin lunga Strungă glasu-mi n-o să-ajungă

La Tine, pe Negoiu, la-nălţime...

Nu dai vreun semn - pe fix, mobil, e-mail,

Ori ca-n vechime Cirus pe-un papirus.

M-ai pricopsit în schimb cu-n aprig virus,

Pe care Zeul doar la duşmani dei-l:

Să-nşir sonete care se deşiră

Din pixuri, din creioane cum ieşiră.

31 august 2011.

Apariţie     

Venea-venea şi nu-ndrăzneam a crede

Că-atâtea frumuseţi veneau de-o dată

Şi-ntruchipând o-mpodobită fată

Ce către mine pas cu pas accede

Venea-venea şi nu-mi veneam în fire

Că părul, chipul, gâtul lung şi sânii

Şi talia şi nurii, ah! păgânii

Săltau sub pânza-n freamăt, în neştire...

Păşea mirific, dureros-prezentă

Şi când cotind, mi-a dispărut, ce lentă

Venea-napoi o doamnă, prea-trecută,

Un jalnic substitut - bătrâna slută...

Din dreptul meu, doar o privire mută

Mi-a aruncat... dar cât de elocventă.

31 august 2011.

 
Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1994

13 dec. 94. Ziua tipografilor; coincidenţă: 11 ani de la moartea lui N. Stănescu. Vreme primăvăratică, la prînz 14-15 grade, în flagrant contrast cu ziua cînd Nichita a fost înmormîntat, pe un ger năpraznic.

La prima oră mă sună C. Popovici, plin de bucurie. A recitit în spital articolul meu despre machetele din concursul Iuliu Maniu şi a rîs de era să i se rupă operaţia, zice. De ce nu te apuci serios de satiră? Ai un har special pentru acest gen literar. Îi pare bine că articolul a apărut chiar în ziarul ţărăniştilor. Îi zic, intrînd în joc: Ar mai fi un pas – să le pui cîte un exemplar în cutia poştală celor cu care ai concurat. Exultă, i se pare o idee excelentă. Spune că i-au tăiat toată ceafa, de la o ureche la alta, s-a prezentat în ultima clipă, gîlma îşi făcuse deja un sistem autonom de a se hrăni. Dar nu e cancer, i-au făcut biopsia.

Lidia îmi spune că a aranjat cu recitalul ei la Asociaţia 21 Decembrie; îi spun să încerce şi cu expoziţia Lovendal. Mă încurajează şi ea să scriu articole gen Megalitice, că adică am ironie fină şi o vervă irezistibilă, demolatoare.

Colega A. îşi aminteşte ce prieteni a avut printre colegi, morţi acum: Paul Vîlceanu, ce om de caracter! Şi Costică Popescu; făceau Crăciunul la slujbă, deşi erau în concediu, la ora 10 se adunau, aduceau de-acasă ce aveau mai bun, chiolhăneau, apoi plecau pe la casele lor. Cândva, de Revelion, Costică i-a adus mămăligă caldă cu peşte, odată cînd ea era operată a doua oară de coloană. Nevastă-sa, mai ciufută. El pleca pentru două trei ore de acasă, trecea pe la ei, ciocneau un pahar, glumeau, apoi se ducea la ai lui. Odată n-a putut pleca seara, veniseră rudele ei din Oaş, însă pe la 5 dimineaţa, cînd rudele s-au potolit, el cu o sticlă în buzunar a apărut la ei, a reanimat revelionul. Unde sunt prieteniile de altădată? De prietenii în chestiune nu ne mai întrebăm, ştim unde sunt, bieţii...

Îi spun, apoi: E drept că după Revoluţie nu mi-au apărut cărţi, public la fel de des sau la fel de rar ca sub comunişti şi numai ce-mi place mie. Mă aprobă, punctual, dar mi-e limpede că nu-i voi urni din loc pe aceşti oameni care se plasează în conflict ireconciliabil cu orice om creativ. Deci liber. Nimic ciudat în faptul că după opt ani de discuţii intense cu mine, Sandu şi Angela pactizează cu caracuda de Gicu, fie că gîndesc ca el, fie din spirit de contradicţie. Ei se constituie în adversar şi te sîcîie, te zădărăsc, anume să-ţi facă o neplăcere, un disconfort. Asta îmi aminteşte de Sărăceşti, de copilul lui Gagiu, care cu băţul, din drum, la adăpostul gardului, îl zădăra pe căţelandrul nostru. Într-un tîrziu, enervată de lătrături, a ieşit mama şi l-a alungat pe prostovan. Oribilă scenă, îmi întoarce stomacul pe dos numai cît îmi amintesc…

În maşina 300 mă gîndeam: ce probează cărţile mele, scenariile, fotografiile? În nici un caz nu e vorba de o exhibare, de o dorinţă vicioasă de a arăta cît de multilateral talentat sunt. Nu. Sunt modalităţi diferite să-mi arăt bucuria de a participa la spectacolul lumii. Fotografiile: să păstrez clipa, să nu se piardă miracolul vieţii, dar nici frumosul ei insolit; scenariile de film vor să arate că eu caut coerenţa, înlănţuirea de întîmplări care determină un destin, mobilurile, dedesubturile care mişcă personajele pe scena vieţii; poezia mea, bună-rea încearcă să valorifice inspiraţiile de moment, trăirile intense ale clipei, stările de spirit adevărate, persistente, emoţia în faţa a tot ce e trecător, ataşamentul faţă de iubita, identificarea cu peisajul românesc în care evoluez de trei decenii şi mai bine; proza mea jurnalieră este o recompunere a vieţii, o rescriere mai atentă a ei, ca să mă conving că i-am prins şpilul, că aş înţelege cum funcţionează.

Astă seară la TV, poetul Gellu Naum. Zice cam aşa: Nu ştiu bine cîţi ani am, nu mă interesează. Ştiu că nu ştiu nimic. Poeţii nu au fost niciodată culturali. Ei au fost doar poeţi. Statul ar vrea să ne facă ai lui, să-i fim simbriaşi…Complet rupt de lume şi de interesele ei, Gellu Naum pare să spună, şi chiar o spune la un moment dat: Nu ştiu dacă e poezie ce fac, nu ştiu dacă are vreo importanţă pentru voi, pentru cineva, oricine ar fi el; dar eu numai asta fac, asta îmi place şi vreau să fac – şi nimic altceva. Şi se subînţelege că a acceptat să trăiască în condiţii oricît de modeste, chiar în sărăcie şi lipsuri. Cât să nu moară. Cât să scrie mai departe. Nu-i luaţi poetului jucăria!

Prin contrast, D.R.P. îmi pare un ins care se aşează la masa de scris şi combină pe hîrtie, la infinit, motive şi idei furate de prin alţii. “Şi i se pare că merge…”

Veneticii: Azi în parcul IOR îi povestesc lui Andreiu-mic despre episodul Găiţoaia, viscolul, lupii, capra Miţa.

(din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)

Va urma

Cărţile din bibliotecă : Al. Ecovoiu, Nichifor Crainic, Ion Iovan.

 
Fotografii alpine...