miercuri, 27 noiembrie 2013

Scriitorul zilei: Nicolae Manolescu, n. 27 noiembrie 1939

Imagini pentru nicolae manolescu 

O filă de jurnal, 23 martie 2010: Câteva lucruri despre memoriile lui Nicolae Manolescu, carte achiziționată zilele trecute la Brașov și citită cu interes (Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă, 2009, ed. Paralela 45, 420 pagini) Una dintre ultimele propoziţii ale cărţii: ”Eu nu sunt scriitor”. Şi reiese convingerea lui NM că a fost predestinat să fie critic. Îi place să citească, asta fiind suprema plăcere – şi se declară hedonist. Iar după plăcerea lecturii vine plăcerea de a scrie. Şi a scris preţ de vreo 50 de volume numai de critică. Îi plac cărţile (ca piese finite, cu cap și coadă…), cu oamenii nu comunică bine. Citind, realizează un dialog de idei cu cartea. Îl interesează personajul din carte, nu autorul. Don Quijote nu Cervantes, căruia abia dacă îi scrie numele, dând la nesfârşit cu Quijote şi Sanzo. Nu-l interesează Ibrăileanu ca om, ca persoană reală, ci Codrescu din Adela, iar Adela ca atare mai mult decât Codrescu. Nu-l interesează persoana lui Camil, ci Personajul din Danton etc. Desigur pentru bunul motiv că personajul este o construcţie coerentă, descifrabilă până la urmă, și analizabilă în aceste limite. Pe când persoana de lângă tine este incoerentă, incomprehensibilă, enigmatică, ilogică. Îți cere multă bunăvoință ca să o descifrezi cât de cât, pe când personajul cărții este logic, decriptabil, ca o ecuație simplă sau mai complicată, dar pentru care preexistă scheme de rezolvare. Criticul ar fi, ne dăm seama, un fel de rezolvitor, termen folosit în matematica cu scop didactic. Nu este atras de credinţă, mistere, ezoterism. Este o fire fericită, asta nu înseamnă că a şi fost fericit prea des. A fi fericit înseamnă să iubeşti, să fii iubit, să trăieşti la maximă intensitate sentimentul, bucuria clipei, fără rest, până la ultimele firimituri. Să uiţi de tine în preaplinul trăirii acestui sentiment, iar în clipa următoare să realizezi: eu sunt cel care este fericit acum! Jubilaţia de a te şti împlinit. NM are o parte feminină a firii sale. I-a dispreţuit pe colegii macho, care se lăudau cu numeroase cuceriri. Lui i-a plăcut să fie cucerit, prin tandraţe, cum altfel. Făcând această menționare, înțelegem de ce a adus în discuție latura feminină a firii sale. Nutrește speranța să fie învăluit de parteneră, oarecum protejat, să i se ia sarcinile zilei. Înşiră vreo cinci căsătorii legale sau tacite, cu femei din ce în ce mai tinere. Un fiu la 27 de ani, pe când se socoteşte a fi fost un idiot. Acel fiu a făcut geologia. (N-am idee. Să văd ce e cu el.) A urmat, după 10 ani, despărţirea, legătura prelungită cu Dana Dumitriu; cu ea la Breaza, simţindu-se fericit, vede de pe balcom blocurile din Câmpina, unde o ştia pe precedenta, cu fiul lor, se posomorăşte; pleacă la fosta, dar tot posomorât, până ce aceea îi pune geamantanul în faţa uşii. Zice NM: am nefericit-o pentru toată viaţa. (Și încep să nu mai cred în vocația lui de fericire). A treia, o fostă studentă, la naştere copilul moare. Iar despărţire. Altă tentativă, altă despărţire şi în fine acum, are o fetiţă de 7 ani şi o soţie tinerică, întreprinzătoare, care preia toate hangaralele zilei şi îi lasă timp pentru ale lui: femeia femeii sale. Dar nu e la fel cu orice om al creativității?). Se consideră un leneş-comod, dar care s-a ţinut de scris, cum-necum. Totuşi, moral. I-a respectat pe cei care şi-au câştigat pâinea zilei. S-a speriat de banii veniţi fără muncă. A predat toată viaţa la universitate, fiind din părinţi profesori -, dar nu spune un singur cuvânt despre aceasta activitate de-o viaţă, dacă i-a plăcut, dacă a avut vreo satisfacţie, discipoli, admiratori.
Marcat de arestarea ambilor părinţi, crede că dacă n-ar fi avut doar 12 ani ci mai mult, drama l-ar fi afectat mai profund. A avut cam experienţele mele de învățământ: ambii am intrat la facultate în 56, el dat afară în toamna lui 58, revine peste doi ani şi termină după mine, ajuns la potou fără poticneli. O explicație de ce nu ne-am cunoscut pe atunci, căci cu colegii de serie filologi am făcut o convocare de două luni la Caransebeș: Ilie Constantin, Al. Racoviceanu, alții. Tracsările cu dosarul lui mi-au devenit cunoscute: Oţetea, Livescu, descoperirea faptului că insul de la cadre făcuse o falsă anchetă, înfundându-l, când în realitate tatăl lui nu fusese gardist sau legionar, ci intrase în 46 în partidul lui Titel Petrescu. Nu a marşat pe stalinism, a refuzat să fie reprimit în UTC, iar în partid nu a intrat deloc. (Idem subsemnatul). Ca noi toţi, era convins că lagărul socialist este indestructibil, iar intelectualul nbevoit să se strecoare cu cât mai puţine compromisuri, rezistând prin cultură. Nu scria articole de laudă, se dădea bolnav. Uneori primea telefoane de sus să scrie despre orice, absenţa lui din presă era considerată un semn rău pentru regim, interpretabil la Europa liberă etc. Deci n-ar fi vorbă în vânt că anumite semnături acreditau regimul… În fapt, puţini prieteni de cursă lungă, iar despre Mircea Ciobanu, care mi-l aducea mereu în discuție, nici un cuvânt; nici despre Zaciu, care îl semnalează în jurnalul său la fiecare descindere în Capitală. Despre Ivasiuc, primul lui prieten, un povestitor frenetic, care se plictisea să scrie, romanele ieşeau mai slabe, Saşa se mira: Dar îţi plăcuse! Însă NM nu scria cronici neapărat favorabile pentru prietenul lui cel mai bun. E ceva aici, o înaltă etică. L-a căutat la Morga, după cutremur, cu Breban şi încă cineva. I-a condus la gară pe Tudoran, pe Nedelcovici. Prima noapte de revoluţie a dormit la Ţoiu, a doua la Zigu. Îl vizita pe Gogu Rădulescu. L-a scos din Televiziune, unde venise să transmită un mesaj către ţară, ca dealtfel destui alţi foşti în Biroul politic CC, l-a scos de acolo cu ajutorul lui Caramitru. Iar până în Decembrie, un Valeriu Cristea îl acuza că nu e solidar cu ei sustrăgându-se de la numerele omagiale, îi lăsa adică să se compromită numai ei.
Nu ne spune ce crede că s-ar fi întâmplat cu revista dacă toţi ar fi refuzat să scrie osanale. Iar după revoluţie, Valeriu Cristea i-a declarat că îl iubeşte pe Iliescu, textual. Alt prieten, Dorin Tudoran, fost student de care nu-şi mai amintea. Însă mitoman şi acesta, îşi însuşeşte întâmplări pe care i le-ai povestit chiar tu. La fel şi Ivasiuc. Zigu, alt prieten, cel care l-a îmboldit să scrie Istoria critică. Săritor în orice împrejurare. Lui Breban îi face un portret nu prea măgulitor, idem lui Buzura, pe care îl discută doar ca scriitor de mare curaj, în împrejurările de atunci. Iar despre ceilalţi cu care se vedea, mai puţin, nici despre Zaciu măcar, cu atât mai puțin despre Blandiana. Despre Bujor, că l-a propus pentru o bursă în Canada, drept care Americanii, cerându-le viză, l-au cadorisit şi ei cu o bursă, alegându-se cu mulţi cunoscuţi în sfera universitară.
S-a întâlnit cu Cioran, cu Eliade, cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, ultimilor doi le face porterete destul de obiective, pe cât de disjuncte, sugerând că erau foarte diferiţi şi în tensiune, murind amândoi după boli grele, aproape nemairecunoscându-se între ei. Trist. NM prezintă lucrurile cât se poate de credibil. Explică de ce s-a supărat Goma pe toţi de la România literară, că l-au abandonat să fie expulzat. Prieten şi cu Ioana Orlea şi Rodica Iulian, cele două au fost excluse din Uniune pentru motivul formal că nu-şi achitaseră cotizaţia, iar nu pentru că rămăseseră de ani buni în străinătate. Regimul ştergea urmele, păstra aparenţele, voia să nu intre în gura Vestului. La noi nu era ca la Cehi, Havel avea maşină de scris în celulă, comunica cu exteriorul. Cuvinte simţite despre deţinuţii politici. Coposu era iscusit negociator, dar autoritar şi nu avea oameni. Noi toţi, trăitori în epoca roșie, inclusiv foştii politicieni manişti-brătienişti am fost marcaţi de perioada comunistă. Blandiana a luat distanţă abia când el a devenit preşedinte PAC. (Recomand a se citi, în contrapartidă, memoriile Anei Blandiana) Alegerea lui Emil a fost proastă. Dar NM crede că nici el nu s-ar fi descurcat. Nedumerire: Păi atunci de ce a devenit preşedinte PAC, de ce a candidat la preşedinţia ţării? Mergi la hazard?
Vorba lui NM însuşi, am minţit prin omisiune. Deci nici măcar nu-i numeşte pe atâţia dintre apropiaţii lui. Pe Agopian pentru că între timp au devenit duşmani declaraţi. Pe Alex nu-l menţionează, nici pe Constanţa Buzea, după 3 decenii în aceeași redacție, ori pe Ileana Mălăncioiu. Despre Alecu, că a recunoscut turnătoria, nu şi faptul că lua bani pentru asta.
Cartea e cam uscată, fără amănunte de viață; nu aflăm nimic despre atmosfera din redacţia Contemporanului, unde a debutat sub pulpana lui Ivaşcu, nici din cea de la România literară, unde a fost coleg ani şi ani cu persoane remarcabile: Raicu, Titel, Horea, Ţoiu, Simion, câţi alţii, nici de la catedra facultăţii. (Ce-i drept, textele din Istoria critică referitoare la Titel și la Mircea Ciobanu sunt cele mai echilibrate) Acea idee că amănuntele nu contează, numai conceptele, atitudinile, opţiunile. Când din lectură fiecare rămâne cu impresii fulgurante, cu scene fugare, anecdotice etc.
Sigur, NM nu vrea să lase impresia că se automenajază, că se pune cu dinadins într-o lumină favorabilă, exemplară. Ceva meserie a învățat de la marii scriitori. Copil mic, omora şobolani în pivniţă, luându-i de coadă şi pleznindu-i de zid.
Sunt unele inadvertenţe sau păreri eronate; de exemplu, NM are părerea că nodulii sunt ”acele mici defecte de creştere, asemănătoare negilor de pe piele”. El ortografiază: inflamaţie faringială Vezi-bine consecutivă unei sinuzite), o avea mai mereu, inclusiv pe când citea Peştele în apă de Llosa, visând să scrie cândva o astfel de carte. Crede a fi surprins în ce-l priveşte „o legătură între boală şi lectură”, una emoţională. Bolnav, citea, lipsind de la şcoală dar şi de la joacă, una dintre patimile copilului NM. Zice: (p.25) ...”era grădina cam cât un stadion de fotbal, poate ceva mai lat, învecinându-se în spate cu casele...”, deci terenul de fotbal fiind standard, grădina (subiectul tuturor propoziiţiilor) este sau nu mai lată. P.26.
O scenă tipic de copilărie, ambiguă, cea în care monseniorul îi cadoriseşte o bilă mare de sticlă colorată. Altă stângăcie, pe care un  prozator nu şi-o poate permite: „Acei câţiva metri urmau de învins” (de cucerit, desigur). Altfel secvenţa cuceririi nucului este remarcabilă, încheindu-se cu strigătul de uimire: „Văd Oltul, văd Oltul!”,p.28-29.
La 12 ani editează o revistă olografă, Familia, imitându-l pe... Lenin! De fapt învăţase literele pe negândite: „Obişnuiam să silabisesc tot ce vedeam pe pereţii clădirilor. Şi astăzi citesc tot ce-mi cade sub ochi”.  Se poate psihanaliza. Timotei Cipariu învăţase citind Alixăndria. Idem Heliade Rădulescu. De foarte mic, are cărţile sale, numerotate, asemănându-se într-asta cu Sartre, p.37., locuind în „Arcadia lecturii” p.38, unde „se moare de plăcere”. Primele lecturi: Cuore, Jules Verne, Mark Twain, Ivanhoe. Dar şi Turgheniev, cu Ape de primăvară, deodată cu Soldatul de plumb.
Povesteşte că printr-un capriciu îşi aminteşte trucul prin care o bătrână îl descoperă pe Huck deghizat în haine de fată. Trucul cu băgatul aţei în ac. Tot printr-un capriciu, noi ne amintim că aceasta a fost doar bănuiala bătrânei, însă decisivă a fost proba cu ghemul aruncat spre Huck, care şi-a apropiat genunchii. O fată-femeie i-ar fi depărtat, bazându-se pe poală, pe când un băiat-bărbat își strânge picioarele, are teama că va scăpa pe jos obiectul pe care ar trebui să-l prindă. P.40. Dar poate nu merită să merg mai departe cu aceste însemnari pe cartea citită. NM are arhive cu nemiluita, mai întâi a păstrat încercările sale literare din copilărie, din liceu, parte dintre cărţile pe care le-a frecventat. Atras şi de aspecte ale ştiinţei popularizate, citea cărţi apărute la Camille Flamarion, astronom francez şi asiduu popularizator al ştiinţei, fascicole nimerite şi în mâinile mele, tot în adolescenţă. „De atunci n-am mai putut privi cerul nopţii fără o anumită anxietate”, spune NM. Necazurile clipei, sub această idee a distanţelor nesfârşite dintre lumi, „proiectate la scară cosmică, îşi pierdeau orice greutate. Trăiam într-un fel de inponderabilitate sufletească.” ”Nu mă simţeam fericit, ci plin de o încordare, care însă nu mă obosea.”p.45. Precizează că nivelul de popularizare este singurul la care are acces. Amicul meu C. ar strâmba rău din nas. Mie mi se pare onorabil, NM părându-mi-se cu un cap mai sus faţă de scriitorul obişnuit, cu penibile inhibiţii la cifre, la matematică, la tehnică și la tot ce ține de practică. Şi iată la pagina următoare o frază care pare calchiată după o aserţiune a mea din Veneticii, semn că avem, eu şi NM mici tronsoane de similitudine a gândirii, căci nu se pune problema că eu, prin 97-98 când scriam acele texte îl avusesem sub ochi pe cel al lui NM, poate nici nu-l scrisese – sau că el m-ar fi citit, din 2002, când a apărul prima versiune Veneticii şi până astăzi, la a patra ediție. Zice NM: p.46: ”Întrebările fără răspuns ne îmbogăţesc uneori la fel de mult ca şi cele la care am obţinut un răspuns.” Eu spuneam cam aşa: ”Ne leagă într-o familie atât lucrurile despre care se vorbeşte ca şi cele asupra cărora se păstrează tăcere.”

Notând: ”Nu cred în zodiacuri şi nici mistic nu sunt”, NM relatează o întâmplare tulburătoare: evocându-l pe „neuitatul său prieten Ivasiuc, cu Păsările sale, despre care autorul îi relatase cum l-a impresionat un stol de pescăruşi pe Dunăre, când a ieşi de la Radio, pe deasupra lui s-a iscat şi a ţipat insistent un asemenea stol de pescăruşi, rătăcit dinspre Dâmboviţa. O coincidenţă care i-a reţinut atenţia. Imitându-l pe Jules Verne, cu a sa Insula misterioasă, carte care l-a marcat ca nicio alta, ştergându-i-le din memorie pe celelalte citite, NM a început să publice în foileton un roman, desigur nedus până la capăt.După un șir impresionant de exegeze, Nicolae manolescu vine cu o carte de memorialistică.  Nicidecum de ficțiune, domeniu pentru care  nu se știe competitiv. Or, în Istoria sa critică, NM  nu acordă nicicum atenția cuvenită sectorului memorialistic, privit cu mefiență. 


Scriitorul zilei: Liviu Rebreanu, n. 1885  http://ilazu.blogspot.ro/2012/11/scriitorul-zilei-liviu-rebreanu-poezia.html


Alţi scriitori din Calendar:
Aron Pumnul, n.1818
Nicolae Iorga, m. 1940   http://www.istoria.md/articol/610/Nicolae_Iorga,_biografie
Irina Petraş, n. 1947
Petru Comarnescu, m. 1970  http://ilazu.blogspot.ro/2013/11/targul-de-carte-gaudeamus-20-scriitorul.html
Victor Eftimiu, m.1972   http://ilazu.blogspot.ro/2012/01/scriitorul-zilei-victor-eftimiu-poezii.html
George Almosnino m. 1995


Poezia zilei: 
Lidia Lazu - Poezii de care uitasem, ed. Vinea 1995

             Prin uşile lăsate vraişte

De cei ce nu se mai întorc
Prin pereţii pe care îşi zgîriară
Visele

Dă buzna glasul unei mulţimi
Care se zbate
Deja prinsă între firele
Iscusitei urzeli a păianjenilor
politici.


            Glasuri amestecate, corpuri

Cioplite sumar
Au părăsit strada
s-au însingurat pe trotuar

ecoul fierbinte
ricoşează în inimă
tăieturi ce-o iau cuţitului
înainte

şi în timpul acesta
cei mulţi prin cartiere
scutură covoarele de ultimele
rămăşiţe ale gloriei.


             Spectacolele în aerul îmbîcsit

De praful negru al gurilor
Şi de mizeria-n haine de rînd
Au ofensat sufletele noastre
Ori le-au pîngărit

Suntem locuitorii lagărelor
Fără de sfîrşit, ai prejudecăţilor
Ce ne împresoară mai strîns
Decît orice neghiobie

Nici lumina soarelui
Nici aceea de ceară
Nu ne mai pătrund

Şi fiecare zi este o nouă povară.


            Ochii căprui ai minciunii

Par şi mai romantici în lumina
Sîngerie a credinţei violate

n-au găsit decît urme
de fum şi mai multe arme
de vînătoare pregătite pentru
cel mai mare spectacol în aer liber.


George Almosnino

strânge firimiturile mamă
 
cineva încearcă la ușă
mamă
strânge firimiturile de pe masă
ascunde-mi vapoarele de hârtie
în coșul cu rufe
pune glastra cu flori pe noptieră
ochelarii așează-i peste albumul familiei
aranjează-ți un zâmbet pe față
spune-i că abia m-ai născut
dorm
cineva încearcă la ușă
*
 
aș vrea să-i spun micului prinț
 
acolo sau aici oriunde
sunt o capră copitele mele bat
pământul albastru și cald
toată noaptea îmi caut iedul
a plecat alaltăieri spre dimineață
mirosul lui căuta urma unui trandafir
văzul lui păștea o vocală
într-o oglindă ascunsă
printre multe alte semne de circulație
deschideam gura în alb
îmi loveam dinții de liniște
mă enerva norul
care-mi cădea pe frunte
*
 
schimb
 
nopțile mele s-au făcut
scoici obosite de apă
 
poți să te închini depărtării
unui zero de cretă
sau unui calapod
pe care se trag
toate sufletele
 
știu un joc liniștit
cu copii adormiți
lângă guri de tunștiu un joc vechi
în care se înlocuiesc doar mâinile cineva îmi dăruie o piatră
cerând în schimb brațul meu drept

(preluare de pe internet)



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995

13 aprilie 95. Joi, îi telefonez lui N. Corjos şi promite să vorbim după masă. Pînă seara nici un semn, să fie vorba de o respingere?
Fără îndoială gîndirea noastră este abreviată, ea nu atinge decît în trecere şi pe rînd fiecare dintre treptele unui raţionament; e ca şi cum ai coborî în mare viteză o pantă, dar neurmînd fiecare serpentină a drumului, ci tăindu-le, aruncîndu-te dintr-una într-alta, prin hăţişuri abrupte. Sigur, aceste scurtături nu pot ignora traseul ferm al drumului mare, se bazează pe el şi se raportează la el.
14 apr. 95. Ideea că securiştii nu au lucrat de fapt după nişte planuri diabolice, minuţios întocmite, în nenumărate variante, elaborate la rece – au existat şi astfel de planuri, pe hîrtie, de la unele foarte generale, care schiţau posibilele desfăşurări ale evenimentelor, pînă la cele amănunţite –, practic însă aceşti oameni au acţionast după intuiţiile şi pornirile lor obstrucţioniste, destructive, după instincte de fiare - ceea ce nu reuşeau să distrugă unii, distrugeau ceilalţi şi nu le-a fost greu să desăvîrşească diavoleasca lor lucrare, din moment ce Răul are un unic sens… Nici nu trebuia mai mult pentru a duce de rîpă o jumătate din mapamond
Gheuca: Americanii au forţat mîna ruşilor cu “războiul stelelor”, i-au suprasolicitat şi i-au falimentat economic, angrenîndu-i într-o cursă peste puterile lor…
Azi L. ia înapoi caseta video de la Uniter, fără ca într-o lună şi jumătate Ion Caramitru să fi catadixit să o vizioneze. A evitat să-i răspundă la telefon şi să se vadă. Ruşine lui!
MC mi se plînge de PAC, subminat de NM. De ce?
Doamne, s-ar putea să fie adevărat? Şi manuscrisul pierdut, pe care îl tot visez, important pentru mine ca scriitor, să fie paginile găsite azi în scenariul C.G.? - deci note despre un roman de dragoste de pe vremea Slatina. Pe moment, azi am avut impresia că acele note au densitatea, pregnanţa, originalitatea care să mă sprijine în scriarea unui bun roman de dragoste. Să vedem. Chiar aşa le visam: pagini  scrise de mînă, pe hîrtie velur, strecurate în altă lucrare…
Ieri MC îmi povesteşte: Am fost la o familie de vechi prieteni şi mi-au mărturisit că s-au apucat de băut, zilnic, au devenit beţivi. Poate nu au copii. Oricum, pare o formă de solidarizare în disperare a doi inşi fără metafizică. Pentru insul metafizic nimic nu e mai important decît să-şi păstreze cugetul curat, era să zic: luciditatea. Cum să te dai pe mîna alcoolului, a oricărui alt drog sau viciu, cînd simţi că nu el e cel mai important?
Cum deosebeşti un scriitor de orice alt fel de intelectual? Îl întrebi despre ce e vorba şi el îţi spune: mai bine citeşte ce am scris. El nu are încredere în cuvinte, ci în disciplinarea cuvintelor, în supunerea lor trudnică la un scop.
MP: de ce o casă în Apuseni? Nu pentru a face culcuş vieţii propriu-zise, ci pentru a stabiliza într-un cadru alpin auster lenta îndepărtare a amintirilor.
MP: Ne întîlnim. Ce aş vrea? Să nu mai pleci? Să tragem viaţa înapoi, pînă la locul de unde ne-am despărţit? Să nu te pierd pentru totdeauna...
În parc, pe iarbă, la soare, în miros de clorofilă – aceeaşi pantă unde acum două luni ne dădeam cu sania.
Două babe deşirînd un ghem de lînă – să le împletească nepoţeilor vreun lucru de care aceia nu mai au nevoie…
(din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)
Va urma 

Scriitori, cărţi, lansări la Gaudeamus 2013...

Ion Lazu, Liviu Mihaiu
Ion Pop, Ileana Mălăncioiu
Geta Dimisianu, Eugen Simion

Eugen Simion şi politica sa

Liviu Mihaiu primind volumul Magdei Ursache: Comunismul cu rele şi rele...
George Bălăiţă, redactorul care l-a debutat pe Ion Lazu, la Ateneu, în dec.1964


George Bălăiţă, Florentin Popescu

Alex Ştefănescu declarându-şi admiraţia pentru poetul Lucian Vasilescu

Faţă în faţă, D.C.Mihăilescu şi Mircea Cărtărescu





 Ileana Mălăncioiu între critici: Daniel Cristea Enache, Eugen Negrici